Caracterizarea personajului principal Nică din

romanul „Amintiri din copilărie”de Ion Creangă

Romanul compune universul ţărănesc al moldovenilor, în centrul căruia se află Nică,
personajul care parcurge un proces de formare a personalităţii sub acţiunea educaţiei şi a
experienţei dobândite, evoluând de la băiatul „prizărit” şi „ruşinos” la adolescentul nevoit să
părăsească lumea copilăriei şi să pornească spre alte meleaguri şi alţi oameni, ceea ce dă
operei caracter de bildungsroman.

Nică a lui Ştefan a Petrii este personajul principal şi autobiografic al romanului şi totodată
personajul-narator care povesteşte evenimentele şi întâmplările cu caracter autobiografic
într-o cronologie selectivă, rămase pentru totdeauna în memoria afectivă a scriitorului.
Protagonistul este un personaj realist, tipic pentru categoria copiilor ce au trăit fericiţi
perioada de început a vieţii, de aceea Nică este considerat simbolul copilului universal, din
orice epocă sau din orice loc al lumii: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au
fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea personajului, care
parcurge evolutiv etapele de la copilărie la adolescenţă. Amintirile eroului încep prin
impresia puternică pe care o are asupra copilului şcoala din Humuleşti, înfiinţată „prin
osârdia” preotului Ioan Humulescu. Vrednicul părinte adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”
(autocaracterizare). Copiii nu înţeleg rostul învăţăturii, sunt îndărătnici şi de aceea, pentru
a-i sili spre învăţătură, părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar de
şcoală nouă pe „Sf. Nicolai” şi „calul bălan”.

Nică, asemenea celorlalţi şcolari, este atras de tot felul de năzbâtii şi de năzdrăvănii şi nu
se arată interesat de învăţătură. Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi
bondarii la ele [...] câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând
părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh
Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”. Lui Nică începuse să-i fie
dragă Smărăndiţa popii şi, ca să fie admirat de ea, băiatul devine silitor şi progresează
vizibil la învăţătură.

Din nefericire, perioada frumoasă şi plină de bucurii se termină brusc pentru Nică, întrucât
bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi în zadar umblase părintele Ioan să
găsească alt dascăl, că unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-
a mai aflat. Pentru a urma şcoala mai departe, Nică este împins de mama sa, Smaranda,
care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe”, spre deosebire de Ştefan a
Petrii care era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar mai ave cine să ne tragă
ciubotele”.