Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

 specie: basm cult
 curent literar: realism
 încadrare istorică: perioada interbelică
 anul apariției: publicat în revista convorbiri literare, în anul 1867
 tema: confruntarea dintre cele două principii fundamentale opuse:
binele și răul, cu victoria celui dintâi, de fapt o supratemă pe care se
grefează romanul unei inițieri (bildungsroman)

CUPRINS
 

 1 Eseu general “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

 2 Relaţia dintre incipit şi final
 3 Caracterizare Harap-Alb
 4 Eseu  Relaţia dintre două personaje
 5 Subiecte Bacalaureat Subiectul al III-lea: Basmul cult

 
 
 
1. ESEU GENERAL “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
 
Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi
limbaj...în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin
promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond",
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel
popular prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă
a modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului
humuleștean), specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care
personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta
dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui.  În “Estetica
basmului“, criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast,
depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “. 
Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă
este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în
lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise,
împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i
se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal)
împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri
străvechi universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată
“filosofia noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele
identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al
călătoriei şi al probelor inițiatice.
Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu.
La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”,
articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare
prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează
caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său
evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat.
Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare
neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în
momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ
din partea noului stăpân. Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul
că omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu
ajutorul semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare,
simţul datoriei, respect.
Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective
narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator
omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât
există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate
prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la
persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi
determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"),
adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”,
“atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent fictiv
“Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în grădina
ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la
alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre
deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce
aparţin forţelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,
între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la
biruinţa celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final,
realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul
fantastic “Amu cică era odată într-o țară ” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă ”. Întâmplă rile relatate se desfă şoară ordonat, logic, prin
înlă nţuirea episoadelor. Există  trei planuri narative ce corespund celor trei
etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de
la curtea craiului în care acesta este doar un tână r lipsit de experienţă , al
doilea este reprezentativ pentru încercă rile la care este supus la curtea lui
Verde Împă rat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea,
tână rul, ajutat de creaturile fantastice, se că să toreşte cu domniţa.
Ca în orice opera narativă , acţiunea este împă rţită pe momentele
subiectului ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de
echilibru, prezintă familia Craiului, alcă tuită din tată l şi cei trei fii. Sunt
precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul
perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează urmă torul
moment important, desfă şurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei
scrisori de la fratele Craiului, Verde Împă rat, care, aflându-se într-o stare
precară de să nă tate, cere să -I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una
din probele introduse de tată l lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a
podului. Decepţionat de reacţia tată lui la eşecul predecesorilor să i, mezinul
este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii
că lă toriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tată l să u. Se
remarcă în acest sens motivul superiorită ţii mezinului, singurul care a reuşit să
treacă peste proba de la pod, simbol pentru pă trunderea într-o altă etapă a
vieţii. După ce primeşte sfatul bă trânului “În că lă toria ta să ai trebuinţă şi de ră i
şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”,
fatalitatea se produce şi cră işorul se ră tă ceşte în drumul să u, având nevoie de
spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc
transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei
probe la care Harap-Alb este supus de stă pân şi pe care, cu ajutorul unor
personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă , Gerilă , Setilă , Flă mânzilă
şi Pă să ri-Lăţi-Lungilă ) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei,
probele sunt :aducerea salatelor din Gră dina Ursului, a pieii cu pietre preţioase
din Pă durea Cerbului şi a fetei Împă ratului Roş- probă ce implică alte probe:
casa de aramă , ospă țul pantagruelic, alegerea macului de nisip, pă zirea fetei,
ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică (pentru a aduce trei smicele
de mă r dulce).
Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care
Harap-Alb se întoarce triumfă tor la curtea Împă ratului Verde cu domniţa.
Spânul este demascat şi drept ră zbunare, încearcă să -l omoare pe Harap-Alb,
fă ră a avea succes, fata de împă rat readucându-l la viaţă după tă ierea capului,
marcând astfel dezvoltarea completă a cră işorului.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi
nunta tână rului cu fata împă ratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentă ri ale binelui şi ale
ră ului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul că lă toriei sale iniţiatice de
ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică ), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi
extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile cră ieselor, apa vie, apa moartă ).
Antagonistul este cel pe care trebuie să -l confrunte în vederea evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi
umane obligatorii pentru a deveni conducă torul unui tă râm, precum bună tatea,
mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră ”, adaptabilitatea, curajul
“dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea,
respectarea jură mintelor, simţul reasponsabilită ţii. Acestuia nu îi sunt atribuite
tră să turi neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat
de ră utate, însă este un ră u necesat, esenţial în acumularea de experienţă
pentru cră işor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată , pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în
tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulă rii.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul  altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte –
reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţă ră nească pe care o satirizează cu
mijloacele basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament
individual şi indiferent de rangul pe care îl posedă , acestea vorbesc la fel, într-o
manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plă cerea,
verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi
apelativele caricaturale (Buzilă , “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împă ratul Roş,
vestit pentru bună tatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită ”.
Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân,
dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare
augmentativă “bă uturică ”, “buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zică tori, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă -
i cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le
introduce în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de
erudiţie paremiologică .
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele
aparţinând realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul
protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor
şi relatează întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria
de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă
caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei
dintre bine şi ră u, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturiză rii
eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.
↑Înapoi la Cuprins

