Sunteți pe pagina 1din 9

Comentariu Amintiri din copilarie

Opera lui Ion Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este u4b281uu18fke
Homer al nostru." Garabet Ibraileanu
Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in
cercul literar al Junimii, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. E un scriitor realist,
unul dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti, un foarte tajentat povestitor. El a reusit sa
fidice proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu
propulsase limba literara in poezie, valorificand vorbirea omului SIMPLU si ridicando la un nivel neegalat nici pana astazi "In Creanga traiesc credintele, eresurile,
datinile,, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului., - scria G. Ibraileanu.
Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre popoare; al
sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sut
fletului omului de la munte intre taranii moldoveni".
Opera lui literara este alcatuita din povesti (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi,
Punguta cu doi BANI , Daniia Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb,
Fata babei si fata mosneagului), povestiri (Acul si barosul, Inul si camesa, Mos
Nechifor Cotcariul) si din cartea, constituita ca un roman ce urmareste formarea unui
personaj, Amintiri din copilarie.
Geneza operei. Humulesteanul ii povesteste bunului sau prieten, Minai Eminescu, in
iarna anului 1876-1877, in bojdeuca sa de la Ticau, episoade savuroase din amintirile
sale din copilarie. Creanga nu are de spus despre varsta fericita a omului mai mult
decat altii, insa, "chiotul lui este... mai plin, sonor ca o voce minunata, distinsa intr-o
gloata" si se rezuma la: "Si, Doamne, frumos era pe atunci!". Impresiona t, Minai
Eminescu il indeamna sa astearna totul pe hartie. Asa se face ca, incepand de prin
1880, invatatorul din Ticau, care era tot mai bolnav, incepe sa scrie primele pagini din
cea mai importanta opera a sa, stapanit de un sentiment deprofunda melancolie, dar
si de placerea de a se cufunda in impresiile luminoase si tainice din varsta tot mai
indepartata.
Amintiri din copilarie este o opera compusa din patru parti, care apare in cea mai
prestigioasa revista a timpului Convorbiri literare, intre anii 1881-1882, exceptie
facand partea a IV-a, scrisa in 1888, si aparuta postum, in 1892. Publicarea in volum
a Amintirilor s-a facut la Iasi, in anul 1892.
Cartea cuprinde o imagine luminoasa a vietii satului, a obiceiurilor si a traditiilor
poporului, avand in centru intamplarile si peripetiile lui Nica a lui Stefqn a Petrii, de
cand "a facut ochi" si pana cand ajunge la Iasi, scos cu gre,u din lumea satului, "ca
ursul din barlog".
Eroul central apare, asadar, infatisat de autor, din copilarie pana in pragul
adolescentei intr-un prim plan, sunt zugravite procesul de formare a lui Nica si
evolutia lui spirituala, strans legate de mediile pe care le strabate. Cel de-al doilea
plan reconstituie, universul vietii taraneti, atmosfera patriarhala a satului, cu institutiile
sale: familia, "Scoala, biserica, armata.
Ca iri povestirile lui Mafk Twain, cu care prozatorul roman are cateva puncte comune,
in acest "prim romai al copilariei taranesti din literatura noastra" sunt evocate
ispravile unui copil de 13-14 ani, petrecute de mull si devenite frumoase prin ceata
amintirii. Farmecul cartii se . afla, intre altelo, in totala dezinvoltura cu care omul
nutur isi povesteste propria copilaria, identfficandu-se, pana Ia un punct, cu
mentalitatea varstei respective, dar privind-o cu nemarginita simpatie si umor.
intamplarile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca povestitorul isi "joaca" rolul de. copil si ne invita, cu

bonomie, sa gustarii farmecul varstei de aur a omului dintotdeauna si de pretutindeni.


