Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb,

de Ion Creangă

Definiţia. Basmul este o creaţie epică în proză de dimensiuni reduse, construită pe

schema opoziţională bine – rău, în care se relatează acţiuni de tip fabulos. Personajele au
puteri miraculoase şi folosesc obiecte magice. Între personaje există în mod obligatoriu şi fiinţe
imaginare. Are final fericit, pentru că binele învinge răul. Acţiunea este plasată în
atemporalitate, iar spaţiul îmbină trăsăturile realului cu imaginarul.
Basmul îşi are originea în literatura populară, unde figurează ca o creaţie anonimă,
colectivă, orală. A fost descoperit de către romantici, care au tipărit primele culegeri de basme
populare. După modelul acestora, autorii culţi au scris basme, adăugând elemente de
originalitate la tiparul folcloric. Cei mai cunoscuţi autori de basm cult din literatura română sunt
M.Eminescu, I.Creangă.

Ion Creangă este un scriitor din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, din gruparea junimistă.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, cel mai cunoscut al autorului, prezentând toate
trăsăturile definitorii ale speciei. Abordează tema clasică a confruntării dintre bine şi rău,
ilustrată prin povestea unui tânăr care parcurge un drum iniţiatic, formându-se ca împărat, aşa
încât opera poate fi citită ca un mic Bildungsroman. Are o evidentă dimensiune educativă. Tema
destinului este bine conturată prin faptul că Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, îi
vorbeşte încă de la început mezinului despre un destin pe care trebuie să-l împlinească.
Protagonistul nu crede în acest destin şi trebuie să i se amintească mereu acest lucru.
Desfăşurarea acţiunii confirmă ideea destinului. Tema lumii pe dos este enunţată chiar de
narator într-o secvenţă de proză rimată şi ritmată. Ion Creangă are viziunea acestei lumi prin
inversarea statutului social: stăpânul ajunge slugă, iar sluga stăpân, tocmai pentru a se vedea
mai bine esenţa lucrurilor. Pentru că basmul are final fericit, lumea nu poate rămâne „pe dos”.
Echilibrul ei este restabilit prin pedepsirea răului şi triumful binelui.

Povestea lui Harap-alb are o structură narativă complexă, criticii literari considerând că
reuneşte două basme. Astfel, protagonistul parcurge două călătorii, iar numărul probelor – trei
de regulă în basmul folcloric - se multiplică. Recunoaştem totuşi motivele cunoscute: împăratul
fără urmaş la tron; călătoria; probele; „întoarcerea la părinţi”(C. Noica); mezinul care inspiră
neîncredere, dar se dovedeşte cel mai viteaz; interdicţia încălcată; impostorul. Incipitul are
rolul de a-l introduce pe cititor în universul fabulos, cu ajutorul unei formule iniţiale rezultate
prin stilizarea celei populare: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori.”.
Fraza de început, cu tentă regională, plasează acţiunea în plan atemporal şi fabulos şi prezintă
personajele şi reperele spaţiale specifice: „crăiia” de unde va pleca protagonistul şi împărăţia
unde trebuie să ajungă, aflată la cealaltă margine de lume, ţara lui Verde Împărat, fratele
craiului. Vor fi dezvăluite pe rând numeroase spaţii specifice basmului: ţara spânilor, grădina
ursului, pădurea cerbului, „ostrovul florilor”, locul unde se bat munţii în capete. Totuşi,
impresia cititorului este că acţiunea se petrece într-un spaţiu real, chiar în Moldova natală a
scriitorului. În călătoria sa, protagonistul întâlneşte câmpuri pe care ară plugurile, gârle pe care
macină morile, copaci bătrâni cu scorburi în care se ascund veveriţele. La curtea împăratului
Roşu, li se oferă peţitorilor „ialoviţe” fripte, „harabale” cu pâine, „buţi” cu vin, elemente care
ţin de civilizaţia rurală.