 
2. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL ÎNTR-UN BASM CULT STUDIAT
 
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre incipit şi final într-un basm
cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere urmă toarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a
basmului cult pentru care ai optat ( de exemplu: temă, viziune despre lume,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă,
tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale,
personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc. );
- ilustrarea tră să turilor incipitului prin referire al textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile
relaţiei dintre incipitul şi finalul basmului cult ales.
 
Basmul este o naraţiune deliberat fantastică , definită ca specie a genului epic
din literatura populară sau cultă , care prezintă confruntarea dintre două
categorii opuse – Binele şi Ră ul -, simbolizate prin personaje pozitive şi
negative. Din această confruntare, Binele iese învingă tor, deoarece basmul
propune modele de conduită , idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura
populară , specia a trecut şi în literatura cultă , basmul cult exprimând viziunea
artistică a unui singur creator.
Ion Creangă , unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a lă sat posterităţii o operă variată , aducând în literatura
cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb,
considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă
pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult,
care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile
structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult depă şeşte
limitele unei simple confruntă ri între bine şi ră u, pentru că se urmă reşte
procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un complex drum
iniţiatic.
Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific
prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei
feciori…” Situarea in illo tempore a acţiunii, din basmele populare, prin
convenţionala formulă din incipit – „A fost odată ca niciodată , că dacă n-ar fi
nu s-ar povesti…” –, dobândeşte, în basmul lui Ion Creangă , semnificaţii aparte.
Incipitul anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe care îl
pune sub semnul ironic al improbabilităţii: „Amu cică …” Cu alte cuvinte, încă de
la începutul basmului, cititorul este invitat să pună sub semnul jocului „lumea
pe dos” pe care o prezintă autorul cult. Regionalul amu aduce în lumea
prezentă a cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce echivalează cu o
eternizare a lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să o
prezinte. Perspectiva narativă obiectivă e subminată , încă din incipit, prin
sugestia unei prezenţe a vocii narative, care creează o relaţie între timpul
discursului – „Amu cică era odată …” – şi timpul istoriei – „Amu cică împă ratul
acela, aproape de bă trâneţe, că zând la ză care…” De remarcat, ca o
particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creangă ,
supradimensionarea expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al prezentă rii
personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – craiul, care are trei fii, Împă ratul
Verde, care are trei fiice, ră zboaiele grele care despart cele două împă ră ţii şi
care justifică înstră inarea fraţilor şi a copiilor - , dar are şi elemente de
modernitate, reliefând vocea narativă , care îl va însoţi constant, de-a lungul
acţiunii, pe cititor, interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu se
putea că lă tori aşa de uşor şi fă ră primejdii ca în ziua de astă zi.” Reluarea firului
narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizează prin
intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depă rtă m cu vorba şi să încep
a depă na firul poveştii”.
Din acest punct al relată rii,  construcţia subiectului este lineară , episoadele se
structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se
motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au
elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplă rile se petrec odată,
cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian.
Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o
pădure, în grădina ursului.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii
populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori,
Verde-Împă rat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui
Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui să u să îi trimită pe
unul dintre fii pentru a-i lă sa împă ră ţia. Rugă mintea nu e deloc uşor de
îndeplinit, pentru că cele două împă răţii se află departe una de cealaltă ,
separate de ră zboaie.
Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din
tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului
pornesc spre împă ră ţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează
lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de tată l deghizat în piele de
urs. Mezinul va pleca în aceeaşi că lă torie, după ce va dobândi, cu ajutorul
sfaturilor Sfintei Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele
tată lui să u, din tinereţe. Proba podului va fi depă şită cu ajutorul calului,
iar motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile
tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dă ruindu-i
pielea de urs.
Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale iniţierii.
La trecerea prin pă durea – labirint, fiul craiului se ră tă ceşte şi acceptă ,
după  trei întâlniri fatidice, tovă ră şia omului spân. Spânul, spre deosebire de
personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament
