„ Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă
Partricularitățile basmului cult -eseu structurat
Context
Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult scris de Ion Creangă. A apărut în
revista Convorbiri literare, la 1 august 1877. Acest basm aparţine grupului basmelor
fantastice, alături de Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul
iepei şi Povestea porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul
folcloric şi l-a introdus în literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de fapt creaţii culte,
pot fi considerate chiar nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una
ţărănească, personajul principal nu are trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema
narativă a basmului popular.
În „ Istoria literaturii de la origini până în prezent” (1941), George Călinescu modifică
viziunea asupra scriitorului considerat drept „ poporal”, „instinctual”, situându-l în rândul
marilor clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici.
Creangă alege ca alternativă a tragismului vieții râsul sănătos; fantasticul din basmele și
poveștile sale este o formă de a înobila realul, de a introduce în banalitatea vieții elemente de
mit; limbajul lui este comic, face apel la numeroase proverbe și zicători, termeni regionali,
moldovenești. Toate acestea reflectă o viziune asupra lumii și artei profund originală, în ceea
ce îl privește pe Creangă.

Încadrare în epocă, ideologie, curent literar, specie:

„Povestea lui Harap- Alb” este ca specie un basm cult pentru că îmbină elemente de
real (familiile) cu cele fantastice ( cerbul, ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Apare
conflictul între forţele binelui (Harap Alb, Sfânta Duminică) şi forţele răului (spânul), iar
binele iese învingător. Basmul lui Creangă conţine formulele specifice: iniţiale,
mediane, finale: „Amu cică era odată…’’. Nu lipsesc reperele temporale specifice: „era
odată” – illo tempore, timp mitic fabulos, nedelimitat, spaţiu vag, imaginar, nemăsurat, unde
totul e posibil, teritoriu al fabulosului. Personajele sunt de mai mute tipuri: pozitive (craiul,
Împăratul Verde, Harap Alb, Sfânta Duminică), fiinţe himerice, animale ce comunică, măşti
ale diferitelor tipuri de indivizi- ajutoare (Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă), donatori ( furnicile şi albinele). Ca în toate basmele şi aici avem iniţierea unui erou,
formarea unui tânăr- fiul cel mic al craiului. Aceasta se realizează prin trecerea unor
probe: proba vitejiei (înfruntarea tatălui îmbrăcat în urs), aducerea salăţilor din grădina
ursului, aducerea pieii cu pietre preţioase a cerbului, aducerea fetei Împăratului Roş (ajutat de
cei cinci prieteni şi de donatori). Basmul are adânci conotaţii în planul real, atitudinea
specifică fiind  cultivarea virtuţilor morale: adevăr, dreptate, cinste, omenie, ospitalitate, curaj
şi condamnarea obiceiurilor rele: nedreptatea, răutatea, minciuna, viclenia. „Povestea lui
Harap Alb” conţine cifre cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de împărat, trei probe,
spânul îl înşală a treia oară.
Realismul operei (pentru clasa a XII-a, bacalaureat)

Realismul basmului provine din: prezentarea unor tipologii- Spânul (tipul

parvenitului), Harap-Alb (tipul viteazului); limbajul popular ce conferă autenticitate; Harap
Alb și fata împăratului Roș sunt construiți deopotrivă din calități și defecte; personajele sunt
din categorii sociale diferite (săraci, împărați).

În construcția protagonistului, se folosesc tehnici realiste. Eroul principal nu are

propriu-zis însușiri miraculoase. El izbutește să treacă dificilele probe la care e supus nu prin
darurile sale supranaturale, ci numai cu ajutorul primit din partea unor făpturi fantastice, cum
sunt Sfânta Duminică, furnicile, calul năzdravan, craiasa albinelor, Gerilă, Flamânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că
merită. Drumurile și acțiunile pe care le săvârșește îi reliefează vrednicia, curajul, loialitatea,
puterea, înțelepciunea; îl învață ce înseamna suferința. Scopul este limpede sintetizat de unul
dintre personaje: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi cauta să judeci lucrurile de-a fir-
a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e năcazul'. (Sfânta Duminică)

Autohtonizarea fantasticului este o altă particularitate realistă a basmelor lui Creangă.

Spre deosebire de basmul tradițional în care fantasticul și miraculosul predomină, la Creangă
acesta lipsește aproape cu desăvârșire. Pot fi considerate elemente fantastice calul, Păsări-
Lăți-Lungilă, crăiasa albinelor însă celelalte personaje sunt construite prin raportare la uman.

Realismul rezultă și din cultivarea detaliului, plăcerea de a portretiza,

grija scriitorului de a nuanța psihologic, de a umple cadrul de viață, de a da culoare locală.

