„Povestea lui Harap-Alb”

Eseu
Particularități de structură și compoziție

Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil

cu marii povestitori ai lumii, Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai
important întemeietor al basmului cult românesc.
Ion Creangă face trecerea de la nivelul popular al literaturii la
nivelul ei cult. Capodopera sa „Povestea lui Harap-Alb”, publicată în
revista „Convorbiri literare”, în anul 1877, este un basm cult amplu,
complex și original, care sintetizează filozofia noastră populară situată
între fatalitatea răului și ideala căutare a binelui. Amestecul realului
cu fabulosul și miraculosul, umanizarea fantasticului, multiplicarea
probelor, individualizarea personajelor, autohtonizarea imaginarului,
dramatizarea epicului, homerismul viziunii, oralitatea și umorul
ilustrează originalitatea acestui basm cult.
Mai întâi, „Povestea lui Harap-Alb” este centrată, ca orice basm,
pe supratema triumfului Binelui asupra Răului. Tema derivată este
inițierea și maturizarea progresivă a eroului care conferă basmului
dimensiunea unui bildungsroman. Tematica este ilustrată prin motive
narative specifice: împăratul fără succesor la tron, superioritatea
mezinului, probele depășite, călătoria, încălcarea interdicției și
supunerea prin vicleșug, animalele fabuloase(calul, crăiasa furnicilor
și crăiasa albinelor), obiectele magice(Obrăzarul, cele trei smicele de
măr dulce, apa vie și apa moartă), pedepsirea răufăcătorului(a
Spânului) și nunta împărătească. Aceste motive literare de largă
circulație sunt însă valorificate original prin deplasarea accentului
dinspre etic spre psihologic. Forțele Binelui sunt Harap-Alb,
ajutoarele și donatorii săi: întâi Sfânta Duminică, apoi „calul
năzdrăvan”, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și cei cinci tovarăși
„uriași”. Forțele Răului sunt reprezentate de Spân și de Împăratul Roș,
persoane malefice pe care mezinul, înainte de călătorie este sfătuit de
crai să le evite: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân,
cat ai putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți”.
Apoi, spre deosebire de basmul popular, în care narațiunea este
predominantă, în basmul cult narațiunea se îmbină cu dialogul și
descrierea. Ion Creangă dramatizează narațiunea prin dialog și
individualizează personajele. Secvențele narative sunt redate prin
înlănțuire și ilustrează desfășurarea lineară a acțiunii. „Povestea lui
Harap-Alb” este structurat în două mari părți compoziționale, cu câte
patru episoade narative.
În prima parte, eroul este prezentat în ipostaza de
novice/neinițiat și cuprinde o suită de probe pe care Harap-Alb le
depășește: proba milosteniei(întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată
în cerșetoare), proba hărniciei)hrănirea calului și curățarea armurii),
proba curajului(înfruntarea ursului, deghizarea tatălui), proba
labirintului(cele trei întâlniri cu Spânul, deghizat, în pădurea-labirint;
coborârea în fântână, simbolizând moartea ritualică), proba vredniciei
și a înțelepciunii(aducerea „Sălăților” din Grădina Ursului), proba
curajului și a răbdării(uciderea Cerbului și aducerea pielii și a capului
bătute cu pietre scumpe).
Partea a doua redă alte serii de probe necesare pentru
maturizarea lui Harap-Alb: proba altruismului și a prieteniei(furnicile,
albinele și cei cinci „monștri simpatici”), probele de la curtea
Împăratului Roș(casa de aramă încinsă – Gerilă –, ospățul
pantagruelic – Flămânzilă, Setilă –, alegerea macului din nisip –
furnicile –, păzirea fetei – Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă –, ghicirea
miresei adevărate – crăiasa albinelor –, întrecerea dintre cal și
turturică, proba iubirii, recuperarea identității și a paloșului,
dezvăluirea adevărului despre Spân, moartea și învierea lui Harap-
Alb, uciderea Spânului de către cal și răsplata eroului: fata
Împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului social din
supus în împărat confirmă maturizarea eroului.
 Simbolul central al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă
a descoperirii lumii, a vieții și a sinelui. Încălcând sfatul părintesc și
refuzând, astfel, experiența celor maturi, eroul este pus el însuși în
situația de a dobândi o asemenea experiență. La capătul drumului
inițiatic, Harap-Alb, „luminatul crăișor”, ajunge înțelept și puternic,
așa cum îi prevestește Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată
mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede celor
asupriți și necăjiți pentru că știi acum ce e necazul”.
În continuare, personajele specifice basmului(„eroi himerici”,
cum îi numește George Călinescu în „Estetica basmului”) sunt, în
termenii lui Vladimir Propp(„Morfologia basmului”), protagonistul,
antagonistul, ajutoarele și donatorii. Dacă în basmul popular
personajele sunt schematice, în schimb, în basmul cult sunt bine
individualizate, portretizate, atât prin modalități de caracterizare
directă, cât și prin modalități indirecte. Harap-Alb este un personaj
complex, o sinteză de calități – generozitate, inteligență, compasiune,
toleranță, onestitate, prietenie, răbdare, iscusință în toate, hărnicie –, și
defecte: naivitate, teamă, neîncredere în sine la început, supărare.
Numele oximoronic al eroului este sugestiv pentru evoluția sa
de la statutul de slugă la acela de stăpân. Numele Harap-Alb îl
individualizează pe protagonist, detașându-se de basmul popular în
care eroul are un nume generic: Făt-Frumos. Naratorul îl portretizează
moral pe Harap-Alb drept „boboc în felul său la trebi de aieste”, iar
Sfânta Duminică îi evidențiază slăbiciunile pe care trebuie să le
învingă: „slab de înger”, „mai fricos decât o femeie”.
În plus, relațiile dintre protagonist și cei doi antagoniști(Spânul
și Împăratul Roș) reliefează conflictul dintre forțele Binelui și cele ale
Răului și dezvăluie viziunea scriitorului despre lume. Deloc
întâmplător, protagonistul și antagoniștii săi nu au însușiri
supranaturale. De asemenea, procesul de maturizare treptată a eroului
conferă și o altă dimensiune relației cu Spânul. Astfel, Spânul este și
formatorul, „răul necesar”, pentru Harap-Alb. Eroul – Harap-Alb –
este individualizat nu numai prin statutul social de prinț, ca în basmul
popular, ci și prin statutul psihologic, prin comportament și limbaj.
 Nu în ultimul rând, Ion Creangă este foarte modern în
construirea personajelor fabuloase; cei cinci prieteni ai lui Harap-Alb
sunt portretizați umoristic, caricatural și hiperbolic într-o viziune
homerică. Scenele memorabile cu fabuloșii tovarăși de drum sunt
realizate printr-o viziune carnavalescă, dezvăluind motivul „lumii pe
dos”: „Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu capu-n jos;/ Puțini suie,
mulți coboară/ Unul macină la moară”.
În sfârșit, nu lipsesc din basm formulele tipice pe care Ion
Creangă le prelucrează original: formula inițială(„Amu cică era odata
într-o țară...”), formule mediane(„Și merg ei o zi, și merg două, și
merg patruzeci și nouă”) și formula finală(„Și-a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă...”). Aceste clișee compoziționale
ilustrează stereotipia basmului.
Arta narativă se caracterizează prin umor și oralitate. Se
observă, la Ion Creangă, expunerea mucalită, poznașă, dar cu un aer
de seriozitate(„Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri), ironia(„Doar
unu-i Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea
lui nemaipomenită), zeflemisirea(„Tare-mi ești drag!...”, poreclele și
apelativele caricaturale(„mangosiți”), diminutivele cu valoare
augmentativă(„buzișoare”, „buturică”), expresiile și vorbele de
duh(„Dă-i cu cinstea, să peară rușinea”), caracterizările pitorești.
Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Ion Creangă,
care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică:
expresiile onomatopeice, interjecțiile și vorbele imitative(„haț”,
„alelei”), zicerile tipice(„toate ca toate”, „de voie, de nevoie”),
expresiile populare(„vorba ceea”, „și pace bună”), interogații și
exclamații(„Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate(„De-
ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi), rime și asonanțe(„feciori de
ghindă fătați în tindă”), dativul etic(„Și mi ți-l înșfacă cu dinții de
cap).
În concluzie, viziunea lui Ion Creangă evidențiază triumful
Binelui, ca principiu, împotriva Răului și nevoia unui parcurs inițiatic
în vederea maturizării. Viziunea asupra raportului bine/rău marchează
raportul ficțiune/realitate, deoarece, în planul realității, binele nu
triumfă întotdeauna.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult prin reflectarea
viziunii despre lume și viață a scriitorului, prin umanizarea
fantasticului și individualizarea personajelor, prin umorul și specificul
limbajului. El cultivă idealul de dreptate, de adevăr și bine, valori
esențiale în lumea tradițională a satului românesc.