Caracterizarea personajelor

secundare
Cuprins

 Gerilă 
 Flămânzilă
 Setilă
 Ochilă
 Păsări-Lăți-Lungilă 
 Sfânta Duminică
 Fata de împărat

Gerilă 
În basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, Gerilă este un personaj secundar,
individual și fabulos. El are parte atât de caracterizare directă (de către autor,
alte personaje, prin autocaracterizare), cât și indirectă (trăsături morale
desprinse din vorbele și faptele acestuia, precum și din numele pe care i-l
atribuie autorul). Numele personajului seamănă mai degrabă cu o poreclă și
dezvăluie calitățile sale supranaturale, care presupun atragerea frigului și a
înghețului („ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă
de-o palmă”).

Portretul fizic al personajului este realizat de către narator, care-l descrie în

manieră hiperbolică drept „ceva de speriat”, „o dihanie de om” cu „urechi
clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate”. Gerilă este un personaj
paradoxal, care „se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni
de lemne și tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Când suflă, una
dintre buze îi ajunge „peste scăfârșia capului”, iar cealaltă „atârna în jos, de-i
acoperea pântecele”. 

Deși portretul moral al lui Gerilă presupune însușiri pozitive, acesta are grijă
ca alții să nu profite de bunătatea lui („Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă
veți găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar și când mă scoate cineva
din răbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea.”). Mai întâi,
Harap-Alb este amuzat de ciudățenia lui Gerilă, căruia i se adresează puțin
ironic („Tu trebuie să fii, pentru că și focul îngheață lângă tine, de arzuliu ce
ești.”). Cu toate acestea, Gerilă, plin de încredere și cu mai multă experiență, îi
atrage atenția asupra faptului că-i era indispensabil („— Râzi tu, râzi, Harap-
Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poți face
nimica.”), ceea ce se dovedește a fi adevărat. Personajul reprezintă un „pion”
important în victoria ulterioară a eroului. În grupul care se îndreaptă către
Împăratul Roș, el are atitudinea unui lider, fiind dispus să-și asume
responsabilitatea pentru ceilalți, chiar și pentru Harap-Alb: „—Măi, nu cumva
să vă împingă Mititelul să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului
celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mâine. […] Hai! Ascuțiți-vă
dinții și porniți după mine.”.

Flămânzilă
Personaj secundar, individual, masculin, Flămânzilă are și el însușiri
fabuloase, asemenea lui Gerilă. El este caracterizat atât în mod direct (de către
autor, de către alte personaje și prin autocaracterizare), cât și în mod indirect
(vorbe rostite, nume și fapte săvârșite). Puterea lui constă în capacitatea de a
mânca mult, cantități impresionante, abilitate susținută de statura lui masivă
(„o namilă de om mânca brazdele de pe urma a douăzeci și patru de pluguri și
tot atunci striga în gura mare că crapă de foame”).

Și el este ironizat la început de către Harap-Alb, care se miră la vederea unei

astfel de creaturi („— Ei, apoi să nu bufnești de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi,
măi! că multe-ți mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac
fără fund sau cine mai știe ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici
pământul.”). Deloc atins de vorbele eroului, Flămânzilă își cunoaște foarte
bine utilitatea și locul în Univers, răspunzându-i hotărât („— Râzi tu, râzi,
Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeți voi, fără mine n-aveți să
puteți face nici o ispravă.”). El este săritor și dornic să ajute în scopul obținerii
victoriei binelui asupra forțelor răului.

Setilă
Un alt personaj grotesc, Setilă se alătură și el grupului, pentru a-l ajuta pe
Harap-Alb să se însoare cu fata împăratului și să obțină binemeritata victorie.
Personaj secundar, masculin, individual, Setilă este caracterizat atât în mod
direct, cât și în mod indirect. Din porecla lui reiese, în mod indirect, tendința
de a bea excesiv, cauzată de o sete nepotolită.

Setilă este hiperbolizat, portretul lui fizic fiind dominat de trăsături exagerate
(„o arătare de om băuse apa de la douăzeci și patru de iazuri și o gârlă pe care
umblau numai cinci sute de mori și tot atunci striga în gura mare că se usucă
de sete.”). Aspectul fizic al personajului îl determină pe Harap-Alb să exclame:
„— Măi, da' al dracului onànie de om e și acesta!”. Șocat, protagonistul îl
privește, remarcând: „Grozav burdăhan și nesățios gâtlej, de nu pot să-i
potolească setea nici izvoarele pământului”. 