care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Prin vicleşug, la fântână ,
acesta îşi însuşeşte identitatea cră işorului, momentul fiind echivalent cu un
adevă rat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă
identitate – slugă a Spânului.
Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi
include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre
maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împă rat, Harap-Alb este trimis să
aducă  salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depă şeşte
cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este supus eroul
este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din pă durea fermecată
nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fă ră şovă ire sfaturile Sfintei
Duminici. A treia probă este şi cea mai dificilă. Spânul cere să -i fie adusă fata
Împă ratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune alt drum
iniţiatic, cu mai multe etape. La curtea Împă ratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii
să i trebuie să facă faţă altor provocă ri pentru a dobândi mâna fetei: proba
ospăţului, înnoptatul în casa înroşită de foc, alegerea macului de nisip, pă zirea
şi prinderea fetei, identificarea acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei
vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de mă r dulce. Întoarcerea la curtea lui
Verde-Împă rat marchează şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură
afectivă. Harap-Alb se îndră gosteşte de fata Împă ratului Roş şi nu ar vrea să i-o
dea Spânului, cum a procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe.
Restabilirea echilibrului se realizează prin dezvă luirea adevă ratei identităţi a
eroului. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator,
ridicându-l până în înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una
dintre puţinele situaţii în care calul îşi dezvă luie adevă ratele puteri. Fata
Împă ratului Roş recompune trupul eroului, îl descântă , readucându-l la viaţă ,
element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identită ţi,
de stă pân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea
numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor
progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este
învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri
neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex,
reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte
eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului
din poveste, că ruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate,
asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele
convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este
şovă itor în faţa deciziilor sau gata să se lase stă pânit de frică , naiv, copleşit de
rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională , care îl
impune ca erou exemplar: bună tatea. Personajele auxiliare care i se ală tură
eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică , calul nă zdră van, furnicile,
albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera
întregului univers.
La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale –
„Amu cică era odată un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul
din poveste, înainte mult mai este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă ; cine se duce acolo be şi mă nâncă . Iar pe la noi, cine are
bani bea şi mă nâncă , iar cine nu, se uită şi rabdă ”.
În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi.
Deznodă mântul acţiunii nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa
ludică a naratorului, voce a autorului distinctă în relatare în acest basm, care
completează , atenţionează , comentează . Aşadar, deznodă mântul e unul tipic
pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă : crai, cră iese şi-mpă raţi, oameni în
samă bă gaţi, ş-un pă cat de povestariu, fă ră bani în buzunariu. Veselie mare
între toţi era, chiar şi să ră cimea ospă ta şi bea!” Finalul însă , concentrează
întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legă tura dintre timpul
basmului şi timpul cititorului, creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate
şi sintetizând, amar – ironic, tră să turile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă ; cine se duce acolo be şi mă nâncă . Iar pe la noi, cine are
bani bea şi mă nâncă , iar cine nu, se uită şi rabdă .” Sintagma „pe la noi” nu face
trimitere numaidecât la lumea contemporană autorului, ci la lumea din afara
basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se remarcă , din nou, suprapunerea
timpului istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia principală a naratorului
este de a transmite o anumită viziune despre lumea pe care a fă cut-o să
tră iască sub ochii cititorului.
Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fă ră menajamente, semn
că jocul s-a terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit.  Din perspectiva
raportului cu realitatea, incipitul şi finalul basmului cult al lui Ion Creangă se
înscriu într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu cică ”, naratorul pune un
pariu cu sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se
delecteze cu poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovară şilor să i. În final,
cititorului i se reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a
contrastelor. Dar, în ciuda realismului lumii sale,  cititorul a aflat, prin
parcurgerea poveştii, că poate evada oricând în lumea „de poveste”, care
îmbină desă vârşit datele lumii ficţiunii cu datele lumii de „pe la noi”.
↑Înapoi la Cuprins

