Poezia Cantec de Nichita STANESCU

Poezia Cantec este o definitie lirica a iubirii ca eveniment esential al evolutiei

interioare. Iubita ca fiinta este doar pretextul declansarii iubirii: E o intamplare a fiintei
mele: / si-atunci, fericirea dinlauntrul meu / e mai puternica decat mine, decat oasele
mele". Puterea ei angajeaza spiritul, plan, pe care se face contopirea eului cu un alt eu, si
nu planul eului biologic: pe care mi le scrasnesti intr-p imbratisare / mereu dureroasa,
minunata mereu . Este o traire a iubirii, care trece prin incercarea din planul biologic.

Declansarea iubirii aduce, ca si in Luceafarul de Mihail Eminescu, problema

incompatibilitatii, tratata in strofa a doua prin cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce
despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt".

Aceasta cunoastere discriminativ a este teritoriul, pe care trebuie sa-l treaca, spiritul ca
printr-un labirint, spre a se cunoaste pe sine separandu-se de toate trairile straine. Fluviul
rece" este o metafora a spirituluf, iar.,delta fierbinte" o metafora a naturii. Sensul iubirii
este deci arhetipal si vizeaza dobandirea constiintei de sine, separarea spiritului din
mrejele principiului feminin sau naturii, ca in poezia Glossa de Mihail Eminescu.

A treia stare a iubirii este extazul, ataraxia. zborul spre inalt, spre cer, asa cum Luceafarul
lui Eminescu zboara ca un fulger neintrerupt" si apoi ca un gand purtat de dor".

Este vorba de unirea mintii cu inima, a iubirii fierbinti cu gandul luminat pentru a genera
lumea interioara, un univers similar cu cel din macrocosmos: Du-ma fericire, in sus, si
izbeste-mi / tampla de stele, pana cand / lumea mea prelunga si in nesfarsire /se face
coloana sau altceva / mult mai inalt, si niult mai curand".

Poetul si iubita devin doua cantece diferite", adica doua metonimii ale iubirii, doua
armonii ale universului: lovindu-se", amestecandu-se", asa cum doua culori ce nu s-au
vazut niciodata". Una,# iubita atrasa spre cele lumesti una foarte de jos, intoarsa spre
pamant", ca o tendinta a sa spre teluric si una spre cer, poetul una foarte de sus, aproape
rupta". Aceste doua tendinte dau o lupta in eul poetului: in infrigurata, neasemuita lupta /
a minunii ca esti, a intamplarii ca sunt".

Este jocul etern al spiritului si al naturii, pe care poetul incearca sa-l desluseasca, ca la
Mihail Eminescu in Floare albastra. Poetul si iubita fiind cei ce joaca un rol in lumea
trecatoare" (Gr. Alexandrescu - Satira Duhului meU) ca moment al drumului spre
constiinta de sine, pe care o va trata in ciclul // elegii.

CANTEC - analiza literara de Nichita STANESCU

Din acelasi volum, O minune a sentimentelor, cel mai definitoriu pentru varsta cand
poetul se impune, la 30 de ani, face parte si primul Cantec un cantec de dragoste al lui
Nichita Stanescu. Odata cu Adolescenti pe mare, scrisa cam in acelasi timp (aparuta in
volumul din anul urmator, 1965, Dreptul la timp caci, lucru incredibil astazi, lui Nichita
Stanescu ii vor aparea, de acum inainte, pana la moarte, survenita la 17 decembrie 1983,
si alti doi ani dupa aceea, cel putin cate un volum in fiecare an, daca nu si cate doua sau
treI), ea ramane tipica pentru tineretea lui si pentru tineretea multora din generatia sa:

La varsta de dincoace de adolescenta iubirea dintre sexele eterogene ne duce la o

descoperire senzationala: intamplarea" de a exista este un miracol mai puternic decat
orice, relevandu-se mai intai in imbratisari si in dialogul dintre parteneri, in spunerea de
cuvinte lungi, sticloase" care despica, precum niste dalti, apele (fluviul rece in delta
fierbinte"), timpul (ziua de noapte") si materia cea mai dura (bazaltul de bazalt"). Acesta
ar fi elementul liric principal din primele doua strofe, indeajuns de reflexive, poate,
pentru ca iubirea aceeasi de cand lumea se manifesta totusi in forme noi, pe masura
veacului. Ele, aceste doua strofe dintai, nu ar avea nici o valoare fara tasnirea ca o lava
fierbinte a sentimentului in cea de a treia, prin horatianul vers: Du-ma, fericire, in sus si
izbeste-mi tampla de stele". Este aici energia, exultanta nestavilita a sentimentului iubirii
care ne face zei, stapani ai universului, coloana" lui sau poate ceva mult mai inalt si mult
mai curand". Debitul verbal capata o dinamica augusta, asemanatoare unei betii divine,
punct culminant si vertij al frumosului poem.

