Eseu „Povestea lui Harap-Alb”

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare”

în anul 1877 și este o sinteză de „realism și fabulos”(G. Călinescu).
Basmul este opera epică în proză, de dimensiuni medii, în care se prezintă lupta
dintre bine și rău, încheiată cu victoria binelui. Este una dintre cele mai vechi specii ale
literaturii orale care, indiferent de tip, diferă de restul scrierilor fantastice.
În sens larg, elementele realiste se întâlnesc în operele literare din toate
timpurile, sursa de inspirație a oricărui scriitor fiind realitatea. În sens restrâns, realismul
este un curent literar care a apărut în a doua jumătate al secolului al XIX-lea continuând în
forme specifice până astăzi.
Un prim argument ce ilustrează caracterul realist al operei îl constituie modul în
care Ion Creangă îşi construieşte personajele. Dacă în basmele populare personajele sunt
înzestrate cu puteri supranaturale – se pot metamorfoza - , deţin o forţă fizică cel puţin
egală cu a zmeilor, în „Poveste lui Harap-Alb” critica vorbeşte de o
antropomorfizare/umanizare a fantasticului. Cu alte cuvinte, protagonistul se comportă
adesea ca un flăcău din mediul rural, din moment ce loveşte calul cu căpăstrul sau poartă o
căciulă ţărănească din care le face adăpost albinelor. De asemenea, împăratul Roş se
comportă neadecvat statutului său social, uitându-se „de-a mirarea la peţitori” sau căutând
în aşternut „să vadă ce i-a stricat somnul”, după ce furnicile îl pedepsesc. Chiar fiinţele
himerice, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, îşi depăşesc condiţia,
câştigând o consistenţă realistă, de ţărani cu înşuşiri exagerate.
Un al doilea argument, pentru evidenţierea viziunii realiste a basmului, îl
constituie diversitatea modurilor de expunere. „Povestea lui Harap-Alb” conţine, pe lângă
mijlocul clasic de expunere al basmului, naraţiunea, pasaje întregi în care predomină
descrierea sau dialogul. Aceste două moduri de expunere nu pot fi considerate simple
mijloace de dezvoltare a naraţiunii, rolul lor principal fiind acela de a reliefa încă o dată
înclinaţia acestui basm cult spre crearea iluziei vieţii. Prin urmare, pauzele descriptive
ajută la caracterizarea personajelor ori la tensionarea acţiunii oferindu-i naratorului
posibilitatea de a se adresa cititorului. De exemplu, dialogul din camera „roşă cum e
jăratecul” dintre cei cinci tovarăşi seamănă cu o gâlceavă/ceartă realistă între nişte ţărani,
pentru că nu are vreun scop în evoluţia naraţiunii, ci permite doar accesul receptorului la
psihologia personajelor.
Tematic, lupta dintre bine şi rău înscrie textul în tradiţia populară. Dar,
spre deosebire de specia populară, opoziţia dintre bine şi rău nu mai este atât de clară, aşa
că Spânul depășește simplul statut de antagonist şi devine un „rău necesar” pentru
maturizarea fiului de crai. De altfel, textul se deschide cu o dezbatere asupra binelui şi
răului, nedespărţite în viaţa omului, după cum se exprimă craiul: „În călătoria ta ai să ai
trebuinţă şi de răi, şi de buni.” Treptat, semnificaţiile se adâncesc, iar textul se transformă
în bildungsroman, întrucât acţiunea urmăreşte modul în care Harap-Alb parcurge un
drum al inițierii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior de existenţă:
devine împărat și își întemeiază o familie.
O scenă reprezentativă pentru temă este întâlnirea cu Sfânta Duminică în curtea
palatului. Sfânta Duminică apare în fața fiului de crai deghizată într-o bătrână. Aceasta îi
cere să o miluiască, dar băiatul refuză, fiind preocupat de propriile sale probleme. Tânărul
nu vede dincolo de aparențe, așa că este neîncrezător în vorbele bătrânei atunci când
aceasta îi spune că nu se știe niciodată de unde poate primi ajutor. Discursul femeii îl
determină, într-un final, să îi dea un ban. Sfânta Duminică îl răsplătește pentru actul său de
milostenie, dezvăluindu-i destinul și spunându-i ce să facă pentru a izbuti mai departe.