Subiectul urmează momentele clasice, înfăţişând încercările prin care trece fiul de crai pentru a dobândi
experienţa necesară unui împărat. Expoziţiunea este conţinută în incipit, care îl familiarizează pe cititor cu
spaţiul, timpul, personajele şi relaţiile dintre acestea. Intriga este reprezentată de „cartea” pe care craiul o
primeşte de la fratele său, carte prin care acesta îi cere să-l trimită pe cel mai vrednic dintre feciori spre a-l lăsa
urmaş la tron. Fiul cel mic este cel ales de soartă să devină împărat. Trecând podul care semnifică despărţirea
de copilărie, desprinderea de familie, mezinul încalcă sfatul tatălui şi se întovărăşeşte cu „omul spân”, care îl
păcăleşte să intre într-o fântână, de unde iese cu o altă identitate, devenind sluga acestuia. Spânul îşi însuşeşte
identitatea prinţului, dându-se drept nepotul lui Verde Împărat. Fiul de crai capătă şi un nume care va reflecta
statutul nedrept de slugă: Harap-Alb.

Se conturează acum conflictul basmului, cel dintre bine şi rău, construit în manieră
originală de Ion Creangă. Binele este reprezentat de Harap-Alb şi toţi cei care îl ajută, în timp
ce răul este întruchipat de „omul spân şi omul roş”. Aceştia sunt menţionaţi în secvenţa
despărţirii fiului de tată, care îi fixează interdicţia de a se întovărăşi cu ei, sub motiv că sunt tare
„şugubeţi”. Într-adevăr, Spânul este întruchiparea vicleniei, iar Împăratul Roşu, întruchiparea
răutăţii, chiar a diavolului. Gerilă îl numeşte „ţapul cel roş” şi se ştie că, în concepţia poporului
nostru, ţapul este reprezentarea diavolului. Totuşi, în basmul de faţă, cei doi nu au un rol cu
desăvârşire negativ, ei având o importantă contribuţie la iniţierea lui Harap-Alb. Spânul este
chiar conştient de acest rol, spunându-i fiului de crai că trebuie să-i dea ascultare până când va
muri şi va învia. Face parte dintr-un complot formativ, alături de crai, Sfânta Duminică şi cal.

În desfăşurarea acţiunii, naratorul povesteşte cu haz şi ironie peripeţiile prin care trece Harap-Alb.
Acesta ajunge la curtea lui Verde Împărat ca slugă a Spânului care se pretinde fiu de crai. Spânul îl umileşte, îl
tratează cu asprime, îl supune unor probe grele. Este ajutat de cal şi de Sfânta Duminică pentru a aduce salăţile
din grădina ursului şi pielea cerbului bătută cu pietre scumpe. Trimis apoi s-o aducă pe fata Împăratului Roşu
pentru nepotul lui Verde Împărat, Harap-Alb porneşte într-o nouă călătorie. Trece un al doilea pod, aşadar o altă
etapă a iniţierii. Se întâlneşte pe drum cu furnicile, cu roiul de albine, apoi cu cei cinci uriaşi, personaje cu statut
de fiinţe himerice în basm: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Uriaşii îl ajută pe
protagonist să parcurgă o nouă serie de probe la curtea Împăratului Roşu: înnoptarea în casa de aramă sub care
arsese un foc de 24 de stânjeni; ospăţul; alegerea seminţelor de mac din nisip; păzirea fetei împăratului;
recunoaşterea fetei celei adevărate dintre două fete identice; competiţia dintre calul lui Harap-Alb şi turturica
fetei pentru aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce.
Se observă că protagonistul are de trecut un număr de nouă probe, un număr simbolic, semnificând
încheierea unui ciclu existenţial. Acum iniţierea fiului de crai se sfârşeşte. Acesta s-a maturizat şi îşi poate urma
unchiul la tron. Mai există însă şi o a zecea probă, supremă, cea a morţii şi învierii. Pe drumul de întoarcere
către curtea lui Verde Împărat, Harap-Alb o îndrăgeşte pe fata frumoasă ca un „boboc de trandafir în luna lui
mai” şi se gândeşte că n-ar voi să o ducă Spânului. Ajungând, Spânul se repede s-o îmbrăţişeze pe fată, dar
aceasta îl demască pe impostor, dezvăluind tuturor adevărul. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb (punctul
culminant) şi este înviat de către fata lui Împăratului Roşu, împlinindu-se astfel jurământul făcut de mezinul
craiului, cum că va da ascultare Spânului până când va muri şi va învia. Se demonstrează astfel şi faptul că, în
planul fabulos, chiar şi opoziţia viaţă – moarte poate fi anulată. Deznodământul este reprezentat de încheierea
acestei lecţii a umilinţei la care a fost supus tânărul. Harap-Alb moare ca slugă şi învie ca fiu de crai.
Răufăcătorul este pedepsit: calul lui Harap-Alb îl ridică pe Spân în înaltul cerului, de unde îi dă drumul şi acesta
se face mii de fărâme.