3. CARACTERIZARE HARAP - ALB

 
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care sa înlocuiască ”formele fă ră fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă . Operele lui Creangă se detașează ca
fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din  realitatea lumii ță ră nești,
caracteristică ce se remarcă cu precă dere în basmele sale, fiind numit chiar
inițiatorul basmului cult în literatura românească .
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat  în revista ”Convorbiri
literare” în anul 1877, reprezentând, după cum considera în ”Scrieri” Pompiliu
Constantinescu ”însă şi sinteza basmului românesc”.  Bazându-se pe modelul
și pe sursele de inspirație ale basmelor populare, cel cult reprezintă
dezvoltarea unor tră să turi precum clișeele compoziționale, motivele narative,
elementele de cronotop, dar individualizează personajele prin limbaj, umor și
oralitate. În basmul ”Povestea lui Harap-Alb”, este dezvoltată paradigma
mentor-învă ță cel ca fundamentul evoluției caracterului uman și este
reprezentată simbolic prin tema inițierii. Aceasta este generată de nevoia unui
parcurs spiritual, în urma că ruia cel inițiat capă tă acces la cunoașterea lumii și
a descoperirii de sine.
Eroul lui I.Creangă este unul atipic, demonstrând o latură umană într-o lume a
simbolurilor și entită ților fantastice, detașându-se de protagoniștii tipici
basmelor printr-un portret complex, realist, care pune emfază pe intuiția
umană în detrimentul calităților supraomenești.
 Tema principală este maturizarea mezinului craiului, fiind ilustrată aventura
eroică , un drum al maturiză rii tână rului, necesar pentru dobândirea condiției de
împă rat, în raport continuu cu mentorul să u. Motive specifice basmelor sunt
întâlnite și în opera lui Ion Creangă , precum împă ratul fă ră urmași,
superioritatea mezinului, că lă toria, supunerea prin vicleșug, demascarea
ră ufă că torului, pedeapsa, că să toria.
Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al că rui nume
sugerează parcursul pe care acesta îl va avea de-a lungul desfă șură rii acțunii,
cât și condiția sa duală . Prin ală turarea secvenței ”Povestea lui” se face
referire la specie, subliniind caracterul oral al operei. Harap-Alb este, însă , un
nume dobândit, reliefând astfel rolul didactic al povestirii. Oximoronul redat de
simbolurile cromatice ale cuvintelor ”harap”, persoana cu pielea de culoare
închisă , și ”alb”, ilustrează evoluția de la stadiul de novice la cel de prinț, cât și
diferența între ipostaza sa de slugă versus statutul de nobil.
Întâmplă rile basmului sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă obiectivă
de că tre un narator omniscient, omniprezent, dar a că rui subiectivitate se face
simțită prin comentariile și intervențiile fă cute de-a lungul operei, caracterizate
de note umoristice.
Conflictul, ca în orice basm, este constitutit de lupta binelui împotriva ră ului,
detașându-se formele pe care aceste două valori le întruchipează în operă .
Binele nu este o valoare absolută , un personaj justițiar, ci un tână r cu defecte
și calită ți, dar cu o voință și un caracter de neînvins. Acesta dezvoltă simțul
dreptă ții, empatia și altruismul, pe parcursul că lă toriei sale devenind o
persoană nouă , obținând la final titlul de inițiat. Exponentul ră ului este tot o
ființă umană înzestrată cu o inteligență vicleană , ce se prezintă sub două
forme: Spânul și Împă ratul Roș. Aceste personaje sunt esențiale în  procesul
de maturizare a eroului întrucât reprezintă un ră u necesar.
Harap-Alb dispune de o tipologie caracteristică , acesta fiind exponentul
binelui, sub forma protagonistului. Ambiguizarea sa, îl determină să nu fie o
întruchipare absolută a forţelor pozitive, având slă biciuni și defecte specific
umane. Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi definitiveză
comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La început,
eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs acesta
să capete statutul de slugă , corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în final
să devină Împă rat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al că ută rii
de sine, ce fac din protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi fost
posibil în absența personajului antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi
dezvolte calitățile.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul
descrierii, dar și în mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje sau