Alături de Flămânzilă, și Setilă pare a fi un personaj legendar, despre care se

cunoșteau informații, întrucât și Harap-Alb auzise despre el și capacitățile lui
stranii („Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei,
născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului.”). Asemenea celorlalți,
Setilă rămâne neclintit în fața ironiei și a mirării lui Harap-Alb:  „— Râzi tu,
râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, [...] dar, unde vă duceți voi, fără mine
degeaba vă duceți.”.

Ochilă
Personaj secundar, masculin, individual, fabulos, Ochilă este, conform
spuselor lui Harap-Alb, o „altă minunăție și mai minunată”, comparativ cu
ceilalți trei (Gerilă, Setilă și Flămânzilă). Portretul fizic al personajului este
realizat mai ales de către narator și Harap Alb, astfel încât Ochilă este descris
drept „o schimonositură de om”, care „avea în frunte numai un ochi, mare cât
o sită”. 
Ochiul năzdrăvan funcționează, însă, cu totul altfel decât ne-am aștepta: „când
îl deschidea, nu vedea nimica [...] Iară când îl ținea închis, dar fie zi, dar fie
noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.”. Ceea ce le
scapă ochilor muritorilor este accesibil vederii lui Ochilă, care declară că vede
„iarba cum crește din pământ”, „cum se rostogolește soarele după deal, luna și
stelele cufundate în mare” și alte minunății, pe care ochiul uman îl vede numai
parțial. De asemenea, el își dă imediat seama de intențiile Împăratului Roș: „—
Ba mi se pare c-a da el și teleagă, și plug, și otic, și tot, numai să scape de noi,
zise Ochilă.”.

Asemenea unui profet, Ochilă este considerat mai întâi nebun de către Harap-
Alb („— Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o
parte îți vine a râde și pe de alta îți vine a-l plânge.”). Cu toate acestea, el se
dovedește a fi de neînlocuit în misiunea de recuperare a fetei Împăratului Roș
(„— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, [...] dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ți
cadă. Fata împăratului Roș nu se capătă așa de lesne cum crezi tu.”). El
reușește să separe semințele de mac de firele de nisip, spre surprinderea
Împăratului Roș.
Păsări-Lăți-Lungilă 
Personaj secundar, masculin, individual și fabulos, Păsări Lăți-Lungilă are
darul unei flexibilități nemaintâlnite. Caracterizarea directă este făcută de
către narator, Harap-Alb și personajul însuși, când îl avertizează pe
protagonist în legătură cu necesitatea de a-l avea în preajmă în încercarea de a
o recupera pe fata Împăratului Roș („— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise
atunci Păsări-Lăți- Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu știi ce
păcat te paște. Chitești că fata împăratului Roș numai așa se capătă?”).
Aspectul fizic al personajului este grotesc, el fiind descris de către narator
drept o „pocitanie de om”, care „umbla cu arcul după vânat păsări”. 

Puterea lui Păsări Lăți-Lungilă este flexibilitatea lui impresionantă: „când

voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pământul în brațe. Și altă dată, așa se
deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare și
cât voia de sus.”. Din această cauză, el putea prinde păsări din zbor,
simbolizând adaptabilitatea supremă. Harap-Alb auzise despre el, numindu-l
„fiul săgetătorului și nepotul arcașului; brâul pământului și scara cerului;
ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor”. Păsări Lăți-Lungilă o prinde pe
fata de împărat când aceasta se transformă în pasăre și i-o încredințează lui
Harap-Alb.

Sfânta Duminică
Un personaj esențial în „Povestea lui Harap-Alb”, Sfânta Duminică îl ajută pe
erou în depășirea obstacolelor și în restabilirea încrederii în sine. Personaj
feminin, secundar, individual și fabulos, Sfânta Duminică reprezintă
contrastul dintre aparență și esență, întrucât ea apare mai întâi în chipul unei
bătrâne cerșetoare („o babă gârbovită de bătrânețe, care umbla după
milostenie”). Portretul fizic îi este realizat atât de narator, cât și prin
autocaracterizare („Nu căuta că mă vezi gârbovă și stremțuroasă”). 