Fiul de crai reușește cu ajutorul sfaturilor primite de la aceasta să treacă proba podului,
probă pe care frații săi mai mari au picat-o. Harap-Alb dă dovadă de naivitate, trăsătură
care este însă specifică vârstei sale. Acest lucru sugerează faptul că tânărul se află la
începutul drumului său inițiatic. Fabulosul din această scenă este reprezentat de Sfânta
Duminică și puterile ei supranaturale. Spre exemplu, aceasta cunoaște trecutul, dar și
tainele viitorului și poate să zboare, dat fiind că la finalul discuției cu fiul de crai bătrâna
se înalță în cer, dispărând.
O altă scenă reprezentativă pentru tema basmului este cea de la fântână. În
această scenă fiul de crai este păcălit de către Spân, ajungând să fie închis într-o fântână.
Pentru a scăpa cu viață de acolo, tânărul îi jură credință Spânului și devine sluga sa,
primind numele de Harap-Alb. Naivitatea și neascultarea de părinți îl conduc pe tânăr în
această situație, fiind obligat să își plătească greșeala prin renunțarea la libertate și la titlul
pe care îl avea. Coborârea în fântână reprezintă o etapă a procesului de inițiere, o moarte și
o înviere rituală: „moare” copilul protejat de familie și „învie” sluga, ucenicul, cel ce va
trebui să-și croiască propriul destin. Primirea numelui de Harap-Alb sugerează de
asemenea începerea călătoriei către maturizare, aceasta neavând nume până în acel
moment.
Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al cărui nume sugerează
parcursul pe care acesta îl va avea de-a lungul desfășurării acțiunii, cât și condiția sa
duală. Secvența ”Povestea lui” se referă la toate întâmplările prin care trece tânărul pentru
a ajunge împărat. „Harap-Alb” este numele pe care i-l dă Spânul atunci când cei doi fac
schimb de identități. Oximoronul redat de simbolurile cromatice ale cuvintelor ”harap”,
persoana cu pielea de culoare închisă și ”alb”, ilustrează opoziția dintre statutul inferior de
slugă și firea, caracterul, educația și apartenența sa nobilă. De asemenea, acesta fixează
ipostaza novicelui supus inițierii.
Conflictul este unul puternic și aparține universului basmului, fiind unul de
natură exterioară, între forțele binelui și cele ale răului. Acesta are loc între
Harap-Alb și Spân, antrenați pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final
la biruința celui devenit împărat. Un conflict secundar poate fi considerat cel dintre Harap-
Alb și împăratul Roș, care îl supune pe tânăr la o serie de încercări.
Acțiunea din basm este lineară, cronologică și pluriepisodică. Autorul folosește
tehnica narativă a înlănțuirii și respectă un tipar narativ specific basmului. Acțiunea
pornește de la o situație inițială, de echilibru, aceea că un crai avea trei feciori și trăiau
fericiți împreună. Liniștea este perturbată de sosirea scrisorii de la Verde-Împărat, fratele
craiului, care cere să i se trimită cel mai vrednic dintre feciori pentru a-i urma la tron.
Urmează apoi lupta pentru recuperarea echilibrului. Mezinul este cel care reușește să
treacă de proba tatălui său și pleacă de acasă. Feciorul încalcă interdicția pe care i-o
dăduse craiul, aceea de a se feri de omul roș și de cel spân. Astfel, acesta ajunge sluga
Spânului. Cei doi ajung la curtea împăratului Verde, unde Spânul îl supune pe Harap-Alb
la o serie de probe: aducerea „sălăților” din Grădina Ursului, a pietrelor nestemate din
Poiana Cerbului și aducerea fetei Împăratului Roșu. Tânărul se întoarce la curtea lui
Verde-Împărat cu fata, care îl demască pe Spân, dezvăluind tuturor adevărata identitate a
lui Harap-Alb. În consecință, Spânul îi taie capul fiului de crai, eliberându-l în acest mod
de jurământul făcut la fântână. Calul îl ucide pe Spân, iar fata de împărat îl învie pe
Harap-Alb, cu ajutorul apei vii, al apei moarte și al celor trei smicele de măr dulce. În final
eroul se căsătorește și este înscăunat împărat, restabilindu-se astfel echilibrul.
Spre deosebire de basmul popular, în „Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă
supralicitează tehnica triplicării, ultima probă conținând alte probe impuse de împăratul
Roș și fiica lui.
În concluzie, opera literară „Poveste lui Harap-Alb” ocupă un loc aparte in
literatura română prin complexitatea ei și prin cea a personajului principal. Aceasta
întruchipează viziunea populară asupra lumii, conform căreia binele învinge întotdeauna
răul. Bunătatea, blândețea, milostenia, curajul, spiritul de sacrificiu, onestitatea sunt
calități pe care tradiția populară le propune ca valori morale supreme și care sunt preluate
și de literatura cultă.