Finalul este clasic, nupţial. Protagonistul este răsplătit. Astfel, Harap-Alb şi fata
împăratului Roşu îngenunchează în faţa lui Verde Împărat, primind de la acesta binecuvântarea
pentru căsătorie şi, totodată, împărăţia. La nunta împărătească participă personajele obişnuite:
crai, împăraţi şi ajutoarele lui Harap-Alb, respectiv, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi
crăiasa zânelor (Sfânta Duminică). Naratorul se pretinde participant la nunta din poveste în
ipostaza de povestitor sărac, „fără bani în buzunar”. Rolul finalului este să-l readucă pe cititor în
lumea reală şi să pună distanţă între aceasta şi lumea fabuloasă, unde totul este posibil. De aceea
naratorul spune că la masa împărătească a mâncat şi a băut chiar şi sărăcimea, în timp ce, în
realitate, numai cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu are se uită şi rabdă.

Protagonistul Poveştii lui Harap-Alb este construit de scriitor în manieră originală. Acesta
ilustrează tipul tânărului lipsit de experienţă, naiv, prezentat într-un proces de formare. El nu
este Făt-Frumos din basmul popular, ci un antierou. Harap-Alb nu se luptă cu zmeii şi nici cu
balaurii, nu săvârşeşte fapte de vitejie şi curaj. Este prezentat în incipit ca mezin al craiului,
ruşinându-se atunci când craiul îşi mustră aspru feciorii care eşuaseră la trecerea podului. Are
simţul onoarei, pentru că atunci când îi cere tatălui permisiunea de a-şi încerca şi el norocul, se
angajează să nu se mai întoarcă, dacă nu reuşeşte să treacă podul. Desigur, podul este un simbol,
semnificând despărţirea de copilărie şi de familie, trecerea într-o altă etapă a vieţii. Ca orice
tânăr, se conduce după aparenţe, sub care nu identifică esenţa. Nu recunoaşte o persoană cu
puteri supranaturale în bătrâna care îi cere milostenie, deşi aceasta îi vorbeşte despre destinul
lui. Nu recunoaşte calul năzdrăvan în calul cel slab, deşi acesta trecuse proba jăraticului. Nu
recunoaşte acelaşi spân sub cele trei înfăţişări, crezând că i-au ieşit trei spâni în cale şi că a
ajuns în ţara spânilor. Nu-şi dă seama că Spânul îi întinde o capcană atunci când îi sugerează să
intre în fântână spre a se răcori. Aşadar, personajul este caracterizat indirect, prin atitudini şi
comportament.
Naratorul îl caracterizează însă şi în mod direct, numindu-l „boboc în felul său la trebi de
acestea”, în secvenţa narativă a coborârii în fântână, atunci când se dovedeşte incapabil să
identifice capcana Spânului. De altfel, naratorul îl pune în situaţii ridicole: când încalcă sfatul
tatălui şi îl tocmeşte pe Spân ca slugă, îşi explică faptul că Spânul este spân prin asemănarea cu
mama („s-a aruncat în partea mâne-sa”), punând în evidenţă naivitatea. Când, ameninţat cu
moartea, îi dezvăluie acestuia cine este, de unde vine şi unde merge, naratorul îi scuză
slăbiciunea, spunând că orice om ţine la viaţă mai mult decât la orice.
De asemenea, este prezentat ca fiind fricos: era galben de frică „de parcă îi luase pânza de
pe obraz”. Este caracterizat şi de către alte personaje, de exemplu de către Sfânta Duminică.
Atunci când tânărul se plânge Sfintei de asprimea Spânului, bătrâna îi adresează vorbe grele,
spunând că e mai fricos decât o femeie, că este „slab de înger” şi că „stă ca o găină plouată”.
Aşadar, Harap-Alb este un antierou. Totuşi, are şi calităţi. Este milostiv, dăruind bătrânei un
bănuţ, cruţă viaţa furnicilor de pe pod trecând prin vad, face un stup pentru albine, fiind răsplătit
pentru binele făcut. Îndură umilinţa, întovărăşindu-se cu cei cinci uriaşi plebei, este credincios
cuvântului dat Spânului. Criticii literari au demonstrat că se poate vorbi despre un complot pus
la cale pentru formarea lui Harap-Alb, complot din care fac parte craiul, calul, Sfânta Duminică
şi Spânul. La capătul unui lung şir de probe, protagonistul merită să devină împărat.
Numele pe care îl primeşte odată ieşit din fântână, Harap-Alb, este o structură
oximoronică menită să reflecte statutul umil de slugă, inversarea rolurilor, contribuind la
caracterizarea personajului: el devine slugă prin rapt moral, căci s-a născut cu faţa albă.

