„POVESTEA LUI HARAP-ALB" DE ION CREANGĂ

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult publicat în „Convorbiri
literare” în anul 1877.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor
valori simbolice, cu acțiune implicând fabulosul/supranaturalul și supusă unor stereotipii,
care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău
se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o
serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii, pedagogii), ca în basmul popular, dar
sunt individualizate prin atributele exterioare și prin limbaj.
Reperele spațiale și temporale sunt vagi nedeterminate. Sunt prezente clișeele
compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină
narațiunea cu dialogul și descrierea.
Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii
spirituale(concretizat în trecerea probelor) și modificarea statutului social al
protagonistului. Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe
serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: „...să te ferești de Omul Roș, iar mai ales
de Omul Spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți.” Răul nu este
întruchipat de fapturi himerice, ci de omul însemnat, de o inteligență vicleană, cu două
ipostaze: Spânul și Omul Roș. Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic,
luptător priceput, iar calitățile dobândite în situații-limită aparțin planului psiho-moral.
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta
este o probă a bărbăției, a calităților războinice. Mezinul trece această probă cu ajutorul
calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului.” După trecerea podului, rătăcirea în
pădurea-labirint și coborârea în fântână, ajuns la curtea Împăratului-Verde , Spânul îl
supune la trei probe: aducerea sălăților din Grădina-Ursului, aducerea pielii cerbului și a
fetei Împăratului Roș pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele țin de
miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.
În „Povestea lui Harap-Alb” lumea este umanizată: dacă în basmele populare,
personajele nu suportă o diferențiere psihică, socială și națională, Creangă le surprinde în
mod realist, le diferențiază din punct de vedere psihologic, le autohtonizează(limbaj,
gestică, comportamente). Acțiunea oscilează între real și fantastic, mai ales că personajele
respectă caracteristicile unor ființe obișnuite. În desfășurarea epicului, personajele sunt
puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor și crearea unor psihologii
complexe. Harap-Alb devine un erou exemplar prin extraordinara lui autenticitate umană.
Stăpânit adeseori de frică, plin de naivități și slăbiciuni omenești, este nevoit să dea primele
probe de curaj și bărbăție. Bunătatea și mila îl situează în registrul simbolistic al forțelor
binelui. Prin ele își face ajutoare care îl scot din impas. Înfrângerea propriilor slăbiciuni în
procesul anevoios al devenirii îl conduce la dobândirea conștiinței de sine și a libertății sale
morale. Eroul individualizat și prin nume are de înfruntat multe primejdii fără de care
destinul său de conducător înțelept, receptiv la durerile și suferințele celor mulți nu s-ar fi
împlinit. Cei cinci adjuvanți care îl însoțesc pe Harap-Alb se înscriu tot în sfera umanului
reprezentând un portret caricatural în care o trăsătură dominantă este îngroșată până la
limita absurdului și capătă dimensiuni fantastice.
Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă estea realismul
caracteristic acestora. Având ca sursă de inspirație basmul popular, autorul ilustrează mituri
străvechi universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de față toată „filosofia
noastră populară”. Motivele identificate sunt specifice mitologiei, precum cel al
superiorității mezinului, al călătoriei și al probelor inițiatice.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului fiind îmbogățită de viziunea
realistă a autorului.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în
fântână-simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol dificil-„pădurea-labirint”, un loc unde i se închide calea și încep a „i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului la ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit
să înfrunte o nouă etapă existențială. Momentul ieșirii din fântână este momentul în care
fiul de crai devine „Harap-Alb”. „Harap-Alb” reprezintă o construcție oximoronică
însemnând „Negru-Alb” ce marchează un proces al evoluției personajului pe drumul
maturizării sale, dar și dualitate a binelui cu răul sau a calităților cu defectele.
Un alt episod ilustrativ este cel de final, în care are loc pedepsirea răufăcătorilor și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător, tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși
este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata Împăratului Roș și își respectă cuvântul dat.
Spânul urzește planuri de răzbunare și „icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui
Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb înviat de apa vie și
apa moartă a fetei Împăratului Roș, este pregătit să conducă Împărăția. Spânul spusese așa
ziselor verișoare ale sale: „Hei, dragele mele vere...d-voastră nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om.”. Filosofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie pozitivistă a autorului.
Incipitul basmului este remarcat printr-o dublă intrare în universul ficțional. Fiecare
prag al intrării în lumea basmatică este sintagma „Hmu, cică”. Este de observat că naratorul
exclude clișeul „ca niciodată” care ar fi plasat de la început acțiunea în timp fabulos. Astfel,
basmul lui Creangă păstrează de la început ambiguitatea real/ireal pendulând între
coordonate concrete și proiecții abstracte. Primul prag introduce motivul celor trei fii de
crai, dar și pe al împăratului fără urmași. Cel de-al doilea prag are rolul intrigii și reia
formula inițială(„...amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris
către frățâne-su, craiul...”).
Finalul are și el aceeași caracteristică. El introduce cunoscutul motiv al nunții
împărătești care urmează răsplătirii eroului și restabilește pactul cu naratorul
particularizând prin nota de umor „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și
rabdă.”. Așa sfârșește basmul în care fabulosul este tratat realist.
În concluzie „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult prin care Ion Creangă își
dezvăluie viziunea despre lume, dar și arte de povestitor, care îl așează la loc de cinste în
literatura română, rămânând unul dintre cei patru mari clasici pe care i-a dat Junimea
literaturii noastre.