Autocaracterizarea apare și în realizarea portretului moral al Sfintei Duminici,

aceasta explicându-i protagonistului care sunt capacitățile ei miraculoase:
clarviziune („prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte ceea ce au de gând să
izvodească puternicii pământului”), înțelepciune și superioritate spirituală („și
adeseori râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor”), experiență bogată
(„multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii
aceștia”). 
Inițial, Harap-Alb, copleșit de grija responsabilităților preluate, n-o ia în serios
(„ — Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele
la capul meu.”). Apoi, însă, Sfânta Duminică demonstrează că are abilități de
fin psiholog și știe cum să pună problema astfel încât să-i atragă atenția
eroului, promițându-i ajutor în depășirea obstacolelor viitoare („— Luminate
crăișor, să nu bănuiești, dar nu te iuți așa de tare, că nu știi de unde-ți poate
veni ajutor.”). Pe lângă întâlnirea inițială, ea îl va ajuta și în continuare pe fiul
de împărat, în misiunea care presupunea aducerea „salăților din grădina
ursului” și în cea a jupuirii cerbului. Sfânta Duminică este convinsă că Harap-
Alb este viitorul împărat, întrucât cunoaște bine legile universale și știe că
justiția divină este de partea eroului („— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui
Dumnezeu, că și-a da el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă
fără plată”).

Fata de împărat
Fata Împăratului Roș este un personaj cu totul deosebit, întrucât nu se
manifestă pasiv, asemenea altor prințese sau zâne din basme. Dotată cu
inteligență și viclenie, ea nu acceptă ca soarta ei să fie decisă de către alții,
chiar și după ce Harap-Alb obține dreptul de a o lua din casa tatălui ei, chiar
din partea acestuia. Din această cauză, îl provoacă în continuare pe erou,
acceptându-l și îndrăgostindu-se de el numai după ce acesta îi demonstrează
din nou că este vrednic de mâna ei, prin alianța cu Păsări-Lăți-Lungilă (care o
prinde, după ce ea se transformă în pasăre).

Personaj feminin, individual, ea are însușiri fabuloase, putând lua forme

diferite și fiind dotată cu o inteligență impresionantă. Portretul ei fizic și moral
este realizat în mod direct (de către autor și alte personaje), dar și în mod
indirect. Astfel, Păsări Lăți-Lungilă îl avertizează pe Harap-Alb încă de la
început că nu va fi ușor să „prindă” fata („Poate n-ai știință ce vidmă de fată e
aceea, când vrea, se face pasăre măiastră, îți arată coada, și ia-i urma dacă
poți!”). Gerilă o descrie drept „bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și
mai și”, ceea ce demonstrează faptul că tânăra constituie o adevărată
provocare și nu va sfârși alături de un bărbat mai prejos decât ea. Acest lucru
devine evident când, ajunsă la curtea Împăratului Verde, îl refuză vehement pe
Spân, dându-l de gol în fața tuturor („— Lipsește dinaintea mea, Spânule!
Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este
adevăratul nepot al împăratului Verde.”).

Portretul fizic al fetei de împărat este realizat de către narator, prin ochii lui
Harap-Alb, care se îndrăgostește pe loc de ea („frumoasă de mama focului; la
soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea Harap- Alb o prăpădea din
ochi de dragă ce-i era.”). Aceasta are o frumusețe nemaivăzută, iar inteligența
sclipitoare îi intensifică farmecul, făcând-o fascinantă pentru eroul basmului
(„lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitându-se la fată și văzând-o cât era de
tânără, de frumoasă și plină de vină-ncoace.”).

Deși, inițial, este rezervată, ea se îndrăgostește de Harap-Alb („Fata vesel îi

zâmbește, luna-n cer a asfințit. Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia, un
dor”) și se dovedește a fi loială, iubitoare, în ciuda vicleniei sale, pe care o
utilizează în scopuri pozitive („— Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu
eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag”). Astfel, șiretenia fetei
devine o calitate, și nu un defect, așa cum se întâmplă în cazul spânului, dotat
cu mari capacități de manipulare.