Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Tema și viziunea

Ion Creangă face parte din Epoca Marilor Clasici (1867-1885), alături de Mihai Eminescu,
Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici și Titu Maiorescu. Ion Creangă a fost un scriitor român
recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor si povestirilor, dar mai ales, datorită operei
sale autobiografice “Amintiri din copilărie”.
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult aparut pentru prima dată în revista “Convorbiri
literare”(1 aprilie 1877), ca mai apoi să fie publicat în același an în ziarul “Timpul” de către
Mihai Eminescu. 
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare a unor valori
simbolice, cu o acțiune implicând fabulosul si supuse unor stereotipi care înfațișează parcurgerea
drumului maturizării de către erou.
Titlul operei include chiar numele personajului, care îi reflectă condiția duală astfel: termenul
“Harap” înseamnă slugă, rob, (acesta devine sclavul Spânului dupa jurământul din fântână), iar al
doilea termen, „Alb”, desemnează originea nobilă si nemurirea eroului.
Tema principală a basmului este reprezentată de maturizarea mezinului craiului, la care se
adaugă o supratemă, aceea fiind lupta binelui împotriva răului, finalizată cu triumful binelui.
Două episoade care înfățișează tema sunt supunerea prin vicleșug si demascarea răufăcătorului.
Viziunea autorului este inedită deoarece lupta dintre bine si rau este concepută ca un element
esențial al maturizării eroului, care este supus mai multor probe pentru a atinge stadiul de
împărat.
Motivele literare evidențiate în text sunt: prezența cifrei „3” – împăratul avea trei feciori
(“Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori ”), dar și cele trei probe la care a
fost supus fiul de crai („Pun rămășag pe ce vrei tu că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului
cu tot cu cap”)- motivul imparatului care nu avea moștenitori („Și Împăratul Verde nu avea
feciori, ci numai fete”) si motivul fiului de crai înzestrat cu calitați superioare fraților săi („cu
inima ta bună”).
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient si omniprezent. Stilul direct
(”Pân-aici Spânule”) si cel direct liber (”Spânul icnea în sine și se gândea numai la răzbunare”)
se îmbină armonios cu cel indirect (”Harap-Alb le mulțumește”) dând o muzicalitate specifică
acestui tip de text si fiind acompaniate de prezenta regionalismelor humuleștene (”țolină, amu,
frătine-său, tustrei, obicinuință”).
Harap-Alb este protagonistul operei, fiul cel mic al craiului, avand un nume aparte. El este
caracterizat in mod direct de către narator: ”Boboc in felul său la trebi de-aieste.”, de către alte
personaje:”luminate crăișor”, dar și prin intermediul autocaracterizării:”Din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tata și tocmindu-te pe tine parca-mi vine nu știu cum”. Inițial este lipsit de
experiență, iar faptele lui rămân in limita umanului, nu trec in sfera fantasticului. Caracterizarea
indirectă reiese atât din faptele eroului, cât si din relațiile sale cu celelalte personaje. Astfel
acesta își dovedeste loialitatea față de Spân, este prietenos, cinstit și comunicativ. Probele la care
este supus devin modalități de caracterizare, deoarece prin trecerea obstacolelor eroul se
maturizează, capătă înțelepciune, învață să iubească și să respecte. Aceste probe sunt piedici ce îl
pregătesc pentru viitor, astfel că eroul cunoaște valorile umane: prietenia, încrederea, loialitatea,
iubirea, responsabilitatea, milostenia.(”cel mai vrednic dintre nepoți”, ”Fii încredințat că nu eu,
ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică”)
Incipitul basmului este reprezentat de formula ”Amu cică era odata într-o țară”, specifică
stilului humuleștean.
În expozițiune este prezentat spațiul fabulos, prin plasarea acțiunii ”într-o tara mai
îndepartata, tocmai la o margine a pamantului” unde trăia Împăratul Verde și în altă țară, aflată
”la o altă margine ”, unde trăia fratele mai mic, Craiul. Verde Împarat îi cere Craiului să îi
trimită ”grabnic pe cel mai vrednic” și viteaz dintre cei trei fii ca sa-i urmeze la tron, deoarece el
avea doar fete. Ca să le testeze curajul, Craiul se îmbracă într-o piele de urs, se ascunde sub un
pod și îi sperie pe cei doi fii mai mari, doar mezinul reușind să treacă proba. Sfatuit de Sfânta
Duminică, mezinul plecă spre împarația unchiului său.
