„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

-particularitățile basmului cult-

Ion Creangă face parte din generația Marilor Clasici ai literaturii române, iar opera
aceasta a fost publicată pentru prima dată in revista „ Junimii”, „ Convorbiri literare” ,
in anul 1877. Mihai Eminescu l-a publicat in același an in revista „ Timpul”.
Opera este un basm prin tema ( triumful binelui asupra răului), formulele tipice
( initială, mediană si finală), fabulos, cifre magice , obiecte magice ( apa vie, apa
moartă, smicelele de măr), animale năzdrăvane( calul, albina, furnica). Este un basm
cult, deoarece are autor cunoscut, o singură variantă, un stil original si propria
viziune despre lume
( individualizarea personajelor prin limbaj, comicul, umanizarea fantasticului).
Titlul se referă la călătoria protagonistului , o călătorie a maturizării, necesară
pentru a deveni împărat. Numele personajului este un oximoron si îi reflectă condiția
duală: rob, slugă (Harap=culoarea pielii e inchisa la culoare), de origine nobilă
(Alb=inocența, lipsa experienței).
Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, nunta.
Perspectiva narativă este atipică; naratorul obiectiv si omniscient devine uneori
subiectiv, se implică in cele relatate.
Din punct de vedere compozițional, se observă simetria incipit-final realizată prin
clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică era odată” are rolul de a introduce
pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut veselia ani întregi și acum
mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă, iar pe la noi, cine are bani
mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Timpul este nedeterminat, iar spatiul vag precizat ( trei castele, podul, padurea
labirint), pentru a da de inteles ca astfel de fapte se petrec oriunde si oricând.
Subiectul este simplu. Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate,
Verde-Împărat , care avea trei fete. Acesta ii trimite craiului o scrisoare prin care îi
cere un moștenitor vrednic de tronul său. Această vrednicie trebuie însă dovedită
prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o probă: se îmbracă în piele de
urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit de
Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta constituie
o primă secvență reprezentativă pentru tema operei. Tatăl îl sfătuiește să se
ferească de Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs. 
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară
își încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face
slugă. 
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de
împărat. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta
Duminică. A treia probă cuprinde mai multe serii . 
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o
aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși
(Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele
de la împărăție (reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de
nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă de
fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de
unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, -mezinul si fata, - se îndrăgostesc; secvența poate fi
considerată ilustrativă pentru tema basmului. Fata dezvăluie adevărata identitate a
fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în
înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu
apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului
Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.

Caracterizarea lui Harap-Alb

O caracteristică a personajelor lui Creangă este aceea că ele nu au nimic din
rigiditatea statutului lor și se comportă, în general, ca oamenii din mediul rural, plini
de vervă și de umor. 
Harap-Alb este protagonistul basmului, tipul voinicului,dar și un erou atipic, deoarece
este lipsit puteri supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care
învață din greșeli și progresează. 
Personajul este eponim, tridimensional, căci iese din tipar, mai ales când îi dă calului
cu frâul în cap sau râde împreună cu ceilalți de Gerilă, în casa de aramă. 
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat; mezinul este naiv, nu știe să distingă
adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie
de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune, însă, față de frații săi, el se
deosebește prin bunătate. Este un personaj rotund, deoarece de la statutul de
personaj neinițiat, acesta ajunge să fie capabil să conducă o împărăție. 
Eroul este văzut în evoluție, de la naivitate la înțelepciune, iar celelalte personaje
gravitează în jurul său. Rolul umanizării personajului central în acest basm are ca
scop scoaterea în evidență a funcției moralizatoare a acestuia, întrucât fiecare etapă
a formării și inițierii personajului este marcată printr-un proverb ce evidențiază fiecare
greșeală făcută sau fie calea de urmat. Principala sa trăsătură este bunătatea,
reieșită din discursul bătrânei prin care aceasta trezește admirație: „Cel-de-sus varsă
darul său și peste cei neputincioși.”.
Naivitatea crăișorului reiese în momentul în care se rătăcește în pădurea labirint și
încalcă sfatul dat de tată (să se ferească de Omul Spân) și își ia drept călăuză un
spân viclean. În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experiență
a tânărului prin caracterizare directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește spânului și se bagă în fântână”, făând posibilă supunerea prin
vicleșug.
Totodată, el dă dovadă de frică și lipsă de îndrăzneală, defecte pe care sunt Sfânta
Duminică i le observă: „nu te-ș fi crezut așa slab de îngeri, dar după cât văd ești mai
fricos decât o femeie... nu mai sta ca o găină plouată...”.
De asemenea, în relația incipit-final, la început este neinițiat, are rolul de învățăcel și
este supus prin vicleșug de către Spân, însă ajunge datorită răbdării, în final, să fie
recompensat cu fata de împărat și cu împărăția. 
Harap-Alb este un personaj realist, zugrăvit în toată complexitatea sufletului
omenesc, cu un comportment similar unui flacău humuleștean, iar imaginea lui este
una memorabilă.

Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Spânul este antagonistul si întruchipeaza forțele răului; el reflectă concepția
populară despre omul care este „însemnat”; personaj caracterizat prin ticăloșie, are
rolul unui „pedagog rău” în scenariul inițierii lui Harap-Alb. Răutatea lui este
evidențiată prin lipsa părului, fapt ce simbolizează ariditatea, este sterp- lipsa
binecuvântării.
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea
mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare
directă: „Fiul craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se
lasă în fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă
schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da
ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine
și rău: om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei
de împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece, pe drum, el se
îndrăgostește de tânără, dar onest, el își respectă jurământul făcut și nu-i
mărturisește adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl demască pe Spân,caare
crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl
dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului
rău„ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata
Împăratului Roș și împărăția.
Protagonistul este o întruchipare a „omului de soi bun” , care învață din greșeli, iar
antagonistul este „un rău necesar”, după spusele calului: „și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea”
lui Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de
rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.

Concluzia

În concluzie, trecerea personajului Harap-Alb prin încercări dificile, ca și experiența

condiției de rob la dispoziția unui stăpân nedrept conturează valoarea educativă a
basmului,exprimată de Sfanta Duminică: „ Vei ajunge și tu odată mare si tare și vei căuta
să judeci lucrurile de-a fir-a-par și vei crede celor asupriți si necăjiți, pentru ca acum știi ce
e necazul”.

Ion Creangă reduce fantasticul din basmul său sau îl ascunde în spatele celui mai firesc
real, proiectând formula basmului într-o paradigmă realistă. Dă o dimensiune livrească
oralității, exploatând-o la maximum.