~Relația dintre două personaje~

“Povestea lui Harap- Alb”

de Ion Creangă

Scriitor reprezentativ pentru curentul literar numit realism, Ion Creangă aduce prin opera sa
o contribuție definitorie pentru manifestarea esteticii acestui curent literar în spațiul
românesc. Viziunea sa artistică despre lume se accentuează pe fundamentele unui mod
aparte de a interpreta existența în dimensiunile ei esențiale.

Opera “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
“Convorbiri literare”, în anul 1877. Opera este semnificativă pentru creația artistului, având
toate datele necesare pentru a putea fi considerată o adevărată capodoperă.

Spânul și Harap-Alb ilustrează relația protagonist- antagonist specifică basmului. Personajul

principal eponim are un loc central în desfășurarea epică, Spânul evoluând din perspectiva
rolului pe care-l joacă în formarea acestuia.

Ipostazele sociale în care este prezentat Harap-Alb pot fi asimilate etapelor inițierii: în
început este prezentat ca fiind fiul de Crai, apoi ca fiind slugă, iar în final ca fiind împărat.
Astfel, încă din incipitul basmului, cititorul află că protagonistul este mezinul Craiului, fiind
reprezentat ca un tânăr lipsit de experiență, cu un statut privilegiat, ce nu este pus în situații
dificile. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, un învățăcel pus în situația de a
se maturiza de un mentor dur și nedrept, ca în final, să dobândească statutul de moștenitor
la tronul împăratului Verde, echivalent în plan simbolic cu cel de inițiat. Spânul este omul
însemnat care ar trebui evitat, al cărui statut social se schimbă pe parcursul basmului, fără a
determina însă o evoluție în plan inițiatic: la început își asumă statutul de slugă, pentru ca
ulterior, prin viclenie, să reușească să devină din slugă, stăpân.

Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge un drum al
maturizării sale. Spânul este malițios, șiret, complotist, “răul necesar” ce ar fi putut fi
îndeplinit de cal de la început, dar este tolerat în scop formativ: “și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată pentru că îi fac pe oameni să prindă la minte”.

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchiparea binelui, dar este un erou atipic de
basm, deoarece este lipsit de însușiri supranaturale, fiind construit în mod realist, ca o ființă
complexă care învață din greșeli și progresează. Nici antagonistul nu este unul tipic, întrucât
nici el nu are atribute miraculoase, nefiind un zmeu sau un animal fabulos. Dimpotrivă,
construcția realistă a personajului reflectă concepția populară despre omul rău care este
însemnat, ceea ce poate motiva psihologic ticăloșia acestuia, întrucât îl supune prin
înșelăciune pe eroul imatur. În plus, deoarece răutatea antagonistului îl obligă pe protagonist
să-și dovedească calitățile, Spânul are rolul unui “pedagog” rău în scenariul inițierii lui
Harap-Alb. Cele două personaje nu au nume: eroul este denumit la început “fiul Craiului”, iar
Spânul este desemnat printr-o deficiență fizică care reflectă în cazul lui și defecte morale.

Portretul moral al antagonistului iese la iveală în momentul în care se înfățișează de trei ori,
sub aspect definitiv fiului de Crai, determinând să-l accepte ca slugă. În schimb,
protagonistul întrunește toate calitățile necesare unui viitor împărat, precum bunătatea,
milostenia, curajul, cinstea și demnitatea pe care fiicele împăratului o remarcă în mod direct,
observând noblețea tânărului. Sub aspect moral, cele două personaje sunt prezentate în
opoziție: dacă fiul cel mic al Craiului își dorește moralitatea, Spânul este în totalitate imoral,
folosindu-se de vicleșug ca o armă principală pentru a-și atinge scopul.

Relația dintre cele două personaje este urmărită din incipit, din momentul întâlnirii mezinului
cu Spânul în Pădurea Labirint, când eroul cade mult prea ușor în capcana antagonistului,
devenind astfel o victimă sigură a acestuia.