Ultima strofa structureaza pendulatoriu, in functie de primul si ultimul vers,

asezate simetric, prin reluare in laitmotiv: Ce bine ca esti, ce mirare ca sant! // a minunii
ca esti, a-ntamplarii ca sant", de unde perechile: Doua cantece" doua culori", una foarte
de sus", una foarte de jos"; acum rimele (deloc obligatorii, constrangatoarE) putand
aparea ca de la sine si ca din intamplare: sant" pamant"; rupta" lupta" sant". Cantec,
primul cantec al lui Nichita Stanescu (numai in antologia pe care insusi poetul a intocmit-
o, in volumul Starea poeziei, aparut in colectia B.p.t. (Biblioteca pentru toti"), in 1975, la
Editura Minerva, intalnim peste 16 piese purtand acest titlU) arata limpede pe artistul
cuvantului innascut si inlantuit definitiv in mrejele celui mai pur lirism. Ca nimeni altul
dintre contemporanii sai, Nichita Stanescu era atat de incarcat de poezie, incat, cu toate
ca a incercat, nu a mai izbutit sa scrie altceva (proza, eseu etC), cum se intampla cu
majoritatea zdrobitoare a poetilor zilelor noastre, care trec cu usurinta de la versuri la
publicistica, la proza, la teatru, chiar la critica.

Nichita Stanescu nu se putea exprima decat in poezie, fie si (pentru cine 1-a cunoscut
manifestandu-se ca oM) in viata de toate zilele. Este un caz unic, de predestinare.

Din opera poetului: (volumE) "Sensul iubirii" (debut editorial - 1960), "O viziune
a sentimentelor", "Dreptul la timp", 11 Elegii", "Oul si sfera", "Laus Ptolomaei",
"Necuvintele", "in dulcele stil clasic", "Maretia frigului", "Epica Magna", "Operele
imperfecte", "Noduri si semne"; postum "Antimetafizica".

- aparitia: in volumul "O viziune a sentimentelor", 1964;

- curent literar: elemente de ermetism si noul baroc;

- tema: iubirea;
- motive literare: stelele, plutirea, cantecul, coloana;

- genul: liric;

- specia: idila;

- ipostazari ale iubirii: iubirea-miracol, iubirea-extaz; optimism; "fericire" cuvant-pivot si

nou motiv literar; exuberanta, infrigurare, puritate, vitalitate, pasiune adolescentina,
necanonica, nepitoresca; voluptate, acuitate senzoriala, ludic;

- ipostaze ale cuplului: cuplul edenic, fericit, in vecinatatea stelelor sau a pamantului,
dupa dorinta; cuplul intre "a fi" in real si "a fi" in miracol; exista intr-o "mirare"
prelungita; mereu in plina si reluata metamorfoza, "el" si "ea" sunt "doua cantece diferite,
lovindu-se, amestecandu-se, "doua culori ce nu s-au vazut niciodata";

- structura: colocviala sau epistolara; sugestia a doua planuri ("Du-ma fericire", "Ce bine
ca esti");

- compozitie - patru strofe: o cvinarie, un catren, o cvinarie, o strofa polimorfa;

- prozodia - moderna;

- figuri de stil: "dureroasa", "prelunga", "lungi, sticloase", "infrigurata, minunata";

antiteza "rece"-"fierbinte"; "bazalt-"bazalt"(simboliC);

- metafore: "fluviul rece", "delta fierbinte", "lupta", "cantece", "culori", "coloana",

"lupta", "minune", "intamplare";

- comparatii: "cuvintc.ca niste dalti";

- personificare: (prin verB) "du-ma fericire", "culori ce nu s-au vazut;

- sinecdoca: tampla;

- reminiscente eminesciene: geniul traitor in lumea sa cu atributele eternitatii si inaltimii:

"lumea mea in nesfarsire: se facc.altceva mult mai inalt; cei doi se siuteaza in doua
planuri - "el"- in cel cosmic ("stele")," foarte de sus", "ea"- in plan pamantesc (metaforic
este o culoarE) "foarte de jos; metaforic - planurile sunt si "doua cantece".