Viziunea scriitorului asupra lumii fabuloase este una originală, prin umanizarea şi
autohtonizarea fabulosului. Criticii literari au observat, de exemplu, că la Ion Creangă,
împăraţii şi craii se poartă „fără etichetă, de parcă şi-ar fi uitat conştiinţa rangului”: craiul îşi
dojeneşte feciorii precum un ţăran, într-un limbaj care abundă în proverbe şi zicători; împăratul
Roşu interpretează prezenţa furnicilor care i-au năpădit aşternutul tot ca un ţăran, drept semn de
ploaie. Cei cinci uriaşi, întruchipări ale forţelor dezlănţuite ale naturii (Gerilă), ale viciilor
omeneşti (Flămânzilă, Setilă), ale dorinţei omului de a-şi depăşi limitele (Ochilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă), sunt cel mai original aspect din basm. În construcţia lor, autorul foloseşte
caricaturalul şi grotescul, demonstrând un fin simţ pentru ceea ce este diform şi dizarmonic în
lume. Gerilă este „o dihanie de om”, care are „nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi
dăbălăzate”. Când suflă, buza de deasupra i se răsfrânge peste „scăfârlia” capului, iar cea de jos
îi acoperă pântecele. Uriaşii sunt, aşadar, diformi, dar ascund un psihic obişnuit, sunt simpatici
şi sunt forţe ale binelui. Nu înspăimântă pe cititor, ci îl amuză. Sunt diferiţi de zmeii din
basmele populare care sunt urâţi şi răi.

Limbajul este de factură populară, marcat de oralitate. Naratorul povesteşte cu haz, cu

ironie şi umor întâmplările fabuloase. Textul este plin de fraze capcană şi de „vorbe de duh”, de
cuvinte savuroase. Naraţiunea, dominantă în basmul folcloric, este limitată în favoarea
dialogului şi a descrierii. Scriitorul are predilecţia către scenele comice: cearta uriaşilor,
urmărirea fetei Impăratului Roşu de către Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.

Mezinul craiului şi Spânul sunt personaje implicate în conflictul basmului. Relaţiile

dintre acestea ilustrează confruntarea dintre bine şi rău şi sunt urmărite pe tot parcursul poveştii,
din momentul întâlnirii în „Ţara spânilor”. Harap-Alb este protagonistul basmului, mezinul
unui crai, menit să urce pe tronul lui Verde Împărat. Trebuie să-şi demonstreze calităţile şi
parcurge un drum iniţiatic, marcat de probe ce îl maturizează. Are simţul onoarei, spre deosebire
de fraţii lui: îi spune craiului că el nu se va mai întoarce acasă, dacă nu va reuşi să treacă podul.
Personajul întruchipează tipul tânărului lipsit de experienţă, naiv ………
Rolul cel mai important în iniţierea tânărului îl are Spânul, care deţine statutul
impostorului, al antagonistului. Este introdus în basm în secvenţa pădurii labirint în care se
rătăceşte protagonistul, ca întruchipare a „omului spân” despre care îi vorbise craiul. Este
viclean, căci îi iese tânărului în cale de trei ori, schimbându-şi înfăţişarea, ca să nu fie
recunoscut. Spânul este, totodată, întruchiparea răului cu care se confruntă forţele binelui şi face
parte integrantă din ritualul iniţierii tânărului. Ulterior pactului făcut cu mezinul craiului la
fântână, calul nu se sperie de probele grele propuse de Spân, ci chiar mărturiseşte că ştie bine
„năzdrăvăniile” acestuia şi tot el ştie cum să le ducă la bun sfârşit, de unde reiese că se
confruntase cu el şi craiul în tinereţe. De altfel, la despărţire, craiul îl dăduse pe fiul său în grija
calului cu multă încredere.