limbaj. 
Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii că zând pe
evoluția sa morală în cadrul drumului inițiatic,al transformă rii sale din novice
în împă rat.
Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este
conturat în mod direct prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tată l să u îl
consideră ”vrednic de împă rat” și îl felicită -”bun cap ai avut”, demonstrându-și
mândria și afecțiunea față de reușita lui, Sfânta Duminică îl consideră ”mai
fricos decât o femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar  afirmă că ” puterea
milosteniei și inima ta cea bună te ajută ”; cele două cră iese îi apreciază
altruismul ”ești așa de bun”, verișoarele sale consideră că ”are o înfă țișare mult
mai plă cută și seamă nă a fi mult mai omenos.”,  însă Spânul îl consideră
întotdeauna inferior numindu-l ”fecior de om viclean”, ”pui de viperă ” sau
”slugă netrebnică ”.
Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt,
însă , acțiunile întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur
și onest al tână rului este subliniat în repetate rânduri, acesta confruntându-se
cu alegeri importante pe care le ia în spiritul dreptă ții și corectitudinii. În relația
cu celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de Sfânta Duminică , drept,
pă strează jură mântul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare poruncă , şi
descoperă adevarata esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se
întovă ră șește cu cele 5 ajutoare.
Evoluția în planul caracterului  este sincronizată cu parcurgera drumului de
inițiere, la finalul că ruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de
existență . O secvență semnificativă  este despă rțirea de tată l să u, după
câștigarea probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul să u datorită alegerilor
pe care le face, felicitându-l: ”tu ești vrednic de împă rat” , dar și
avertizeazându-l să se ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”.
Acesta este un episod semnificativ întrucât reprezintă plecarea în lume a
mezinului, urmată de încă lcarea spuselor tată lui din cauza lipsei de experiență .
În episodul coborârii în fântână , naratorul surprinde lipsa de inițiere a tână rului,
care ”boboc în felul să u” cade în capcana întinsă . Spânul îl închide în fântână
și îi cere, pentru a-l lă sa în viață , să facă schimb de identitate, să devină robul
lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să -i dea ascultare, condiționând însă
paradoxal aceasta legă tură ”până va muri și iar va învia”. Acest jură mânt
introduce o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine din fiu de
împă rat slugă , primind numele de Harap-alb.
 Ajunși la curtea lui Verde-Împă rat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe
semnificative pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”sală ților” din
Gră dina Ursului, aducerea pieii cerbului cu ”pietre scumpe” și a fetei
Împă ratului Roș. Mijloacele prin care eroul trece probele țin de miraculos,
ajutoarele sale- Cră iasa Albinelor, furnica zbură toare, cei cinci tovară și- având
puteri supranaturale. Pentru protagonist, aducerea fetei Împă ratului Roș la
Spân este cea mai dificilă încercare deoarece pe drum se îndră gostește de ea.
Onest fiind, își respectă jură mântul fă cut și nu îi mă rturisește adevă rata sa
identitate. Spânul însă , nu poate concepe demascarea, astfel că îi taie capul
eroului înfă ptuind astfel ruperea înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul
este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, precum ”trei smicele de mă r
dulce, apă vie și apă moartă ”. El reintră în posesia paloșului și primește ră splata
finală : pe fata Împă ratului Roș și împă ră ția, dobândind statutul de împă rat.
Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei
maturiză rii prin intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei
evoluții empirice. Acesta este motivat de antagonist să își depă șească limitele,
să contrasteze prin valori morale pozitive, să dea dovadă de bună tate și să își
desă vârșească evoluţia.
    În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” propune un nou tip de erou al
universului basmelor, unul complex, multidimensional, rotund, caracterizat de
tră să turi umane care-l evidențiază , precum bună tate și curaj, a că rui
personalitate este conturată printr-un proces de maturizare, conferind textului
caracter de bildungsroman.
↑Înapoi la Cuprins

