POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă

Basmul este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni medii, în care se relatează

întâmplări fantastice unde forțele binelui se confruntă cu forțele răului, pe care le înving.

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, publicat în anul 1877, în revista „Convorbiri

Literare”.

În conținutul operei se remarcă prezența unor trăsături ce încadrează opera în basm: prezența

cifrelor simbolice: cifra 3 care se întâlnește în precizarea că erau: „trei fii de împărat”, „trei fete

de împărat”, cifra 5 care se observă atunci când Harap-Alb se împrietenește cu cele cinci personaje
fantastice. Motivele literare reprezintă o altă trăsătură specifică basmului: motivul împăratului fără
urmași, motivul drumului inițiatic etc. De asemenea, în conținutul operei se regăsesc formulele narative
specifice basmului: inițială „Amu cică era odată”, mediană „și merseră, merseră...” și finală „ș-am
încălecat pe-o șa...”.

Tema operei este reprezentată de confruntarea dintre fiul împăratului și ispita malefică

reprezentată de spân.

Timpul este vag, mitic, fixat încă din incipitul narativ. Spațiul este ambiguu, împărăția lui Verde

Împărat fiind la o margine a lumii, iar a fratelui său la cealaltă.

Titlul este constituit cu ajutorul unui oximoron și se referă la dublul statul al eroului: condiția de

slugă și de stăpân.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul este omniscient, heterodiegetic, viziune

„dindărăt”.

Expozițiunea prezintă etapa inițială de pregătire pentru drum și este o secvență foarte

importantă. Verde Împărat îi ceruse fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic dintre fiii lui pentru a-i
deveni succesor la tron. Fiii cei mari nu trec proba impusă de tată, singurul care reușește să-și învingă
tatăl deghizat în urs fiind mezinul. Acesta alege, la sfatul Sfintei Duminici, calul slab și năzdrăvan, dar și
hainele, cât și armele tatălui său, continuând tradiția. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în
pădurea-labirint.

Pădurea este spațiul malefic în care mezinul încalcă interdicția pusă de tatăl său de a se asocia

cu spânul. Fiul cel mic cade în capcana întinsă de spân și coboară în fântână, acesta pierdându-și statutul
și identitatea: „de acum încolo te vei numi Harap-Alb și altcumva nu”. Jurământul pe paloș fiind unul
cavaleresc se poate rupe doar trecând prin ritualul de moarte și înviere. Ajunși la curtea lui Verde
Împărat, spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe grele pentru a-l ajuta să devină împărat: să aducă
salată din grădina ursului, să aducă pielea cerbului „bătută cu pietre scumpe” și pe fata Împăratului Roș.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îi oferă obiecte magice: pentru urs, o
licoare cu somnoroasă, iar pentru cerb, obrăzarul și o sabie. A treia probă este mai dificilă și necesită
ajutoare. Pe drum, Harap-Alb întinde o mână de ajutor unei nunți de furnici, oferă adăpost unor albine și
de la fiecare primește câte o aripă. Apoi, se întâlnește cu cinci personaje fabuloase, înzestrate cu diverse
calități: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Împreună, se întorc la curtea Împăratului
Roș, însă sunt supuși la alte trei probe: să stea într-o casă de aramă încinsă, mănâncă ospățul oferit de
împărat și cu ajutorul furnicilor, alege macul de nisip. Fata împăratului îl mai supune pe Harap-Alb la alte
trei probe: să o readucă după fuga nocturnă transformată în pasăre, să o deosebească de o sosie de a ei
și să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”. Prima
probă estre trecută cu ajutorul lui Ochilă si a lui Păsări-Lăți-Lungilă, a doua cu ajutorul albinelor și a treia
cu ajutorul calului.

Intensitatea maximă a operei este atinsă în punctul culminant ce reprezintă o altă secvență

epică releventă. Reveniți la curtea lui Verde Împărat, fata îl demască pe impostor. Spânul acuzându-l pe
Harap-Alb că a încălcat jurământul, îi taie capul.

Ritualul învierii se datorează fetei care îl învie cu ajutorul apei vii și a smicelelor de măr. Astfel,

Harap-Alb este eliberat de statutul de slugă și este considerat împărat. Calul îl ucide pe spân, ducându-l
până la soare și azvârlindu-l pe pământ.

Personajele sunt ființe himerice, purtătoare ale unor valori simbolice. Harap-Alb este

protagonistul, iar spânul este antagonistul. Mezinul este un prototip de generozitate, curaj, în timp ce
spânul este diabolic.

Calul năzdrăvan este simbolul forței imprevizibile, care joacă rolul unui mistagog mărturisind

stăpânului său: „dacă aș fi vrut, de mult i-aș fi făcut de petrecanie spânului”. Sf. Duminică este simbolul
milosteniei creștine. Aceasta îi amintește mezinului că trecerea prin necazuri o să-l ajute să-i înțeleagă
pe cei „asupriți și necăjiți”. Fata de împărat este simbolul eternului feminin și al vicleniei.

Un alt aspect al operei este oralitatea stilului prin: prezența onomatopeelor „pornesc ei teleap,

teleap, teleap”; enumerări ciudate „Ochilă, frate cu Orbilă...”; interjecții „măi, Păsărilă, iacăt-o!”;
prezența regionalismelor sau arhaismelor: „amu cică odată”, „ialovițe”, „butii”;

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, este un basm având particularitățile

acestuia, dar este un basm cult deoarece se remarcă umanizarea fantasticului, invididualizarea
personajelor și umorul.