Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creagă

-particularitățile basmului cult-

Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar 
reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi  propriului său stil. Basmul
cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
  Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale  unor
valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care  înfăţişează parcurgerea
drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor
binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul,
ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele  exterioare şi prin
limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele
compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină
naraţiunea cu dialogul  şi cu descrierea.
  În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui 
Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea etc.  O capodoperă a genului, la noi, rămâne
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
  Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde
predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi cu descrierea.
  Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt:
superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului
(Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică
era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine   încă; cine se duce acolo be
şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii
care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi
merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din
poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent,
antrenându-i curiozitatea.
O trăsătură a  basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, 
poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu  realitatea. Astfel,
Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele
cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni  humuleşteni; în plus, fiecare
schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa  umană. De altfel, această particularitate a fost numită
de critica literară  „localizarea fantasticului”.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie
iniţială de  echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc  departe unul de
celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la  dezechilibru, apariţia donatorilor şi a
ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor  ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului
(finalul fericit).
   Personajele, deşi  individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în 
diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor  binelui.
  Personajul principal al basmului cult este mezinul  craiului, Harap-Alb, dar el nu mai
reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare,  anunţat de la
începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât  alţii în zece”, astfel încât călătoria
întreprinsă de el  nu are valoarea de a confirma calităţile  excepţionale, ci este un traseu de iniţiere,
parcurs de un tânăr naiv şi timid  şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se
vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este
reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi de probele la care este
supus de către Spân.
  În procesul său  de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; 
apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu  diferite spaţii cu valoare
simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă  etapă a vieţii, atât atunci când are loc confruntarea
cu tatăl deghizat în urs,  cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al   regenerării;
scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi  reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde
va fi condus de Spân), pădurea  (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă eroul  basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai 
multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului,  noaptea petrecută în casa
de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului  Roş, găsirea şi identificarea acesteia.
După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând
pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi
aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.  Ultimile trei probe sunt legate de
cucerirea fetei împăratului. Decapitarea  eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi
schimbarea  statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului
Astfel, o secvență semnificativă pentru evidențierea modului original în care Creangă își
construiește personajele este reprezentată de coborârea în fântână. Prin vicleşug,  Spânul îşi însuşeşte
identitatea crăişorului, momentul fiind  echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte
un nume –  Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului, pecetluită printr-un legământ : ”Și
atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învie”.
   Multiplicarea numărului de probe la care este supus  eroul din basmul lui Creangă
diferenţiază basmul cult de cel popular. Procesul iniţiatic  din Povestea  lui Harap-Alb este mult mai
complicat şi include parcurgerea unor etape  complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al
eroului. După ce ajung la Verde-Împărat,  Harap-Alb este trimis să aducă salatele  nemaiîntâlnite din
Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul  calului şi al Sfintei Duminici. Pielea de urs
dăruită de tatăl său la plecare  îşi găseşte justificarea, proba marcând depăşirea unei etape iniţiatice
care  sugerează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare. 
O altă scenă semnificativă pentru ilustrarea particularităților basmului cult este chiar
cea de-a doua probă la care este supus eroul, probă a  maturizării voinţei. Nestematele cerbului din 
pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire  sfaturile Sfintei
Duminici. Harap-Alb trebuie să sape o groapă în care să se  ascundă după ce taie capul cerbului dintr-
o singură lovitură. Ascunzătoarea nu  trebuie părăsită până după apusul soarelui, deşi capul cerbului îl
strigă  continuu. Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică, depăşirea unei  etape
iniţiatice care se referă la devenirea spirituală ( pentru că Cerbul  poate fi comparat cu Meduza din
mitologia greacă, a cărei privire împietrea pe  oricine şi a cărei simbolistică se asociază, în sens larg,
cu evoluţia  spirituală ).

 Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea   eroului, de

aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de  împărat să se fi încheiat.
  Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale  (Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi  cea a albinelor), făpturi himerice
(cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase  (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa
moartă). Personajul căutat  este fata de împărat.
 Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin  portretele
fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte  umane, dar aspectul lor ascunde şi
calităţi sufleteşti precum bunătatea şi  prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta
Duminică este  înţeleaptă.
 Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul  cuprinde
termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale,  frecvenţa proverbelor, a zicătorilor
introduse în text prin expresia „vorba  aceea”.
 Umorul este realizat   cu ajutorul exprimării  mucalite („să traiască trei zile ca cea de-
alalteieri”), ironiei, poreclelor  (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, 
„băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă,  etc.), expresii populare („Dă-i
cu cinstea, să peară ruşinea”).
  Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris)  se realizează prin expresii narative 
tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea  subiectivă a naratorului („Ce alta,
pot să zic?”), dativul etic („Şi odată mi  ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti
omul ce-ar  păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
Așadar  „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul
popular, de la care  autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), 
personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi  inovează pentru basmul
cult umanizarea fantasticului prin comportamentul,  gestica, psihologia şi limbajul personajelor.