Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

De o mare bogăţie imaginativă şi de o mare diversitate stilistică, “Povestea lui Harap-Alb”

constituie apogeul creaţiei lui Creangă. Basmul a apărut la 1 august 1877, în Convorbiri literare şi a fost
reprodus în acelaşi an, de către Mihai Eminescu, în “Timpul”.
Titlul – o alăturare oximoronică a unui substantiv şi a unui adjectiv – sugerează statutul social al
eroului care la început nu este individualizat printr-un nume, dar devine prin vicleşug sluga Spânului.
Nepotul împăratului Verde este harap, adică rob (aşa se numeau pe atunci ţiganii), dar un rob alb. Acest
antroponim se adaugă elementelor realiste ale basmului, căci spre deosebire de poveştile populare unde
eroul are doar un nume generic (fiul craiului, Făt-Frumos), aici individualizează un tip uman.
Povestea lui Harap-Alb” este o prelucrare cultă a unui ritual iniţiatic. Temei comune aproape
tuturor basmelor –lupta dintre bine şi rău- i se adaugă problematica iniţiatică, evoluţia pe care personajul o
parcurge de la starea de profan la cea de iniţiat, de cunoscător. Statutul de împărat, în toate culturile
arhaice, este considerat de origine sacră şi pentru a accede la el trebuie parcurs un drum, care nu este însă
unul fizic, geografic, ci spiritual, de perfecţionare şi purificare.
Ca întotdeauna, iniţierea presupune o încercare prealabilă, rol îndeplinit de către craiul care le iese
feciorilor săi înainte deghizat în urs, dar îşi dezvăluie identitatea numai celui ce primeşte lupta. Sfânta
Duminică îl reprezintă, prin sfaturile pe care i le dă eroului, pe şaman, adică pe acela care îl iniţiază pe
novice. Armele, hainele şi calul craiului simbolizează patrimoniul strămoşesc şi calităţile spirituale
ereditare.
Spânul este şi el, la nivel simbolic, un personaj oximoronic, în sensul că e deopotrivă arhetipul
răului, dar şi factorul dinamic al schimbării. Ca un magister, el înlesneşte conferirea unui nou nume.
Coborârea în fântână după apă, jurământul, schimbarea statutului eroului, primirea unui nou nume
sugerează botezul. Este moartea şi învierea simbolică, fântana e simbol al coborârii, personificând
renaşterea şi regenerarea.
Drumul eroului cuprinde trei încercări, trei trepte de iniţiere, fiecare superioară, ca dificultate,
celeilalte: aducerea “salăţilor” din Grădina Ursului, vânarea cerbului şi peţirea fetei lui Roşu-Împărat.
Ultima probă presupune şi ea un şir de încercări, o verificare cu rolul de a arăta socrului dacă tânărul a
trecut prin ritualul de iniţiere, dacă deţine puterile magice ale celui ce a fost în lumea de dincolo. Fiecare
nouă probă, ca şi personajele fabuloase care-l ajută pe erou, dezvoltă numeroase interpretări, cărora le-ar
putea fi dedicate un întreg tratat.
În final, Harap-Alb moare şi renaşte. Spânul îi taie capul, dar fata lui Roşu-Împărat îl învie cu
ajutorul smicelelor de măr, al apei vii şi al apei moarte. Ca şi în alte basme similare eroul e stropit întâi cu
apă moartă, fiind trimis în lumea strămoşilor, apoi cu apă vie pentru a fi readus, ca iniţiat, în lumea celor
vii. Sunt aici reminiscente din coborarea în Infern a lui Eneas.
Abia la capătul traseului iniţiatic, eroul, unit cu propriul suflet de esenţă divină, e apt să devină
împărat.
Personajul principal al basmului este, după cum sugerează însuşi titlul, Harap-Alb. El
demonstrează – prin modul cum e conceput- stilul inconfundabil în care Creanga realizează un fabulos plin
de umanitate, evocând o lume ţărănească autentică, dându-i o tentă picturală de fabulos folcloric. Eroul nu
are decat puţine din atributele unui Făt-Frumos. Este un tânăr obişnuit ce se maturizează pe măsură ce
parcurge diferite aventuri, rămânând în limita umanului. Faptele care depăşesc sfera realului sunt săvârşite
de către “adjuvanţii” săi înzestraţi cu puteri supranaturale.
