Ion

de Liviu Rebreanu
Considerat creatorul romanului românesc modern, Liviu Rebreanu este un scriitor
anticalofil, dovadă că potrivit propriei mărturisiri e oricând dispus să sacrifice expresia frumoasă
în favoarea „pulsației vieții”: „Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația
vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai
prețioasă decât toate frazele din lume”. Acesta debutează editorial cu volumul de nuvele
„Frământări”, proza sa scurtă constituind un punct de pornire pentru amplele scrieri românești.
Scriitor interbelic, Liviu Rebreanu ilustrează prin opera sa „realismul dur” care înseamnă,
înainte de toate, obiectivitatea perspectivei narative, prin opțiunea pentru nararea la persoana
a III-a: „M-am sfiit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi.”, narare ce impune distanță
estetică, etică și psihologică între narator și personaj.
„Ion”, publicat în 1920, apare după ce scriitorul publicase trei volume de proză scurtă;
romanul „Ion” îl consacră definitiv pe Rebreanu, iar E. Lovinescu îl consideră creatorul
romanului românesc modern, pentru că este primul roman românesc obiectiv pe temă rurală.
Rebreanu mărturisește că la baza scrierii romanului stau câteva frânturi de viață: un țăran care
săruta pământul, o serie de întâmplări la care asistase sau de care auzise în satul său natal. Astfel,
un vecin care se numea chiar Ion îi mărturisește că „s-a încruscrit” cu sărăcia, iar un țăran își
bătuse fiica de acasă pe motiv că aceasta rămâsese însărcinat cu cel mai sărac fecior al satului.
Toate aceste întâmplări l-au inspirit pe Rebreanu în scrierea primului roman modern din
literatura română, dar și în scrierea câtorva nuvele apărute înaintea romanului.
Romanul are un puternic caracter social, scriitorul urmărind o „reconstrucție” geografică
exactă a spațiului acțiunii, încadrarea personajelor în diferite medii, clase și tipuri, așa cum
Balzac descria lumea în lucrările sale, pornind de la clasificarea lumii animale în regnuri și mizând
pe o monografie artistică a universului reflectat. Romanul este o creație epică în proză de
amploare, cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative. Ion conturează
imaginea complexă a unei lumi, integrată în timp istoric și ancorată în tradiție. Titlul romanului
reprezintă, de fapt, numele personajului principal al operei.
Tema romanului este prin excelență una socială, aflată în concordanța cu estetica
realismului: viața satului și condiția țăranului în satul ardelean de la începutul secolului al XX-lea.
„Ion” este o parafrază modernă a tragediei grecești „«Ion» e narațiunea unui caz a biruirii omului
de către «fatum»” fapt ce indică tema majoră, confruntarea omului cu destinul. Tragicul nu
rezultă din faptul că Ion moare, ci din confruntarea lui cu destinul, personificat de pământ, și de
zbuciumul lui Ion în a-și depăși condiția.
Compozițional, romanul „Ion” este alcătuit din două părți: „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii”, ce evidențiază simetria compoziție și, totodată, denumesc cele două patimi ale
personajului principal. Prima parte este alcătuită din șase capitole, în timp ce partea a II-a este
alcătuită din șapte capitole. Conflictul principal se dezvoltă pe două coordonate. Conflictul
extern e între Ion și Vasile Baciu, acest conflict fiind conturat la începutul acțiunii când, la horă,
țăranii înstăriți stau de o parte, iar cei săraci de altă parte, dar Ion îi dă târcoale unei fete de țăran
bogat: Ana lui Vasile Baciu. Conflictul interior e generat de cele doua chemări lăuntrice a lui Ion:
pământul și iubirea. „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” sunt cele două linii de forță între care
evoluează Ion și care îl domină succesiv sufletește.
