Eseu general - ,,Povestea lui Harap-

Alb’’
Ion Creangă

Basmul este o specie a genului epic, în proză, de întindere

medie, cu un număr restrâns de personaje, cu o acțiune
fantastică, în care binele învinge răul.
Basmul cult românesc a cunoscut o adevărată expansiune
în perioada celor patru mari clasici ai literaturii române.
Ion Creangă, se remarcă, dând o serie de creații ce au
rămas repere pentru specie până astăzi.
Apărută în anul 1867, în perioada interbelică, în
revista ,,Convorbiri literare’’, opera lui Ion Creangă
intitulată ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este un basm cult. De
remarcat la basmele lui Creangă este realismul
caracteristic acestora, fapt susținut și de Nicolae
Manolescu în lucrarea ,,Lecturi infidele’’ , care
menționează că ele ,,nu sunt rescrise, împodobite, alterate
în structura lor’’, reflectând realitatea imediată.
La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul
comun ‘’povestea’’ ,articularea acestuia arătând
singularitatea istorisirii, atribuită în continuare prin
utilizarea substantivului propriu ‘’lui Harap-Alb’’.
‘’Povestea’’, marchează caracterul de bildungsroman al
scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluția
protagonistului din ipostaza de tânăr neinițiat în cea de
împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un
oximoron. ,,Harap’’ ce reprezintă un slujitor de culoare
neagră împreună cu ,,alb’’ culoare ce sugerează caracterul
nobil. Se subliniază momentul în care feciorul de împărat
devine supusul Spânului.
Viziunea scriitorului, dorința acestuia de a făuri un basm
care să oglindească realiatea, să o recreeze în mod fidel,
dar să includă și supranaturalul sunt observabile prin
analizarea tematicii abordate. Astfel, basmul ,,Povestea lui
Harap-Alb’’ are ca temă principală lupta dintre bine și
rău, încheiată cu victoria binelui. Fiind supus unor
încercări, Harap-Alb se confruntă cu diferite situații
extreme, care îl formează. Deși Spânul pare un personaj
malefic, rolul său este de a se implica în maturizarea
eroului, acesta din urmă fiind, în final, triumfător, în
ciuda dificultăților întâlnite în drumul său. Tocmai de
aceea Spânul, își va găsi sfârșitul pentru că orice încercare
de a încălca legile unei lumi tradiționale va fi aspru
pedepsită.
Perspectiva narativa este obiectivă, dar cuprinde și
elemente de subiectivitate. Narațiunea la persoana a 111-a
este realizată de un narator omnișcient și omniprezent.
Modurile de expunere sunt variate. Spre deosebire de
basmul popular unde predomina narațiunea, basmul cult
presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și descrierea.
Narațiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid,
realizat prin reducerea descrierilor. Dialogul are o dubla
funcție: susține evoluția acțiunii și caracterizarea
personajelor.
Contextul spațio-temporal este tipic basmului, reperele
fiind vagi, neputând fi determinate. Întâmplările se
desfășoară într-un timp nedefinit, adverbele folosite
pentru a preciza acest aspect fiind ‘’odata’’ , ‘’cândva’’ ,
‘’atunci’’. Încă din incipit naratorul plasează acțiunea
fiind într-un prezent fictiv ‘’Amu’’. Se remarcă și
imprecizia spațiului ‘’undeva’’ , ‘’într-o pădure’’. Spre
deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri
strict delimitate ce aparțin forțelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparține universului basmului, fiind unul de
natură exterioară, între forțele binelui și cele ale răului.
Are ca exponenți pe Harap-Alb și Spân, antrenați pe tot
parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruința celui devenit împărat.
În structura creației epice se poate identifica o simetrie
între incipit și final. Este realizată prin formulele
caracteristice speciei literare, acestea delimitând spațiul
fantastic ‘’Amu cică era odata într-o țară’’ , ‘’Și a ținut
veselia ani întregi, și acum se mai ține încă’’. Întâmplările
relatate se desfășoară ordonat, logic, prin înlănțuirea
episoadelor. Exista trei planuri narative ce corespund
celor trei etape din evoluția personajului eponim. Astfel,
un plan narativ este cel de la curtea craiului în care acesta
este doar un tânăr lipsit de experiență. Al doilea plan este
reprezentativ pentru încercările la care este supus feciorul
la curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub controlul
Spânului. În ultimul plan, tânărul este ajutat de creaturile
fantastice să se căsătorească cu domnița.
Ca în orice operă narativă, acțiunea este împărțită pe
momentele subiectului, ce corespund unui tipar narativ.
Expozițiunea, situația inițială de echilibru, prezintă
familia Craiului, alcătuită din tatăl și cei trei fii. Intriga
sau factorul peturbător este reprezentată de primirea unei
scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat. Acesta se
afla într-o stare precară de sănătate și cere să-i fie trimis
unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari își încearcă norocul. Însă nu
reușesc să treacă de una din probele introduse de tatăl lor
cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Dezamăgit
de reacția tatălui la eșecul fraților săi, mezinul este ajutat
de Sfânta Duminică. Aceasta îi dă o mână de ajutor în
dobândirea curajului necesară întreprinderii călătoriei,
facilitat de calul, straiele și armele deținute anterior de
tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul superiorității
mezinului, singurul care a reușit să treacă peste proba de
la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a
vieții. După ce primește sfatul tatălui său ,,În călătoria ta
să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul
roș, iar mai ales de cel Spân cât îi putea’’, fatalitatea se
produce și feciorul se rătăcește pe drum. Are nevoie de
spânul pe care îl întâlnise. Are loc transformarea
feciorului în slujitorul Spânului atunci când coboară în
fântână. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus
de stăpân și pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice
(albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă
și Păsări-Lăți-Lungilă) le duce la bun sfârșit. Sub simbolul
cifrei magica trei, probele sunt: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, a pieii cu pietre prețioase din Pădurea
Cerbului și a fetei Împăratului Roș. Ultima probă implică
alte lucruri precum: casa de aramă, ospățul pantagruelic,
alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia,
dar și întrecerea dintre cal și turturică.
Punctul culminant este atins în momentul în care Harap-
Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu
domnița. Spînul este demascat și drept răzbunare,
încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes.
Fata de împărat îl readuce la viață, după tăierea capului,
marcând astfel dezvoltarea completă a tânărului.
Deznodământul este înfățișat de refacerea echilibrului în
universul imaginar. Nunta tânărului cu fata împăratului
Roș confirmă atingerea maturității.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite
reprezentări ale binelui și răului. Protagonistul
beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale de ajutoare:
ființe ce dețin puteri fantastice (Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele
cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase
(aripile crăieselor, apa vie, apa moartă). Antagonistul este
cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o
serie de calităţi umane obligatorii pentru a deveni
conducătorul unui tărâm. Bunătatea, mila “eşti aşa bun de
ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul
“dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în
sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul
reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături
neobişnuite, personajul fiind construit atipic,dar pe un
tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului
moral, este dominat de răutate, însă este un rău necesat,
esenţial în acumularea de experienţă pentru fecior. Fapt
admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El
poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator,
expert în arta disimulării.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe -
prin intervenţiile naratorului, aportul altor personaje şi
autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii,
gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o
satirizează cu mijloacele basmului. Faptul că personajele
au un comportament individual şi indiferent de rangul pe
care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră
specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de
plăcerea de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se
remarcă poreclele şi apelativele caricaturale (Buzilă,
“mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş, vestit
pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui
cea auzită”. Zeflemisirea este de asemenea prezentă
“Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi încapi de
urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare
augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de
duh (de exemplu: “Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”) pe
care le preia din tezaurul popular şi le introduce în
discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând
dovadă de erudiţie paremiologică.
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin
fabulosului cu altele aparţinând realismului, într-o
simbioză literară inedită, surprinzând drumul
protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se
inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o manieră
proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu
scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor
sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult
întrucât prezintă caracteristicile definitorii ale acestei
specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi rău,
din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a
maturizării eroului, prezentând totodată formule,
simboluri şi motive specifice.