Amintirile din copilarie sunt impartite in patru capitole distincte, cu povestiri ce pot fi
privite si ca independente, datorita unitatii si rotunjimii lor perfecte. Asta inseamna ca
diferitele episoade ale cartii decurg unele lin altele, scriitorul povestind la persoana I
si dintr-o perspetiva subiectiva intamplarile de care-si aduce aminte.
Partea intai incepe cu evocarea plina de duiosie a satului natal, a primei scoli pe la
care a trecut - chilioara de sub zidul bisericii - ridicata prin stradania parintelui Ioan,
cu descrierea primilor dascali (badita Vasile "un haltei frumos si voinic", care sfatuia
pe oameni sa-si dea copiii la invatatura), a metodelor primitive de educatie ("calul
Balan", "Sfantul Nicolai", procitania de sambata); sunt evocate, de asemenea, o serie
de nazdravanii copilaresti, ca, de pilda, prinderea mustelor cu ceasloavele unse. Tot
in aceaita parte facem cunostinta cu primii colegi ai lui Nica: cu monitorul clasei, cel
"inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei" - Nica a lui Costache: cu Toader a
Ca-tincai, "alt hojmalau", sau cu Dumitru, fratele mai mic al mamei sale. Asistam la
numeroasele discutii purtate intre parintii lui Creanga, cu privire la invatatura copilului
lor mai mare; facem cunostinta cu David Creanga, bunicul dinspre mama al
povestitorului, care-1 sfatuieste, cii intelepciune, pe Stefan a Petrei: "Nu-i rau, mai
Stefane, sa slie si baietul tau oleaca de carte; nu numaidecat pentru popie, cum
chiteste Smaranda... Dar cartea iti aduce si oarecare mangaiere... Din carti culegi si
multa intelepciune; si la drept vorbind, nu esti numai asa o vaca de muls pentru
fiecare". Capitolul se incheie cu descrierea scolii din Brostenij imbolnavirea de raie,
de la caprele Irinucai. si pravalirea bolovanului de pe coasta, care darama bordeiul
"babei" si omoara doua capre.
Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, facuta cu multa
duiosie, in special cand infatiseaza casa parinteasca: "Nu stiu altii cum sunt, dar eu,
cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, (...),
parca-mi salta si acum inima de bucurie" - marturiseste scriitorul. Capitolul e plin de
lirism si ne pregateste pentru a introduce in centrul amintirilor chipul scump al mamei,
pe care autorul, dupa trecerea vremii, o vede intr-o lumina deosebit de frumoasa.
Dupa ce marturiseste cu veneratie dragostea nesfarsita fata de mama, scriitorul
dezvaluie cu durere motjvele ce-1 fac sa se-ntoarca spre trecut: "Hai mai bine despre
copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si. nevinovata". Sau: "Asa eram eu
la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea asta si
pamantul, macar sa zica cine ce-a zice,"
Autorul trece apoi la povestirea succesiva a unor intamplari hazlii: nebuniile si jocurile
din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nou, mersul cu plugusorul, furatul cireselor
din gradina matusii Marioara, incercarea de a vinde pupaza din tei, la scaldat,
smantanitul oalelor, cearta cu mos Chiorpec, ciubotariul...
Capitolul se incheie cu o amara autocaracterizare: "la, am fost si eu, in lumea asta,
un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la
douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am
facut Dar si sarac ca anul acesta, ca anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am
fost".
Partea a treia ne poarta pe urmele- scolilor pe la care a mai invatat Creanga:
scoala din Targu-Neamt,-"fabrica de preoti din Falticeni", prilej de a
prezenta altemetode primitive de invatatura, dar si desele petreceri de la gazda
humulestenilor, Pavei ciubotariul
Partea a patra si ultima este mai scurta decat celelalte si Creanga evoca aici
despartirea de satul sau drag, de Humulestii anului 1855, cand e obligat, dupa

