Basm cult - Povestea lui Harap-Alb – Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb a apărut în anul 1877, în revista Convorbiri literare a grupării Junimea.
Basmul cult preia tiparul basmului popular, dar îl reorganizează conform viziunii artistice a
autorului. Reprezintă viaţa într-un mod aparte, fabulos, fiind o operă epică, în proză, de întindere medie, în
care elementele reale se împletesc cu cele fabuloase. La acțiune participă personaje cu puteri supranaturale,
purtătoare ale unor valori simbolice (binele şi răul), din a căror confruntare ies victorioase cele dintâi. Spre
deosebire de cel popular, în basmul cult al lui Ion Creangă personajele sunt individualizate prin
comportament, limbaj, psihologie, atitudine, gesturi și mimică. Eroii săi se comportă ca niște țărani din
Humuleștiul secolului al XIX-lea.
Tema basmului este lupta binelui cu răul, ilustrând inițierea unui viitor împărat, iar motivele literare
urmează firul epic: împăratul fără moștenitor, superioritatea mezinului, călătoria, încălcarea interdicției,
probele, cifra 3, demascarea și pedepsirea răufăcătorului şi căsătoria.
Acţiunea este lineară, secvenţele narative fiind legate prin înlănţuire.
Expoziţiunea este reprezentată de sosirea scrisorii, prin care fratele craiului, Verde Împărat, îşi
exprimă dorinţa ca unul dintre nepoţii lui, cel mai capabil, să-i moştenească împărăţia. Singurul care
reuşeşte să treacă peste proba craiului deghizat în urs este fiul cel mic.
Intriga se declanşează prin nerespectarea sfatului părintesc, acela de a se feri de omul Roş şi, mai
ales, de cel Spân.
Desfăşurarea acţiunii prezintă parcurgerea drumului propriu-zis, încercările lui Harap-Alb de a
aduce sălăţile, capul și pielea cerbului cu nestemate și pe fata de împărat (această probă presupune un alt
şir de probe: să doarmă în casa de aramă încinsă, să mănânce şi să bea mult, să aleagă macul de nisip, să o
păzească pe fata de împărat şi apoi să o ghicească; proba finală este impusă de fată calului și turturicii: să
aducă smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă).
În punctul culminant se prezintă demascarea Spânului de către fata lui Roş Împărat, uciderea lui
Harap-Alb și pedepsirea răufăcătorului de către cal.
Deznodământul înfătişează căsătoria dintre Harap-Alb, înviat cu apa moartă și apa vie, şi fata lui
Roş împărat.
Compoziţional, basmul Povestea lui Harap-Alb respectă structura tradiţională prin folosirea
formulelor de început (Amu cică era odată într-o țară), mediane (se cam duc la împărăție, Dumnezeu să
ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este) şi finale (Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai
ţine încă).
Incipitul basmului introduce cititorul într-o lume fabuloasă, fiind de tip pregătitor pentru că se
prezintă timpul (odată) şi locul acţiunii (într-o ţară), care sunt destul de vagi, imaginare. Finalul
marchează ieșirea din fabulos. Se remarcă originalitatea acestor structuri, pentru că Ion Creangă ne spune
la început că ne povesteşte întâmplări aflate de la alţii (cică), iar în final adaugă o notă morală textului
(Cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă).
Conflictul principal al basmului are loc între Harap-Alb, de o parte, Spânul și Roș-Împărat, de
cealaltă parte. Primul reprezintă sacrul luminos, benefic, iar ceilalți, sacrul întunecat, malefic.
Personajele din basmul cult al lui Ion Creangă se comportă și vorbesc moldovenește (G. Călinescu),
ceea ce apropie narațiunea fabuloasă de universul Amintirilor din copilărie. Sunt grupate după criterii etice
(bine/rău) și estetice (frumos/urât). Protagonistul este Harap-Alb, iar antagoniștii sunt Spânul și împăratul
Roș. Eroul este ajutat de ființe fabuloase (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor) și de obiecte magice (pielea de urs, sabia
lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, aripioarele de la crăiasa albinelor și furnicilor, apa vie, apa moartă).
Personajul eponim Harap-Alb este prezent şi participă activ la toate momentele acţiunii. Numele
este, ca figură de stil, un oximoron, deoarece termenul harap indică o persoană negricioasă, slugă, iar
termenul alb simbolizează puritatea, binele şi conducătorul. Așadar se face trimitere la drumul parcurs de
erou de la întuneric, lipsă de experiență, condiția de slugă la lumină, maturizare, condiția de conducător.
Este vorba despre un drum de maturizare (opera este bildungsroman pentru că prezintă formarea unui
caracter).
Opus forţelor binelui, Spânul întruchipează inumanul. Comportamentul său faţă de eroul basmului
este ilogic, deoarece doreşte să-l vadă mort odată cu însuşirea rolului de moştenitor şi mire, dar îi este şi de
ajutor, prin metodele sale aspre care îl fac să se maturizeze.
Registrele stilistice folosite in basm sunt populare, orale şi regionale. Prin oralitatea stilului se
stabileşte o relaţie de comunicare cu ascultătorii, folosindu-se în acest sens persoanele I şi a II-a singular
specifice dialogului (Bine, atât am vrut să aflu din gura ta [...]), exclamaţii şi interogaţii (Multe mai vede
omul acesta cât trăieşte!, Ce vorbești în dodii, mătușă?), interjecții (ptiu!, hei), substantive în vocativ
(Spânule, nepoate), locuțiuni și expresii (am scăpat ca printre urechile acului, nici în clin, nici în mânecă),
proverbe şi zicători (Lac de-ar fi, broaşte sunt destule.).
Umorul caracteristic lui Creangă se realizează prin exprimare mucalită (Să trăiască trei zile cu cea
de alaltăieri), ironie (Doar unu-i împăratul Roş vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea
nepomenită), diminutive cu valoare augmentativă (buzişoare, băuturică), caracterizări pitoreşti (Avea nişte
urechi clăpăuge şi nişte buzişoare groase şi dăbălăzate.), porecle (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă).
Basmul cult Povestea lui Harap-Alb are o deosebită valoare estetică, dar şi morală, deoarece pune
în evidenţă dorinţa de dreptate și adevăr, comunicând o atmosferă de încredere în forţele omului.