Ca un rou de bildungsroman, Harap-Alb e surprins în devenire, săvârşeşte un act de iniţiere în
vederea formării sale pentru viaţă. “Boboc” în felul lui în treburile existenţei, se maturizează şi-şi revelează
calităţile, fiind, în final, demn să conducă o împărăţie.

1
 Ca în orice basm, protagonistul nu este individualizat fizic şi predomină mijloacele indirecte de
caracterizare, trăsăturile lui desprinzându-se din gesturi, fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu celelalte
personaje. Modest, cuviincios, dovedind dragoste filială, eroul cere cu umilinţă tatălui său îngăduinţa de a-
şi încerca norocul, suferind că-l vede aşa abătut din cauza eşecului fraţilor mai mari. Trebuie însă remarcat
că el e ajutat în permanenţă să reuşească (de Sfânta Duminică, de calul său, de cei cinci prieteni
năzdrăvani, de craiesele furnicilor şi albinelor), pentru că e îndatoritor, milostiv, muncitor, întruchipând
virtuţi consacrate de sistemul etic popular.
Un episod –cheie în evoluţia lui îl constituie întâlnirea cu spânul, după mai multe zile de rătăcire
prin pădurea întunecată, simbol al necunoscutului. Apariţia Spânului devine o necesitate în compoziţia
basmului şi fiul craiului, încălcând poveţele părinteşti, îl tocmeşte slugă. Supus prin vicleşug şi legat prin
jurământ de Spân, crăişorul – devenit Harap-Alb, adică slugă albă – dovedeşte loialitate. Antroponimul
folosit se adaugă elementelor realiste ale basmului şi, totodată, individualizează un tip uman.
Încercările la care e supus eroul, deşi specifice basmului, au o funcţie formativă precisă. El îşi
dovedeşte curajul şi bărbăţia, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.
Primele două probe demonstrează superioritatea omului în lupta cu forţe mai puternice, dar situate
la un nivel interior al gândirii (ursul, cerbul). Cea de-a treia (şi cea mai complexă) reprezintă confruntarea
cu alt simbol al răului: omul roşu.
Călătoria prin locuri pustii, greu de străbătut constituie un necontenit prilej de iniţiere. Hapar-Alb
constată ca şi fiinţele cele mai neînsemnate îţi pot fi de folos (albinele, furnicile), că lumea e plină de
ciudăţenii, de fiinţe variate (tovarăşii săi). Se elogiază, prin acest erou, modestia, solidaritatea, înţelegerea.
Călătoria la Împăratul-Roşu e o iniţiere în vederea căsătoriei, iar cele trei încercări la care e supus
sunt forme mascate de ritualuri străvechi. Drumul lui se încheie prin demascarea Spânului. Calitatea de
adevărat erou, a lui Harap-Alb rezultă din încercările la care e supus şi fata intuieşte acest lucru,
contribuind la redobândirea identităţii lui.
În final, imaginii conducătorului despotic, mărginit, reprezentat de Spân, i se opune accea a
conducătorului înţelept, care cunoaşte viaţa, e atent la durerile supuşilor săi. Harap-Alb însumează
trăsăturile unui cod moral caracteristic viziunii populare asupra dreptăţii şi adevărului.
Valorificând substanţa sufletului naţional, Ion Creangă izbuteşte să creeze o operă profund
originală într-un stil inconfundabil.
În Povestea lui Harap-Alb se îmbină armonios elementele de sorginte populară cu cele specifice
narative a povestitorului humuleştean. Sursele folclorice ale basmului sunt tema (triumful binelui asupra
răului), motivele narative tipice (superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, izbânda,
demascarea, căsătoria), personajele (craiul,Verde-Împărat, Împăratul Roş, Harap-Alb, Spânul etc.),
ajutoarele lor (calul, Sfânta Duminică, regina furnicilor, a albinelor, Gerilă, Setilă etc.); unele elemente
magice (apa vie, apa moartă, cele trei smicele etc.), fuziunea dintre real şi fabulos, aparenta simplitate a
limbajului, autenticitatea vorbirii, oralitatea.
Ion Creangă asimilează acest fond folcloric, dar arta sa nu mai este a povestitorului popular, care
improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări, fără să insiste pe detalii care
particularizează.
Spre deosebire de basmul popular, arta narativă a lui Creangă se caracterizează prin ritmul rapid,
rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor prin individualizarea acţiunii şi
a personajelor prin amănunte care particularizează prin dramatizarea acţiunii cu ajutorul dialogului.
