c
 

c   
   
 
 

  



    
 
c

îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizează
elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. c

imită relaţia de
comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
c

este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice,
cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către
erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. 
   îndeplinesc, prin
raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.     
   
 !  sunt vagi,
nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În 

, stilul
este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu,
Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
O capodoperă a genului, la noi, rămâne ÄPovestea lui Harap-Alb´ de Ion Creangă, basm publicat în 1877,
în revista ÄConvorbiri literare´.
  !   
    

 "
#  

 
$   
$
    
  
 
% Spre deosebire de basmul popular, unde predomină
naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
&  



' 
 #. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului,
călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. ( ! #)#  
#*
şi formula finală Ä+ !

  ,
 , şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă´ sunt convenţii care marchează
intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: Äşi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi
nouă´, Äşi mai merge el cât mai merge´, ÄDumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este´, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui
Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un
om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă,
vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la
fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară Älocalizarea fantasticului´.
   
"#de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de
echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte
pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a
probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
 
   , deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse
ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
 
   

este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă
modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin
expresii de tipul Äcreştea într-un an cât alţii în zece´, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea
de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care
la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al
basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde
Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
În 

# '  se disting trei etape:
 ! #$  #
  
- 
   !
 #

% Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică:
podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în
urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc
schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân),
pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă 
popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe
încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă,
separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi
dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-
Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului.
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine
împărat) confirmă maturizarea eroului.
./nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul
năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau
obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata
de împărat.
. '

este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor
cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum
bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
 

  



 popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi
expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text
prin expresia Ävorba aceea´.
0 este realizat cu ajutorul exprimării muscalte (Äsă traiască trei zile ca cea de-alalteieri´), ironiei,
poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă (Äbuzişoare´, Äbăuturică´, ect.),
caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, O chilă, etc.), expresii populare (ÄDa-i cu cinstea, să peară
ruşinea´).
1 



 (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice (Äşi
atunci´, Äşi apoi´, Äîn sfârşit´), Äşi´ narativ; implicarea subiectivă a naratorului (ÄCe alta, pot să zic?´),
dativul epic (ÄŞi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap´) şi versuri populare (ÄDe-ar şti omul ce-ar păţi,
/Dinainte s-ar păzi!´).
)

  *



ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care
autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele
venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin
comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.