Episodul coborârii în fântâna cu scară surprinde viclenia omului spân şi lipsa de

experienţă a mezinului, care nu se poate opune. Îl ademeneşte pe crăişor să intre în fântână să se
răcorească, trânteşte apoi capacul şi îi cere, sub ameninţarea cu moartea, să-i spună cine este, de
unde vine şi unde se duce. Pentru că nu este un erou, tânărul îi dezvăluie necunoscutului
identitatea şi scopul călătoriei lui, iar Spânul face cu el un pact: de acum el va fi nepotul lui
Verde Împărat, iar mezinul craiului va fi sluga lui. Primeşte şi numele de Harap-Alb ce reflectă
noul statut, cel de slugă. Se produce deci o întoarcere „pe dos” a lumii. Fiul de crai îi jură
credinţă şi supunere Spânului, iar acesta îi ia armele, banii şi cartea spre a-şi demonstra noua
identitate. Rostul acestei inversări de statut este explicat de Sfânta Duminică: acela care va
deveni împărat „mare şi tare” trebuie să ştie el însuşi ce înseamnă să fii „ necăjit şi asuprit”.
Fântâna este simbolul renaşterii, dar şi al cunoaşterii şi al memoriei. Odată ieşit din fântână,
pentru Harap-Alb, începe un lung şir de probe ale umilinţei, prin care tânărul descoperă lumea
şi valorile ei. Spânul face parte dintr-un complot formativ. Ajunge la curtea lui Verde Împărat ca
nepot al acestuia, se poartă foarte aspru cu sluga lui. Nu este agreat de „verele” sale, care, în
schimb, îl îndrăgesc mult pe Harap-Alb. „Sluga” aduce pe rând stăpânului său salăţile din
grădina ursului, pielea Cerbului bătută cu pietre nestemate şi pe fata Împăratului Roş, câştigând
admiraţia lui Verde Împărat.
Atunci când îşi epuizează rolul, Spânul îi taie lui Harap-Alb capul, acuzându-l că a
încălcat jurământul. Episodul arată că se împlinesc astfel spusele impostorului: Harap-Alb
trebuia să-l slujească până când va muri şi va învia. Protagonistul îşi reia statutul de nepot al lui
Verde împărat, iar Spânul este pedepsit, aşa cum i se sugerase cititorului de către cal: îi dă
drumul din înaltul cerului şi acesta se face mii de fărâme.

Perspectiva narativă este de tip obiectiv, deoarece întâmplările sunt relatate la persoana a
III-a, de către un narator heterodiegetic, omniprezent şi omniscient, neimplicat în acţiune.
Totuşi, observăm că naratorul iese în evidenţă de mai multe ori. Acesta îl orientează pe cititor în
lumea basmului, asigură schimbarea planurilor narative: „Dar ia să vedem ce se mai petrece la
masă după ducerea lui Harap-Alb”. Naratorul dă impresia că este angajat într-un dialog cu
cititorul pe care îl ia ca partener în spunerea poveştii: „Mai bine vă spuneam că…”. De
asemenea, are tendinţa de a interpreta faptele şi comportamentele personajelor, de a-şi ironiza
protagonistul.

În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este cel mai cunoscut basm al lui Ion Creangă, o
capodoperă a genului, care abordează teme clasice ale speciei într-o viziune originală şi într-o
naraţiune plină de umor. Tema confruntării dintre bine şi rău se reflectă în construcţia
protagonistului, un tânăr lipsit de experienţă, care urmează un drum iniţiatic, marcat de probe
care îl maturizează şi îi pun în evidenţă calităţile / în relaţia dintre Harap-Alb şi Spân,
memorabile personaje de basm cult, ilustrând protagonistul şi, respectiv antagonistul sau
impostorul.