Varianta 21

Ion - Conditia taranului intr-un text narativ studiat

Taranul, talpa tarii, este omul legat organic de pamant. Nu intamplator numele lui
este derivate de la cuvantul tarana(pamant). In literature universala si in cea
romaneasca de la Zola la Sadoveanu, la Rebreanu si pana la Marin Preda, figura taranului
a strabatut pagini de literatura.
Preocupat sa scrie o epopee a vietii romanesti, Rebreanu a evocat stravechea
civilizatie agrara, chipul aspru al taranului mistuit de ancestralul glas al pamantului,
dintr-o perspectiva obiectiva, cea a realismului dur. Meritul sau este cel de a indeparta
sabloanele viziunii idilic-samanatoriste si eticismul poporanist. Rebreanu pune pentru
prima data in literatura romana problema taraneasca dintr-o alta perspectiva. Daca pana
la el, in romanele lui Duiliu Zamfirescu sau Mihail Sadoveanu, taranul era prezentat intro viziune idilica, in romanul Ion Rebreanu va prezenta taranul in simplitatea si
complexitatea sa, fara a-i aseza in penumbra latura brutala, primiva. El a scos in evidenta
faptul ca un taran tot taran ramane, iar conceptia lui despre lume va fi una taraneasca.
Metafizica lui este metafizica pamantului de care este legat de cand Dumnezeu l-a
trimis pe pamant.
Romanul Ion (roman doric Nicolae Manolescu) este monografia satului ardelean
de dinaintea primului Razboi Mondial, este o drama a pamantului, romanul unui destin
tragic, al vietii si al mortii.
Tema foamei ancestrale de pamant a taranului se dezvolta pe fundalul vietii
satului si este impletita cu tema vietii si a mortii, a iubirii si a casatoriei, cu tema
nationala si cea a intelectualului.
Actiunea este construita din mai multe fire narative, generand paralelismul epic.
Evenimentele se desfasoara intr-un spatiu real, determinat geografic (Valea Somesului) si
intr-o durata reala, obiectiva, inceputul sec al XX lea. Spatiul paradigmatic, centru lumii
in care evolueaza personajele este satul Pripas, construit ca un spatiu arhetipal, inchis
intr-un tipar de existenta si de gandire statornicite prin traditii. Timpul in care fiinteaza
aceasta lume este o durata bivalenta: un timp real, obiectiv inceputul sec al XX-lea in
care traiesc personajele si timpul etern ce defineste existenta satului.
Subiectul este organizat pe trei fire epice ce urmaresc destinul personajului titular,
destinul tanarului intelectual Titu si destinul familiei si al satului. Conflictele care
determina destinele personajelor sunt diverse: conflicte exterioare de ordin material (intre
Ion si Vasile Baciu), conflicte de ordin moral (incalcarea normelor colectivitatii),
conflicte erotice (triunghiul conjugal Ion Florica George), conflicte de idei (criza de
identitate a lui Titu).
Cu personajul Ion, Rebreanu creeaza unul dintre cele mai puternice personaje din
literatura noastra. In constructia personajului autorul porneste de la obsesia statornica a
taranului roman, pamantul. Ion, fiul lui Alexandru Glanetasu si al Zenobiei este un taran
tanar, harnic, frumos, inteligent, insa e sarac. In lumea in care el traieste, aceste calitati nu
valoreaza decat daca sunt dublate de avere. Personajul traieste intr-un univers ale carui
reguli si ierarhii sunt ancestrale si in care factorul decisiv este cel material. Tanarul taran
e constient de acest lucru si sufera o cumplita umilire cand Vasile Baciu, om instarit,
viitorul sau socru, il numeste fleandura, hot, talhar.