Fiul Craiului și calul plecă la drum, ceea ce constituie intriga. Pe drum întâlnesc în codru ”un
om spân ”, care se oferă drept ”slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oara îl
angajează drept călăuză. Ajunși la o fântână, Spânul îl ademenește pe fiul Craiului să intre
înauntru ca să se răcorească și îl sileste, sub amenințarea morții, să-i devină slugă: “Daca mai
vrei sa mai vezi soarele cu ochii și sa mai calci pe iarba verde , jura-mi-te pe ascuțișul palodului
tău ca mi cei da ascultare și supunere intru toate.”
Sosirea celor doi la palatul Împăratului Verde, anunță începerea desfășurării acțiunii. Spânul
se dă drept nepotul său și, înfumurat peste măsură, îl umilește pe Harap-Alb și îl supune la mai
multe probe fabuloase, pe care voinicul reușește să le treacă, fiind ajutat de cal și de Sfânta
Duminică: ia salată din Grădina Ursului și pielea și capul cerbului cu pietre prețioase și le aduce
Spânului.
Dorind să scape de Harap-Alb, Spânul îi poruncește să i-o aducă pe fata Împăratului Roș.
Secvența narativă a călătoriei spre Împăratul Roș, îmbină realul cu fabulosul și, ca în orice
basm, protagonistul întâlnește ajutoare și donatori: pe un pod, Harap-Alb cruță viața unor furnici
și primește o aripioară, apoi cioplește un adăpost pentru albine, de la care primește o altă
aripioară. Pe drum este însoțit de cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-
Lăți-Lungilă. Pentru a-i da fata, Împăratul Roș îl supune pe Harap-Alb la mai multe probe pe
care voinicul le depășește cu ajutorul prietenilor ciudați.
La rândul său, tânăra îl supune la o altă probă și trimite calul lui Harap-Alb împreună cu
turturica ei să aducă ”trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă” dintr-un loc știut numai
de ea, acolo „unde se bat munții in capete”. Calul se întoarce primul si fata de împărat pleaca
impreună cu Harap-Alb.
Punctul culminant începe atunci când, în căltoria spre curtea Împăratului Verde, flăcăul se
îndragostește de fata frumoasă. La împărăție sunt întâmpinați cu toate onorurile, dar fata îl
respinge pe Spân și dezvaluie celor de față taina că Harap-Alb este adevăratul nepot. Dat în
vileag, Spânul se repede ”ca un câne turbat si îi zboară capul” eroului, dar fata îl înconjoară cu
smicelele și îl stropește cu apa vie și cu cea moartă, trezindu-l la viață ca după un somn greu, iar
calul îl omoară pe Spân.
Deznodământul basmului constă in triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria
adevărului asupra minciunii: “Îngenunchind amândoi dinaintea împăratului își jura credință unul
altuia primind binecuvântare de la dansul și împărăția toată.”)

O secventă reprezentativă pentru tema si viziunea operei este cea in care fiul de împărat este
păcălit de Spân datorită naivitații și bunătății sale (”Feciorul boboc în felul său, se potrivește
Spânului și se bagă în fântână”) astfel cea de-a doua secvență este aceea în care îi devine slugă
(”Dacă mai vrei sa vezi soarele cu ochii și șă mai calci iarbă verde, jură-mi-te pe ascuțișul
paloșului tău că-mi vei da ascultare și supunere întru toate”).
În opinia mea, tema si viziunea operei sunt bazate pe lupta dintre bine și rău, dar și pe
maturizarea fiului de crai, care a reușit să scape de sclavie si sa devină împărat.
În concluzie, basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă are ca sursă de inspirație
basmul popular, de la care autorul păstrează motivele, personajele populare, ajutoarele venite în
sprijinul binelui, umanizarea fantasticului prin comportament, prin gesturi și prin limbajul
personajelor.