O primă secvenţă narativă semnificativă este cea a horei, surprinsă la începutul discursului
narativ. Hora se constituie în motiv literar, pretext de realizare a unei pagini etnografice, dar mai
ales cu rol în prezentarea unei lumi stratificate social si favorizeaza relevarea conflictelor
existente. În societatea satului Pripas relaţiile sunt dictate de avere: primarul îi are adunaţi în
jurul său doar pe ţăranii fruntaşi, în vreme ce Alexandru Glanetasul sta singur „ca un câine la uşa
bucătăriei”. Intelectualitatea satului se bucura de un respect deosebit din partea ţăranilor şi de
aceea jocul se opreşte când la hora îşi fac apariţia preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea.
Alegerea lui Ion de a parasii, împreună cu Ana, hora poate sugerea intenţia celor doi de a forţa
limitele unui destin prestabilit. Ion alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar boagata, deşi o iubeşte
pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
O alta secventa semnificativă este cea a nunţii lui Ion cu Ana deoarce aceasta contureaza
lumea traditionala a satului. Nunta este prezentată după tipicului nunţilor ţărăneşti: ospăţul tine
trei zile: „Ospăţul era la socrul mic”, sunt prezenţi călăreţii care trag din pistoale, tinerii care
chiuie, jocul miresei:„Pe la miezul nopţii urma să joace pe bani mireasa”. Dacă în scena horei Ion
i se adresează cu diminutivul Anuţă, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni
de la început; viclenia planului acestuia este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează
pământurile lui Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu Ana. Aceasta devine din ce în ce mai
conştientă că Ion nu o iubeşte, încolţindu-i în minte tot mai accentuat ideea morţii. De asemenea,
Ion conştientizează pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu, trebuie să o ia
de nevastă pe Ana care „aşa împopoţonata cum era acum îi părea şi mai urâtă”.
Rebreanu teoretizează conceptul de «corp sferoid», concept ce presupune circularitatea
compozițională a discursului romanesc, circularitate asigurată de reluarea în final a imaginii
artistice din incipit. Motivul drumului este reluat în final și devine simbol al vieții: „...se pierde pe
șoseaua cea mare și fără sfârșit”. Rebreanu recurge la tehnica narativă a planurilor pararele:
primul plan urmărește evoluția personajului principal, Ion, care este tipul țăranului stăpânit de
patima pământului, iar planul secund urmărește familia Herdelea și pe preotul Belciug.
Personajele romanului sunt tipce; astfel, Ion este tipul țăranului stăpânit de patima pământului
(„simbol individual al țăranului român, setos până la patimă de pământul lui”), Herdelea e tipul
intelectualului rural. Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt predominant indirecte,
caracterizarea fiind realizată prin: acțiune, comportament, fapte, gânduri, relații cu celelalte
personaje, atitudini si preocupări. Ion este cel mai bine definit prin raportarea la pământ.
Caracterizarea directă este înfăptuită din perspectiva naratorului: Ion e „iute și harnic ca mă-sa”,
îi era drag „să ție coarnele plugului, să crească, să fie veșnic însoțit cu pământul”. Ion știe că în
lumea lui pământul înseamnă demintate umană, acesta este un parvenit: ca eroul stendhalian
din „Roșu și negru” care își depăsește condiția socială, se înalță și se prăbușește prin femeie, însă
nu-și gândește până la capăt planul.
Particularitățile romanului realist prezente în romanul „Ion” sunt constituite de tema
socială ce urmărește condiția țăranului și viața satului, de obiectivitatea perspectivei narative si
de autenticitatea umana a personajelor ce rezulta din intensa viata sufleteasca. E roman obiectiv
pentru că perspectiva narativă e obiectivă, nararea se face la persoana a III-a, naratorul fiind
ominprezent si omniscient. Particularități ale artei narative sunt conturate de obiectivitatea
narativa, personajele se individualizeaza, descrierea sugerand in fond trairile sufletesti ale
personajelor ce devine mijloc de analiza psihologică. Ion e un țăran modern stăpânit până la
patimă de pământul său, de aceea manifestă toate trăirile lui față de pământ.
În consecință, romanul „Ion” este realist, obiectiv si social prin viziunea originală a
scriitorului asupra lumii, prin modernitatea construcţiei protagonistului dar şi a acţiunii. Liviu
Rebreanu este considerat ctitorul romanului românesc modern, într-o perioadă când literatura
română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.