O primă secvență reprezentativă pentru tema acestui basm este coborârea în fântână.
Această probă are în plan simbolic semnificația grotei și reprezintă un spațiu al nașterii și al
regenerării, coborârea în infern, trecerea pe un alt plan al existenței. Convins să se lase
însoțit de Spân, la primul obstacol greu de trecut, Pădurea Labirint, un loc unde: “se închide
calea și încep a se încurca cărările”, fiul de Crai cade în capcana Spânului. Notația
naratorului evidențiază diferența dintre cele două personaje: “fiul Craiului, boboc în felul său
de la trebi de aistea”, este antitetic Spânului, dacă Spânul are o îndelungă experiență în
exploatarea slăbiciunilor, fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul.
Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic
dobândit oglindește noblețea sufletească, dar și contrastul între esență și aparență.
Jurământul pe ascuțișul sabiei închide inițierea în limitele sacrului: la ieșirea din fântână,
când Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape.

A doua secvență importantă pentru viziunea scriitorului despre lume, se regăsește în finalul
basmului, când are loc pedepsirea răufăcătorului și se restabilește echilibrul. Harap-Alb a
traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea,
valoarea ajutorului, ocolirea vicleșugurilor. Deși pentru el este o încercare dificilă, o duce
Spânului pe fata împăratului Roș și respectă până la sfârșit promisiunea făcută în fântână.
Odată ajunși la curtea împăratului Verde, fata îl deconspiră pe antagonist, dezvăluindu-i
identitatea adevărată . Spânul îl acuză pe tânăr de trădare și îi taie capul, îndeplinind astfel
jurământul din fântână și eliberându-l pe erou de povara vechiului statut, cel de slugă.
Tânărul este readus la viață de fata de împărat cu ajutorul obiectelor magice și în fața tuturor
apare noul împărat înzestrat cu calități deosebite: generozitate, altruism, puterea de
sacrificiu, bunătate sufletească, capacitatea de a distinge între esență și aparență. Calul îl
omoară pe Spân, semn că rolul acestuia în procesul inițiatic se încheiase.

Titlul basmului este nominal și este alcătuit din substantivul comun “Povestea”, ce subliniază
caracterul atipic al basmului și substantivul propriu “Harap-Alb”, ce reprezintă numele
personajului eponim. Titlul este inedit și are valoare oximoronică, sugerând existența binelui
și a răului în orice personalitate umană, dar și complexitatea vieții. De asemenea, numele
sugerează traseul parcurs de protagonist de-a lungul basmului: inițial este prezentat în
ipostaza mezinului, fiind caracterizat prin inocență, lipsă de experiență, neputința de a
distinge între aparență și esență, ulterior devenind sclavul Spânului și își asumă într-o
variantă dură o prețioasă lecție de viață, pentru ca în final să primească titlul de împărat,
capabil să-și asume responsabilitatea.

De-al lungul textului predomină conflictul exterior, determinat de scrisoarea lui Verde
Împărat, care îl roagă pe fratele său să-l trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic la
tron. Acest conflict este dezvoltat în mai multe secvențe narative și are la bază confruntarea
dintre Harap-Alb și Spân, modalitate prin care sunt dezvăluite trăsăturile morale ale celor
două personaje: răutatea, viclenia și caracterul răzbunător al Spânului în antiteză cu
devotamentul, inocența și lipsa de experiență a lui Harap-Alb. Cu toate acestea, Spânul are
un rol bine determinat în dezvoltarea morala a tânărului, putând fi considerat un bun
profesor de etică: “și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe
oameni să prindă la minte”.

Se poate indentifica și un conflict interior, în măsura în care scriitorul prezintă frământările

interioare și trăirile protagonistului, în momentul în care acesta este pus în fața unor situații
dificile, străduindu-se să iasă învingător din acestea. Conflictul interior este soluționat prin
intervenția unor personaje precum Sfânta Duminică, care îl ajută să depășească situațiile
dificile, salvându-i în același timp viața.

În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează în

“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, în opoziția de ordin moral viclenie- naivitate, dar și
de ordin social om de rând/slugă- fiu de crai/prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice,
în raportul mentor- învățăcel.