staruintele mamei sale, sa plece la seminarul de la Socola, de unde avea sa iasa


preot. Ca si in partea intai, revine imaginea locurilor natale, a oamenilor, a flacailor si
a fetelor din sat, de care trebuie sa se desparta, asa cum va trebui sa o faca, pentru
totdeauna, de copilaria sa fericita.
Din cartea lui Creanga se desprinde o puternica dragoste fata de popor, de viata si
de obiceiurile satului moldovean. Amintiri din copilarie ramane, sub acest aspect, o
vasta monografie a satului de munte din Moldova.
Ion Creanga manuieste cu pricepere monologul si dialogul, intamplarile sunt
inscenate parca, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele,
pentru ca autorul regizeaza scenele sau participa la "jucarea" lor.
Fragmentul din manual apartine partii a patra si se refera la plecarea din Humulesti a
lui Nica, impreuna cu Zaharia lui Gatlan, la Socola, in caruta lui Mos Luca, trasa de
"doi cai ca niste zmei".
Prima unitate compozitionala cuprinde o imagine luminoasa a satului moldovean de
munte. El este evocat (in primele trei parti) cu nostalgie si duiosie.
Avea dreptate Nica sa nu plece din Humulesti, "cum nu se da scos ursul din barlog,
taranul de la munte stramutat la camp si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale"...
pentru ca satul natal constituie un spatiu ideal pentru o copilarie ideala. Nica a lui
Stefan a Petrii nu mai este copilul care fura cirese sau prinde pupaza pe oua, ci este
acum un "holtei, din pacate". in acest caz imaginea satului natal apare ca loc al
primelor iubiri: "paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna, cu
tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si
dupa ce jucam cat jucam, furam cate-un sarutat de la cele copile sprintare"...
Nu exista ceva apropiat sufletului sau care sa nu aiba legatura cu Humulestii
(cuvantul acesta apare ca o formula magica), iar aceasta iegatura cu satul natal este
muli mai stransa. Comunitatea humulesteana este vazuta prin ceea ce
impresioneaza sufletul sau de flacau: hore, petreceri pline de veselie", toate avand
ca fundai cantecul siv dor ce se revarsa din strunele viorii lui Minai seriptarop, in
"puterea noptii".
Staruinta mamei de a-1 trimite pe Nica la Socola izvoraste din dorinta ei de a-si
vedea copilul invatat: "mereu imi spunea mama ca pentru folosul mieu este aceasta";
desprinderea de sat devine pentru tanarul adolescent, o adevarata drama.
Marturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile sa-i puna in evidenta dragostea
pentru intregul univers in care s-a format - peisajul, oamenii si obiceiurile acestora:
"Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in
care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau
tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie (...)!
Asemenea, dragi-mi erau sezatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care
luam parte cu cea mai mare insufletire!..." spune scriitorul.
Observam, in pasajele citate ca, la. realizarea viziunii nostalgice, contribuie
enumerarea (construita in cadrul repetitiei). Exclamatia retorica delimiteaza" treptele
narative si este sustinuta de o formulare cu un potentat caracter imperativ.
Evocarea nostalgica a peisajului nu se rezuma ta Ozana in care se oglindeste
Cetatea Neamtului "cu mahnire". Printr-un cumul de complemente directe, insotite de
atributele lor, Ion Creanga completeaza peisajul Humulestiului:... "cutreieram
dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu
florile si mandrele dealuri",,. Natura nu ocupa un loc important in opera lui Ion
Creanga, nu este un obiect de contemplat, Ea este insasi viata taranului si, de cele
mai multe ori, apare insotita de scene de munca. Descrierea se opreste la suprafata