Povestitorul respectă schema tradiţională, dar devine original prin abundenţa detaliilor specifice,
prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcării, a gesturilor, a vieţii sufleteşti, astfel
încât peronajelor capătă individualitate, devin de neconfundat. Amănuntele concrete, sugestive, absente în
povestea populară, îndreaptă la Creangă atenţia nu numai asupra întâmplărilor, ci şi asupra stărilor
sufleteşti ale tipurilor prezentate. Un exemplu sugestiv este reacţia craiului la eşecul celor doi fii mai mari
care se dovediseră atât de fricoşi. Din cuvintele lui se desprinde suferinţa unui tată dezamăgit de odraslele
sale: ”Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?![..]Să umblaţi numai aşa, frunza

2
frăsinelului, toată viaţa voastră, şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de cariu, asta nu-mi miroase a nas de
om….”
Arta povestirii lui Creangă nu este dominată de acţiuni şi totuşi, cititorul este surprins de năvala
întâmplărilor. Această impresie provine din faptul că scriitorul reţine ceea ce e particular. Cerbul care vine
boncăluind e prezentat, în mişcarea lui, prin atâtea amănunte, încât scena e imposibil de reprodus. La fel
procedează şi în descrierea lui Gerilă, "o dihanie de om, cu urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi
dăbălăzate care, atunci când sufla, se răsfrângeau una peste scăfârlia capului, cealaltă peste pântece".
Dialogul are, la Creangă, rol dublu, ca în teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează
personajele, care trăiesc şă se individualizeaza prin limbaj. Din această cauză opera nu poate fi repovestită,
căci suprimând dialogul îi este anulat farmecul inconfundabil.
Şi particularităţile fantasticului deosebesc opera scriitorului humuleştean de basmul popular în
care umanizarea personajelor fabuloase, supranaturale este convenţională, fără particularităţi psihice,
sociale, naţionale. La Creangă nu numai că fantasticul este umanizat, dar tipurile lui sunt diferenţiate fizic
şi moral. Eroii din "Povestea lui Harap-Alb" au un comportament, gesturi şi o psihologie care amintesc de
lumea concretă, tărănească, humuleşteană aşa cum e evocată şi în "Amintiri din copilărie".
Astfel, Împăratul Roş se uita "de-a mirarea" la petitori, iar noaptea cauta prin asternut sa vada ce l-a
piscat de i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea traditionala, nu sunt maiestuoase, ci familiare,
taranesti.
Si Harap-Alb are slabiciuni si se poarta omeneste. El plange cand ii dojeneste parintele sau, se
manie si loveste calul cu fraul in cap, ca orice flacau de la tara, este pacalit de Span pentru ca era "boboc in
felul sau la trebi de aieste", se dovedeste slab de inger si "mai fricos ca o femeie" cand se duce in Padurea
Ursului, se olicaieste de belelele in care il baga Spanul, se bate cu mana peste gura, uitandu-se la smintitul
de Ochila, are simtul umorului, petrecand pe seama tovarasilor de drum si a poznelor lor.
Si insotitorii eroului se poarta omeneste. De exemplu, cand fata Imparatului Ros se preface intr-o
pasarica, Ochila ii vorbeste lui Pasarila astfel: " Mai, fetisoara imparatului ne-a tras butucul. A dracului
zgatie de fata!...".Cautand-o, Pasari-Lati-Lungila bojbaie prin toate burienile, cotrobaie pe dupa stanci si o
gabuieste in spatele lunii, asa cum Nica prinsese pupaza in scorbura.
Asadar, caracteristic basmelor lui Creanga este umanizarea fantasticului prin detalii realiste.
Personajele, de la Harap-Alb la simpaticii monstrii care il insotesc, apartin unui plan de existenta care
poate fi localizat geografic si istoric, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste.
O alta particularitate a povestilor lui Creanga este jovialitatea, umorul. Ele degaja o veselie
contagioasa, provoaca prin diferite mijloace.
Exprimarea mucalita rezulta din construirea unor fraze prin tehnica asteptarii frustrate. Ele
contrariaza pentru ca incep intr-un fel, dar iau o intorsatura neasteptata, surprinzatoare. Harap-Alb si
tovarasii sai intra " buluc in ograda....care de care mai chipos si mai imbracat, de curgeau atele si se taraiau
ghelele dupa dansii. In casa de arama, Gerila se intindea de caldura, de-i treceau genunchele de gura, dar
Imparatului Ros i se ureaza sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri."