Apreciat in sat pentru harnicia si istetimea lui, el intelege (ca si Vasile Baciu in
tinerete) ca doar munca cinstita nu-l poate ajuta sa ajunga printre cei cu delnite multe si
cu un cuvant greu in sat. Nu intamplator, in pasajul ce deschide romanul, la hora, este
infatisat Alexandru Glanetasu care statea pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei.
Imaginea este parca o proiectie sumbra a viitorului lui Ion daca acesta si-ar fi acceptat
statutul. Personajul are insa o structura de luptator si isi va indrepta toate actiunile pentru
a scapa de conditia de sarantoc. Lumea in care traieste il impinge parca la aceste
actiuni. Cu toate acestea, motivatiile sale sunt mult mai profunde. Ion este un revoltat
impatimit de pamant. Acesta i-a fost mai drag ca o mama si pentru el a renuntat la
scoala, ramanan alaturi de sursa adoratiei sale, vesnic mobilizat de o hotarare patimasa:
trebuie sa aibe pamant mult, trebuie.
Subjugat de glasul pamantului, el e prizonierul unei forte mai presus de sine.
Desi doreste, ca orice taran sarac, sa posede pamant, in realitate Ion este posedat de
acesta, se simte intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lui, fiind el insusi un om
elementar, teluric, dominat de instincte patimase. Nicolae Manolescu vede in Ion o
victima a fatalitatii biologice.
Traseul existentei sale este clar marcat in prima parte a romanului de glasul
pamantului. Scopul e precis, eroul e tenace si cauta doar modalitatea de a-si atinge telul.
Discutiile cu Titu Herdelea sunt doar prilejuri de a-si verifica gandul ascuns: o va seduce
pe Ana pentru a intra in posesia pamanturilor lui Baciu. Pentru aceasta isi impune
stapanire de sine si determinare. Iubirea pentru Florica trece in plan secund, glasul
iubirii stingandu-se in fata glasului pamantului. Pamantul sa sens existentei sale. Catre
el isi canalizeaza toate energiile si sperantele. Dorinta de a avea pamant este justificata
perfect de realitatea sociala, pamantul insemnand pentru taran stabilitate, statut social,
statut de invingator. Nefiresti sunt insa dimensiunile acestei dorinte. Din tipic, personajul
devine atipic, caci pamantul este pentru el mai mult decat un obiect al muncii, e insasi
iubita fata de care simte o patima ravasitoare. In ultima secventa din capitolul Sarutarea
ni se prezinta adevarata realtie a personajului cu pamantul. In fata pamantului se simte
mare si puternic si simte o pofta salbatica sa imbratiseze huma si s-o crampoteasca in
sarutari. Mirosul pamantului ii aprinde sangele si-si lipeste cu voluptate buzele de
pamantul ud, simtind un fiore rece, ametitor.
Seducerea Anei devine in contextul acestei dorinte nebunesti un act necesar
pentru a-si satisface obsesia. Instinctul de posesiune, patima cu care-si incarca toate
actele in atingerea telului ii anuleaza atributele umane. Violenta, viclenia, devin arme
pentru atingerea scopului. Nimic nu-i poate sta in fata. Seducerea Anei ii aduce
dezaprobarea colectivitatii, dar pentru Ion scopul este cel mai important si in atingerea lui
mijloacele nu mai conteaza. Casatoria celor doi este momentul triumfului. Cand intra in
posesia acestuia Ion se vede mare si puternic ca un urias din basme. Instinctele primare
nu sunt stapanite insa nici dupa ce Ion devine stapan al pamanturilor. Pe Ana o loveste cu
sange rece; nasterea copilului nu-l impresioneaza; cand Ana naste are o asemenea reactie
incat Zenobia ii spune: taci, Ioane, ca te-a trasni Dumnezeu din senin. Nici moartea
Anei, nici cea a copilului nu-l impresioneaza decat in masura in care isi simte
pamanturile amenintate.
Pasiunea pentru Florica este tot o forma a dorintei de posesiune. Ion isi doreste
acum totul, pamant si iubire, uitand de echilibru si masura. Florica trebuia sa fie a lui asa

cum trebuia sa fie si pamantul. Cand George s-a insurat cu Florica, Ion a simtit ca i s-a
furat cea mai buna bucata de pamant.
Personajului ii este specific verbul a dori, a vrea, nu a iubi. Dorinta lui de a
avea pe Florica vine nu din iubire, ci din dorinta primara a fiintei exagerat de egoiste care
traieste doar pentru sine, incapabila sa vada in femeie altceva decat o realizare din nou a
placerii. Sanctiunea pe care o va primi este definitiva. Ion va fi ucis cu sapa, unealta a
pamantului. Mor ca un caine e ultimul gand al personajului care n-a scapat de conditia
sa instinctuala, animalica, in ciuda eforturilor.
Asadar Ion ramane un personaj construit in linia unei emanatii telurice, fapt
demonstrat si de replica doctorului care i-a facut autopsia: A fost un om ca otelul. Putea
sa traiasca o suta de ani. Prin Ion se demonstreaza ca indiferent de conditia sa taranul va
judeca lumea cu ochi de taran si in tot ceea ce face simte legatura lui cu glia, cu parintii
sai, cu pamantul sau.