si degene-reaza in enumerare. Tehnica la care apeleaza povestitorul este cea a


inventarierii. Sobrietatea dictata de o asemenea tehnica este in deplina concordanta
cu tonul nostalgic al evocarii.
in concordanta cu starea de spirit a celui sortit i n -strainarii. se afla si cantecul
scripcarului din Humulesti. pe care autorul lui Harap Alb il insereaza naratiunii:
"Frunza verde de cicoare, Asta noapte pe racoare. Canta o privighetoare. Si canta cu
glas duios, De picau frunzele jos, Si canta cu glas subtire
Pentru-a noastra despartire; Si ofta si ciripea, Inima de t-o rupea!"
Durerea celui despartit de iubita este impartasita de mediul natural... ("picau frunzele
jos") si, de asemeni, ("Si ofta si ciripea,/ Inima de t-o rupea").
Argumentele invocate intr-o doara de Nica, pentru a sprijini "pardalnica de inima",
care nu-1 lasa sa-siparaseasca "satul, cu tot farmecul frumusetilor lui..." infatisate in
cea de-a doua unitate compozitionala - nu sunt luate in seama de Smaranda lui
David Creanga din Pipirig ("Si doar ma si sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege
pe mama ca pot sa ma bolnavesc de dorul ei... si sa mor printre streini", il auzim
spunand, pritre oftaturi, pe Nica.). Mama este "ahotnica" si-si "chihaie" si sotul sa-si
dea copilul la scoala. Ca sa fie mai convingatoare, ea apeleaza la elemente ale
paremiologiei populare. Modul de expunere este acum dialogul:
,
" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!"
- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand
cu zece randuri, de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.
- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec
acestea... Pare-mi-se ca stii tu moarea mea. Sa nu ma faci, ia acuSi, sa ieu culeserul
din ocnita si sa te dezmierd cat esti de mare."
Tatal lui Nica zice si el "posomorat": "Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca
doar nu-i de capul sau". El se lupta cu gandul cum "sa-i poarte de cheltuiala"; caci
"banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele"; spera ca prin invatatura fiul cel mare
va deveni sprijin pentru "istia-. lalti" copii (sase).
Eroul se obisnuieste, in .cele din urma, cu gandul plecarii.. Acceptarea este
exprimata tot prin intermediul unei EX clamatii: "Vazand eu ca nu-i chip de stat
impotriva parintilor, incepui a ma gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune:
Ce nacaz pe capul mieu!... prea mult mi se cere!"
Pline de sarcasm sunt aluziile la cei ce imbracau rasa monahala. Nica se gandeste
ca ar fi mai bine sa se duca la calugarie, "in Neamt, calugar la Secu". intre preoti si
calugari nu exista mari deosebiri: "Preutii nostri din sat -se gandeste el - n-au mai
trepadat pe la Socola si, mila sfantului! nu-i incape cureatia de pantecosi ce sunt".
Dar nici calugarilor, o "adunatura de zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin
manastiri", nu le merge rau... "Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, - spune
povestitorul - peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa strang un stiubei
de galbeni, ca parintele Chirilas de la jugarit din Vanatorii Neamtului. S-apoi atunci...
pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe
si altceva de gustare fn buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa,
comanacul pe-o ureche si, cu sabia Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc,
peste Piciorul Rau, spre Cararea Afurisita dintre Secu si Agapia din deal". Cu
deosebita subtilitate este vazuta, in final, moralitatea calu-garilor de la Secu si a
calugaritelor de la Agapia din deal.
Punctul culminant al naratiunii este cel al plecarii de-acasa, plecare insotita de