O alta metoda de realizeare a umorului este ironia : "Doar unu-i Imparatul Ros, vestit prin
meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nemaipomenita si milostivirea lui cea neauzita".
Basmul abunda in porecle si apelative caricaturale care starnesc rasul: tapul cel ros, Buzila,
mangositi, farfrasiti etc.
Sunt folosite si zeflemisirea (Tare-mi esti drag!...Te-as vara in san, dar nu incapi de urechi...),
diminutive cu valoare augmentativa (buzisoare,bauturica), caracterizari pitoresti (infatisarea lui Gerila,
si a lui Ochila etc).
Apar si scene comice (cum ar fi cearta din casa de arama, discutia dintre imparat si petitori), ori
citate cu expresii si vorbe de duh ("Da-i cu cinstea sa peara rusinea").
In celelalte povesti apar si alte procedeea ca: integrarea personajelor negative traitionale (prostul,
lenesul, dracul, moartea) intr-un univers comic, tratarea comica a situatiilor dramatice (scena in care lupul
mananca iezii).

3
 Eruditia paremiologica e vizibila in toata opera lui Creanga. El citeaza la tot pasul,cu placere,
proverbe, zicatori, vorbe de duh luate din tezaurul de intelepciune populara si le introduce in text expresia
"vorba ceea". Ele se potrivesc perfect intamplarii povestite, parand scoase din conditia momentului. Astfel,
orice explicatie devine inutila, caci autoritatea acestei intelepciuni, a stiintei vietii, este de necontestat.
Efectele eruditiei paremiologice sunt: ritmul rapid al naratiunii,hazul, asezarea intamplarilor in perspectiva
unui umanism popular, a unei morale clasicizate prin traditie. La tot pasul, textul abunda in astfel de citate:
Capra sare msa, iada sare casa; Vorba lunga,saracia omului; Da-i cu cinste sa peara rusinea etc. Datorita
acestui aspect al operei sale, Creanga a fost comparat cu Anton Pann si amandoi cu Rabelais: "Si Anton
Pann si Creanga sunt arhivari de traditii, dar in intelesul rabelaisian. Creanga este un umanist al stiintei
satesti scotand din eruditia lui un ras gros, fara a fi, totusi, un autor vesel prin materie" (G.Calinescu).
Limbajul folosit de Creanga ii demonstreaza capacitatea de a recrea limba taraneasca,de o turna in
tiparele unei rostiri individuale, inconfundabile, ce devine marca a stilului sau.
Originalitatea sa verbala se evidentiaza prin vocabularul specific (majoritatea cuvintelor sunt de
origine populara, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme lexicale), exprimarea
locutionala (apar numeroase locutiuni, forme fixe de limba ,zicatori, proverbe).
Totodata, remarcabila este si folosirea unui limbaj afectiv. Creanga nu este un povestitor rece,
indiferent, ci se implica, participa sufleteste, apreciaza, solicita ascultatorii. Exprimarea afectiva este data
de prezenta interjectiilor, a exclamatiilor, a dativului etic (mi ti-l insfaca).
De asemenea, se observa economia de mijoace artistice, Creanga fiind un scriitor fara metafore,
singurul al carui stil are aceasta prticularitate. Uneori, foloseste comparatii, dar si acestea sunt expresii
consacrate prin uz (ca un nebun;straluceste ca un soare).
O alta trasatura care particularieaza arta narativa a autorului este oralitatea. El povesteste cu
verva,neobosit, ca un actor in fata unei sali fascinate, scrie ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul.
Frazele sale lasa impresia ca au fost concepute nu pentru a fi citite, ci auzite. Oralitatea rezulta din prezenta
interjectiiloronomatopeice (zbarr!) si a interjectiilor (iacata, ia ). La fel impresia de zicere e accentuata de
multimea expresiilor narative tipice (si odata ; si atunci; in sfarsit; dupa aceea), a interogatiilor si
exclamatiilor, a adresarii directe (Ei,apoi saga va pare?; ce-mi pasa mie?; si hai! hai! hai...!), precum si din
inserarea de fraze ritmate si rimate, sau de versuri populare (De-ar sti omul ce-ar pati / Dinainte s-ar feri!).
Asadar, prin specificul artei narative care e dat de nota comica, de eruditia paremiologica, de
particularitatile fantasticului si de limbaj, Ion Creanga se deosebeste mult de povestitorul popular si se
individualizeaza perfect intre scriitorii romani.