Prezentarea subiectului prin raportare la tema basmului

Tema basmului, împrumutată din basmul popular,

este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau
anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se
relizează prin înlănţuire. Incipitul stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea,
dar acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într-o ţară un crai
care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă
ţară mai depărtată. [...] ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a
pământului, şi crăiia istuilalt, la altă margine. [...] Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o
parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte.” Reperele spaţiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând
trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă
compoziţională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” Cele două formule marchează
intrarea şi ieşirea din fabulos. Deşi sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două
convenţii suportă transformările autorului: formula iniţială este atribuită altcuiva prin
adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale, care nu apare în
basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta,
menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”,
„Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”
               Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou. Situaţia iniţială în
care este prezentat eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea scrisorii de la
împăratul Verde, hotărârea fiului mai mic de a-şi încerca şi el norocul şi întâlnirea cu Spânul
constituie intriga, probelele pe care le trece Harap-Alb împreună cu prietenii săi
alcătuiesc desfăşurarea acţiunii, punctul culminant constă în demascarea Spânului şi
recunoaşterea meritelor adevăratului moştenitor, iar prin deznodământ se reface echilibrul
iniţial şi are loc răsplata eroului prin moştenirea tronului şi căsătoria cu fata împăratului Roş.
               Deşi Ion Creangă porneşte de la modelul popular şi păstrează teme şi motive
specifice basmului tradiţional, el complică situaţia, eroul trebuie să parcurgă mai multe probe
decât Făt-Frumos şi nu are puteri supranaturale. De asemenea, duşmanii în legătură cu care
este avertizat de tată nu sunt din altă lume (spre deosebire de basmele populare în care eroii se
luptă cu zmeii) ci sunt oameni însemnaţi, renumiţi pentru viclenia şi răutatea lor: „să te
fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânşii că sunt
foarte şugubeţi.”
               Povestea lui Harap-Alb urmăreşte în primul rând evoluţia eroului. În funcţie de
ipostazele în care se află eroul, este structurată schema narativă a operei. În prima ipostază
eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregăteşte de drumul care va echivala cu
maturizarea şi iniţierea lui. În a doua ipostază, el îşi schimbă statutul, decade,
devenind sluga Spânului şi căpătând numele de Harap-Alb, nedemn pentru condiţia lui reală.
Această ipostază reprezintă de fapt procesul de maturizare în care fiul de crai trebuie să-şi
dovedească trăsăturile chiar şi sub forma unei condiţii umile. În a treia etapă maturizarea se
produce, fiul de crai îşi dovedeşte calităţile de conducător pe care le-a dobândit în procesul de
iniţiere şi devine împărat.
               Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece
are numai fete (motivul împăratului fără urmaşi) este elementul care declanşează situaţia
iniţială şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului
(motivul superiorităţii mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se
poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt
Sfânta Duminică, eroul primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea.
Pentru a izbândi el trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un
transfer de calităţi de la tată la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin
diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăţie. Motivul
animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal
oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate
realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la
herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o
răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la
tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi
apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în
jos mai iute decât fulgerul.”
               Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a
Spânului şi restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să
moară şi apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat
jurământul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în momentul în care iniţierea se încheie Spânul
este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi odată mi ţi-l
înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de acolo,
se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică, având
un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu
ajutorul smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte
magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie
sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie şi atunci Harap-Alb îndată
învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă că s-a maturizat şi
primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş. Nunta şi obţinerea statutului
de împărat confirmă maturizarea acestuia. 
Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se
restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul
Verde.

Componente de structură și de limbaj ale textului narativ

Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea realizându-se la persoana a III-a de
către un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii și
reflecții.
Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul
craiului să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte
Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv,
lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-
Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap"
înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind
în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine
robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi
pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi
încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate
în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg
din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Conflictul, lupta dintre bine și rău se soluționează cu victoria forțelor binelui. Eroul se
confruntă cu doi antagoniști, dupăavertismentele tatălui: „ să te ferești de omul roș, iar mai
alesde cel spân, cât îi putea”. Mai întâi Spânul, om viclean, îi răpește identitatea flăcăului, îl
supune la trei probe; apoi, Împăratul Roș îi cere să treacă prin mai multe încercări pentru a-i
da fata.
Limbajul artistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este presărat cu zicători,
proverbe şi fraze rimate, personajul vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu
regionalisme şi cuvinte (expresii) populare: "să-1 văd când mi-oi vedea ceafa", "Poftim,
pungă, Ia masă, / Dacă ţi-ai adus de-acasă..."
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în
faţa unui public, a unui auditoriu care ascultă şi nu pentru cititori. Una dintre mărcile oralității
este folosirea dativului etic: "Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în
înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere."

Concluzie
Basmul este „ o oglindire a vieții în moduri fabuloase” spune george Călinescu. „ Povestea lui
Harap-Alb” este un basm cult ce are ca particularități umanizarea fantasticului,
individualizarea peersonajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.