durerea despartirii de sat: "Si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale
mele, in ograda la mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun
cu ochii inecati in lacrimi, si, dupa ce ne suim in caruta, suparati si plansi,ca vai
de noi, Luca Mosneagu, harabagiul nostru, da biciu cailor,"
Observam ca fraza este ampla, cadentata, cu parti simetrice care ii confera
sonoritate. Actiunea este adusa in prim plan de abundenta verbelor la prezent. Ceea
ce caracterizeaza fraza, in fragmentul analizat, este folosirea frecventa a propozitiei
temporale inaintea regentei, cu accentul pe propozitia regenta, principala: "...cand
eram hotarat a spune mamei aceste, iaca si soarele rasare.,."; "Cand sa-ti petreci si
tu tineretea, apuca-te de carturarie.,."; "Cand auzeam noi pe mos Luca pomenind cu
drag de casa . si cand vedeam cum raman satele si locurile frumoase in urma...,
supararea noastra crestea la culme" etc.
Ce-a de-a treia secventa narativa prezinta drumul spre Socola, care dezvaluie o
realitate de-acum un secol si jumatate, felul cum se realizau aceste calatorii din
mediul rural spre oras. in prima parte a calatoriei, descrisa prin verbe la imperfect
( cand mai vedeam cum raman satele,,, supararea noastra crestea" (...) "pentru fiecare fantana..... ce lasam in urma-ne scoteam cate-un suspin"), se
consemneazao intoarcere permanenta, cu gandul, a celor care pleaca, la ceea ce
lasa in urma, ca apoi despartirea sa fie definitiva, baietii nemaiauzind si nemaivazand nimic din acest. univers -atat de fermecat al copilariei: "Apoi, din varful
acestui codru (al Pascanilor), mai aruncam, nimernicii de noi, cate-o cautatura
jalnica spre muntii Neamtului: uriesii munti, cu varfurile ascunse in nouri, de unde
purced izvoarele si se revarsa paraiele cu repejune, sopotind tainic, in mersul lor
neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa le inece
in Dunarea mareata".
Dupa cum se poate constata, este foarte bine precizata imaginea peisajului
natal, cu elementele lui specifice, o imagine panoramica a peisajului de munte.
Trairile eroilor se contopesc cu miscarea naturii; contopirea este atat de stransa,
incat avem sentimentul integrarii lor in circuitul cosmic: "- Ei, ei! mai Zaharie, zic
eu, coborandu-ne la vale spre Pascani: de-acum muntii i-am pierdut din vedere si
instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme."
La Blagesti, peste Siret, unde au facut popas de noapte, pe drumeti "i-au cosit
tantarii", desi, "de cu seara si pana dupa miezul noptii", au stat "numai intr-o fumaraie
de baligi ca la carantina". Cu acest prilej, autorul face o ferma antiteza intre conditia
omului de la munte - categorie careia ii apartin atat Luca mosneagu, cat si Creanga
insusi - si aceea a celor ce traiesc la ses: "Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele
pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc amarnic. N-as trai
la camp. Doamne fereste! Halal pe la noi! Apeie-s dulci, limpezi ca cristalul
si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii,
mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi,iar nu ca isti de pe la camp,
sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata
lor".
Viziunea folclorica trece opera lui Ion Creanga din zona realizarilor obiective in
fabulos, fortand soarta prin solutii imaginare sau acceptand-o vesel si optimist,
facand haz de necaz. O sursa a rasului in fragmentul analizat o constituie chiar
prezenta autorului in desfasurarea naratiunii, jucand propriul rol. Rasul face sa
treaca, neobservata duiosia generata de reflectiile privind destinul sau. referitoare la
mama sau la satul natal. Este un ras egal, un ras sprijinit pe episoade intregi, ca la
Homer

De aceea, la Ion Creanga, bucuria povestirii este, nu o data, covarsita de ispita


