Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

(basm cult, „sinteză de realism si fabulos”- G. Călinescu )

(R1. Contextualizare – introducere, specie, curent)

Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane care își
doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate de abstragere din
cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia
în ,,Povestea lui Harap-Alb” schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă, umor dialogic,
dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult, păstrând
trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular prin: dimensiunile
ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri
supranaturale, chiar fără calități excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor,
umanizarea fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are
orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. Autorul
scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de fapt, un pretext
pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate.
Creangă nu e satiric- el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc
obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice,
interjecții: ,,ghijoagă urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează în fapt odată
cu acesta.
De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în Humulești,
cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre protagonist și antagonist, dintre
Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare, dar care
dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat că nu eu, ci puterea milosteniei
si inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și
abuziv care își maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de
ciudă”; ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu
calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
(R2. Tema textului şi două secvenţe sugestive)
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu
victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (Bildungsroman). Fiul craiului nu
pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a
experienței de viață.
Un episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântână- simbol
ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea
labirint- „un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana
Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea
slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea
identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic
cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte
sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile, să distingă esența de aparență. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat
de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este
pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu
știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață
este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface
ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final optimistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului devine „o
oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu). Nota comică adaugă viziunii fabuloase şi una
umoristică, desprinzându-se din portretele-caricatură pe care autorul le face însoţitorilor lui Harap-Alb sau
din scenele în care sunt descrise probele pe care trebuie să le treacă eroul şi însoţitorii săi: răcirea casei
înroşite, consumarea bucatelor şi a băuturii, descoperirea fetei de împărat. Pe lângă acest comic de situaţie
este prezent şi comicul de limbaj, deoarece personajele apelează la zeflemea „Tare-mi eşti drag!...te-aş vârî
în sân, dar nu încapi de urechi!’’sau la apelative caricaturale ,,Ţapul cel Roş’’, ,,Buzilă’’, ,,mangosiţi’’,
acestea fiind şi elemente ale oralitătii.
(R3. Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume- 2 elemente)
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Acesta conține
numele eroului (eponim) și sintetizează întregul basm. Oximoronul generat de simbolurile cromatice
sugerează evoluția spirituală a eroului de la ipostaza de neinițiat („harap”, - negru, sclav) la cea de prinț
adevărat (alb, stăpân al propriei ființe). Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al
maturizării, necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă
(Harap), de origine nobilă (Alb).
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator
obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale specific basmului: formula inițială: „amu
cică era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut veselia ani
întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea,
iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete. Îi trimite craiului o
scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic. Această vrednicie trebuie însă
dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese
în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu
un ban, depășește proba. Acesta constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se
ferească de Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă
interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă. Ajunși la împărăție, Spânul îl
supune la o serie de probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea
Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta
Duminică. A treia probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept
răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii din casa înroșită,
ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă
de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în
capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata identitate a
fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului, făcându-l
praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă moartă. Fiul de crai reintră în posesia
paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
(4. Concluzia)
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de formă,
se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată
acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât
în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei
viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.