taifasului. Trecerea de la naratiune la dialog se realizeaza in mod firesc, uneori fara
nici un "protocol" scriitoricesc. Descoperim la personajele Amintirilor (poate nu in
aceeasi masura ca in Povesti) o verva, o exuberanta verbala nemaipomenita, din
care se alcatuiesc farmecul si savoarea fara pereche a dialogului. in replici strabate
tumultul vietii afective a eroilor. Suspensiile, EX clamatiile, imprecatiile, interjectiile,
particulele demonstrative, amenintarile si "zicerile" impanzesc textul, conferindu-i o
vibratie puternica si neintrerupta...
In fragmentul analizat, Nica dialogheaza cu mama, cu Zaharia lui Gatlan, cu mos
Luca. Vom observa mai intai ca dialogul zvacneste tot timpul datorita imprecatiilor
(figura de stil care cuprinde un blestem), in a caror alcatuire lingvistica recunoastem
lesne suculenta vorbirii populare.
Resemnat cu soarta ce le-a fost harazita, Zaharia lui Gatlan zice cu intelepciune:
"Fire-ar afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea
noastra!... Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie: parca are omul
zece vieti! Tot umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa, de frunza
frasinelului, maine, poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi numai buni de faciit popi, iesiti din Socola."
Rasul lui Creanga este unul sanatos, de origine populara. Si trebuie precizat ca in
Amintiri sunt prezente principalele categorii ale umorului, atat cel de situatie (izvorat
din fapte, intamplari) sau cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje),
cat si cel de limbaj - prezent mai ales in ultimele doua capitole (adolescentul
manuieste mai bine limba, nu-1 mai intereseaza, in primul rand, faptele, este capabil
de ironie si autoironie),
O intamplare hazlie este aceea in care povestitorul insista, cu mijloace diferite,
asupra precaritatii fizice a "zmeilor" lui Luca mosneagu:
"Rogu-te mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi!
Luca mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din
cale-afara si slabi si ogarjiti
ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma
urneasca mai degraba din casa".
Observam ca epitetele, relativ sinonime, suit trei: "vlaguiti", "slabi", "ogarjiti". Primul si
ultimul sunt insotite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizati fie
cu ajutorul unei comparatii ("ca niste mati"), fie printr-o locutiune adverbiala ("din
cale-afara"). O aata constituit, siragul sinonimelor sporeste cu inca unul, caci
termenul de comparatie (mati) are si el un epitet, foarte expresiv, ("de cei lesinati"),
asezat in relatie de sinonimie metaforica fata de ceilalti trei ("vlaguiti", "slabi",
"ogarjiti")
Spiritul "nastratinesc" (G. Calinescu) se manifesta, - la Ion Creanga, prin voluptatea
vorbirii aluzive si a ironiei sau prin "limbajul cotcaresc", termen inspirat de titlul uneia
din povestirile cele mai caracteristice - Mos ISichifor Cotcariul. Flacaii de pe "rohatca
Pacurari" (ulita* marginasa a Iasilor), pusi pe sotii pe seama lui mos Luca, harabagiul, si a jalnicului sau "echipaj", vadesc naravul vorbei impungarete: "un flacauan al
dracului ne-a luat in las cum se cade, zicand:
- Mosule, ie sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ieie vant; ca lasul 4sta-i mare si,
Doamne fereste, sa nu faci vro primejdie!"...
Acestei anecdote, cu rolul de a inviora naratiunea, ii urmeaza comentariul scriitorului,
ce devine parte componenta a expunerii: "Atat i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe
dansul cate parastase si panaghii, toate i le-a radicai..."
G. Calinescu observase ca de fapt "Amintirile si Povestile sunt parti narate dintr-o

intocmire, dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga vorbeste ca un


povestitor, ca un om care sta pe o lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou chiar
in naratiunea obiectiva". Asa se explica faptul ca autorul ne face sa-i simtim fiinta
risipita printre randurile intamplarilor relatate, prin schimbarea persoanei gramaticale.
Rocada persoanei I cu a Ii-a se EX plica prin aceea ca, privita din perspectiva
maturitatii, propria copilarie ne apare cufundata intr-un timp subiectiv enorm, care
indreptateste dedublarea.
Procedeul autoadresarii (partea a IV-a) e specific artei lui Creanga si se aplica
asupra unor texte cu o structura stilistica mai complexa, de exemplu in pasajul: "Apoi
lasa-ti, baiete, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui si pasa de te
du in loc strain si asa de departe, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma si
sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pe mama ca pot sa ma si bolnavesc de
dorul ei". Acum Nica face haz de necaz.
Observam ca alterneaza aici atat formele verbale de persoana a Ii-a ("lasa-ti",
"pasa", "te du") cu cele de persoana I ("ma sileam eu", "pot sa ma bolnavesc") cat si
sensurile verbului "a lasa": "lasa-ti, baiete, satul" (paraseste-ti, baiete, satul); "daca te
lasa pardalnica de inima" (daca iti ingaduie). Se subliniaza astfel buna dispozitie a
povestitorului. Cand intra caruta lui mos Luca in Iasi, oamenii il tot iau peste picior.
Nica pune un tol peste el si peste Zaha-ria si i se adreseaza batranului cu ironie:
"- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa-i
spui ca duci niste drobi de sare de la Ocna, si las daca nu te-a crede fiecare!..."
Voiosia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizeaza si prin
alunecarea povestirii de Ia lucruri serioase la gluma: "Vorba unei babe: Sa dea
Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si
nunta.". Si inca un exemplu: "Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catui de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si mai bine sa ramai pe loc,
Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta"... (observam autoadresarea).
Umorul se realizeaza si prin aluzii, proverbe, zi cat ori, expresii populare, imbinari
neasteptate de cuvinte, care, toate, dau masura inepuizabilei inventivitati verbale si
frazeologice a lui .Creanga.
"Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc
faptei confera evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se
harjonesc, cand se bat, cand plang si cand rad, cand le e foame si sete si frig,
personajele cheltuiesc o mare cantitate de energjie" (G. Tohaneanu).
In planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ realizata printr-o
gama de procedee variate si originale. De exemplu, autorul spune: "Mos Luca era
tulburat din cale-afara"; " smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara": "mortcopt, trebui sa fac pe-cheful mamei"; "Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit"
unde avem de-a face cu superlativul "insusirii" (nu al "actiunii").
Efecte comice obtine scriitorul prin imbinari neasteptate de cuvinte. Cand Nica si
Zaharia ajung in caruta lui mos Luca, "era dimineata inainte de taierea capulii Sfantului Ioan Botezatorul... si fetele si flacaii... foiau prin sat in toate partile, cu bucuria
zugravita pe fete!", numai tinerii nostri eroi se duceau "surgun dracului pomana, ca
mai bine n-oi putea zice". Termenul "surgun" este varianta invechita pentru
"surghiun", sinonim cu neologismul exil; este un cuvant intrat in lexicul pasiv al limbii
noastre (dar care apartinea, cand era inca viu, si altor graiuri, nu numai celui
moldovenesc); a fi deci in surghiun si a fi trimis dracului pomana inseamna a te afla
intr-o situatie limitS (foarte dramatica).
Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care insusi le evoca, sugestia
prezentei sale vii in miezul faptelor si langa propriile sale personaje se realizeaza

printr-un cumul de procedee artistice. Angajarea sa afectiva la cele narate se face


prin dativul etic, in cadrul dialogului:
"Ei apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe
langa cai, plin de naduh".
Exceptionala capacitate a lui Creanga de a folosi limba vorbita pentru a exprima
ganduri, atitudini, stari sufletesti variate se exprima printr-o multitudine. de procedee:
propozitii exclamative si interogative, interjectii, proverbe si zicatori, locutiuni verbale.
Cand este luat peste picior de un "flacaoan al dracului", mos Luca zice: "I-au zi, mai!
Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar strange
lioarba acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei... Patruzecile mane-sa
de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-1 invat eu de a mai lua alta data drumetii in ras!" .
Remarcam prezenta exclamatiei, procedeu stilistic des folosit in text, prin care
autorul isi exprima mirarea, cu multiplele si variatele ei nuante. In pasajul citat se
exprima indignarea cea mai puternica, mergand pana la invectiva ("patruzecile
mane-sa de golan!").
Intre procedeele de stil vobit, deseori apare la Creanga particula demonstrativa
"iata", cu variantele ei fonetice "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins
oarecum de ivirea neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment: "...si hai-hai,
hai-hai, pana-n ziua, iacata-ne in Targul Frumos". "Si ca-mai ba sa zicem nici carc",
"dar vai de masul nostru...", "iaca si soarele rasare", "Iaca de ce nu, dragalita
Doamne: eram si eu acum holtei, din pacate". Cand surprinderea este provocata de
un lucru a carui existenta povestitorul p percepe* mai intai cu urechea; locul lui "iaca"
il ia sinonimul; "ia": "I-auzi, mai! zice acum batranul."
Expresia "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" devine foarte plastica,
avand sensul; "n-ar mai critica" - si provoaca rasul; din relatarile anterioare am aflat
ca "telegarii" lui mos Luca erau niste "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si
slabi, si bgaiijiti ca niste mati din cei lesinati". De aceea baietii au mers intre PoduLeloaie si Iasi mai mult pe jos decat in caruta, caci "zmeii,., se muiese de tot".
Oralitatea stilului este sporita si de locutiunile verbale intalnite in text: cand Zaharia
isi indeamna tovarasii sa porneasca la drum, acelasi mos Luca ii raspunde: "- Ca
bine zici, dascale Zaharia! parca ti-a iesit un sfant din gura!" Expresia are inteles
figurat de: "asa-i", "bine-ai zis". Marea lor plasticitate serveste la sugerarea linei
semnificatii oarecum abstracte. Alte exemple: "A stricai orzul pe gaste", "s-a dus
vestea ca de popa tuns" (ceva ifesit din comun), sunt expresii care atesta marea
originalitate a lui Creanga.
Repetitia, procedeu stilistic de asemehea caracteristic pentru vorbirea populara,
apare foarte des la Creanga. Se repeta interjectiile: "Ei, ei, mai Zaharie, zjic eu"; sau
"Ei, apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia!".
Variate sunt aspectele repetarii verbului; ca exemplu:
"Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola!". Sa se remarce intreita repetare a
epitetului - nume predicativ -"drag", totdeauna inaintea verbului copulativ, purtand, de
fiecare data, accentul frazei, in urmatoarea situatie:
"Dragu-mi era satul nostru", "dragi-mi erau tata si mama", "dragi-mi erau sezatorile";
sau "Mama atunci ma si ia rapede-rapede la pornit, fara sa am cand ii spune de
calugarie"; ori "Si, dupa ce jucaum cat jucam",.,; sau "Si cu cata carte stiu, cu cata nu
stiu", "Si cate si mai cate nu canta..." Se repeta alte parti de vorbire: "suim incet incet
codrul Pascanilor", "se revarsa paraile... ducand in sine multe-multe patimi",
Bazandu-se pe limba populara. Creanga recurge extraordinar de des la proverbe si
zicatori, citate pe care tine sa le anunte ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceta"
(cateodata "povestea ceea" sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mari forta

convingatoare a unei constatari sau observatii personale si a-i acorda o valoare


oarecare generala, vorbitorul invoca autoritatea intregii colectivitati uraaie, care, fiind
vesnica, "stie ce spune", deci nu poate gresi.
Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de bunavoie", "Mort-copt, trebui sa fac pe
cheful mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag". Si: "Tot umbland noi doi
din scoala in scoala, ia, asa, de frunza frasinelului.."
Un alt procedeu stilistic bogat in efecte este intrebuintarea, cu sens augumentativ, a
diminutivelor. Contrastul dintre forma si continut explica valoarea expresiva
neobisnuit de mare a acestui procedeu, iar pe de alta parte, folosirea lui atunci cand
vorbitorul este ironic; de exemplu, mos Luca este "insuratel de-al doilea a carui
tanara nevasta avusese grija sa-1 trezeasca la timp". De observat contrastul de mare
efect, in care ironia iese clar la iveala, intre epitetul "Mosneagu" si diminutivul
"insuratel", sau "n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei" - in care nuanta
ironica e foarte clara.
Roman al copilariei, Amintirile lui Ion Creanga zugravesc zburdalnicia si nevinovatia
acestei, varste, conturand un erou cu o personalitate pregnanta. Lumea rurala este
privita din interior, din perspectiva eroului narator aflat la varsta copilariei, iar uneori
la maturitatea reflectiei si a nostalgiei. Nica se autocaracterizeaza cateodata, dar
modalitatea principala de construire a personajului ramane rostogolirea formidabila
de intamplari prin care trece sau la care este martor. Autorul-povestilor interpreteaza
evenimentele intr-un monolog neobosit si incitant totodata (de aici caracterul liric naratiunea lirica - din Amintiri).
Opera urmareste, prin nararea faptelor si a intamplarilor, procesul de formare a lui
Nica, precum si evolutia lui spirituala in relatiile cu mediile sociale pe care le strabate.
Amintiri din copilarie este capodopera care-1 asaza pe autorul ei intre marii prozatori
ai lumii: Flaubert. Turgheniev, Dickens.
Evocarea copilariei se face din - perspectiva departata a maturitatii. Consecinta cea
mai izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului , vag nostalgic si de o mare
caldura sufleteasca, apartinand unei fiinte intelegatoare, inzestratacu un limbaj de o
uluitoare autenticitate si de o rara savoare lexicala.
Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni
hazul. Rasul lui nu pedepseste, e semn al dragostei de oameni.