 
4. ESEU  RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ÎN BASMUL
“POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
 
       Relaţia dintre două personaje în basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fă ră fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă . Operele lui Creangă se detașează ca
fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii ță ră nești,
caracteristici ce se remarcă cu precă dere în basmele sale, fiind numit chiar
inițiatorul basmului cult în literatura românească .
Apă rută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată  “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului epic în
proză , pluriepisodică , în care personajele reale sau fantastice sunt purtă toare
de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi ră u se finalizează cu victoria binelui.
Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă
este realismul caracteristic acestora. Acestuia i se adaugă planul miraculos,
extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o
formă inovativă ,într-o viziune epică originală .
Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă , fundamentează
întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema
iniţierii. Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma că ruia
cel iniţiat capă tă acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea sinelui.
Tema basmului, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei
dintre bine şi ră u, este cea a maturiză rii mezinului craiului, vizibilă încă din titlu.
La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”,
articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită , prin utilizarea
substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de
bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul să u evoluţia
personajului principal din ipostaza de tână r neiniţiat în cea de împă rat.
Denumirea de Harap-Alb este,stilistic, un oximoron(harap = slugă cu pielea de
culoare neagră , alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel
ironia în momentul în care cră işorul devine supusul Spânului si primeşte acest
apelativ din partea noului stă pân.
Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită
de o viziune dindă ră t, de că tre un narator omniscient şi omniprezent, a că rui
obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi
comentarii pe parcursul relată rii, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de
expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu
dialogul și descrierea,îmbinare particulară basmului cult.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară ,
între forţele binelui şi cele ale ră ului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi pe
Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplă ri ce duc în final la
biruinţa celui devenit împă rat.
Relația dintre cele două  personaje este evidențiată cu ajutorul statutului
social, moral și psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului,
întruchipare a binelui, însă atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale
Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist,
ca o fiinţă complexă , care învaţă din greşeli şi progresează .Statutul iniţial al
eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu discerne între
adevă r şi minciună , nefiind cunoscă tor al psihologiei umane. Are nevoie de
experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.  
La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri
supranaturale, construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre
omul ră u. Dat fiind faptul că aceasta este tră să tura fundamentală a sa, Spânul
îl pune pe tână r în situaţia de a-şi dovedi calită ţile, având rolul unui "ră u
necesar". Acesta apare drept reprezentant al forţelor ră ului, statutul să u fiind
cel de slugă , întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie
prin înşelă ciune.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind
din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.Protagonistul şi
antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine şi ră u: om
de onoare - tică los, om de origine nobilă - slugă , cinstit - necinstit.
Portretul fizic al cră işorului nu este explicit, însă se poate deduce din secvenţa
"fata împă ratului Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral, se
deosebeşte de fraţii să i, încă de la început, prin bună tate. În ciuda faptului că
deţine calită ţile necesare unui viitor împă rat, acestea sunt în viziunea autorului
doar latente în incipit, fiind nevoie ca tână rul să le descopere prin intermediul
probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate, prietenie,
respectare a jură mântului, curaj, responsabilitate. Folosind mijloace de
caracterizare directă , Sfânta Duminică îl numeşte "luminate cră işorule",
subliniind inteligenţa acestuia. Împă ratul Verde îl consideră "slugă vrednică şi
credincioasă ", punctând loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl numeşte
"slugă netrebnică , slugă vicleană ", exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el.
Milostenia este apreciată de micile necuvântă toare "eşti asa de bun, de ţi-a
fost milă de viaţa noastră ".
Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcă tuit prin ală turarea a doi termeni
opuşi: "Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând puritatea,
spiritul nobil. Acest procedeu poate cristaliza destinul să u, subiliind totodată
ironia situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund în plan
compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic: "Cră işorul"(neiniţiatul),
"Harap-Alb"(ucenicul),"împă ratul"(iniţiatul).
Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură tră să tură , exprimată direct,
"un om spân" (bă rbat că ruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia
populară potrivit că reia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă
caracterială majoră .
La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lă udându-se cu
hă rnicia: "muncesc, muncesc ". Se autocompă timeşte, plângandu-se de
ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă , cu prefă cută modestie, filozofia sa
de viaţa: "la calic slujesti, calic ră mâi".Viclean peste mă sura, nu se dă în laturi
să pă că lească o fă ptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în
capcana sa prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a
oamenilor, o pricepere uimitoare de a sesiza şi de a profita de slă biciunile
celorlalţi. Felul în care se comportă cu Harap-Alb, odată ce acesta şi-a primit
numele şi sarcina de slugă a Spânului, denotă un tiranism accentuat.
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei
dintre cele două personaje, la finalul că ruia accede într-un plan superior de
existenţă . După ce se desparte de tată l să u, care îi spune să se ferească de
omul spân şi de omul roş, cră işorul se ră tă ceşte în pă durea-labirint. Încalcă
sfatul dat de tată şi îşi ia drept că lă uză un spân, care dă dovadă de viclenie şi i
se arată de trei ori sub diferite înfăţişă ri.
În episodul coborârii în fântână , naratorul surprinde lipsa de experienţă a
tână rului, prin caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul să u la trebi de
aieste". Naivitatea tână rului face posibilă supunerea prin vicleşug.
Antagonistul îl închide pe tână r în fântână şi îi cere, pentru a-l lă sa în viaţă , să
facă schimb de identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru
prima dată denumirea de Harap-Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-Împă rat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe:
aducerea "să lă ţilor" din Gră dina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap cu tot,
aşa bă tut cu pietre scumpe" şi a fetei Împă ratului Roş. Mijloacele prin care
eroul trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri
supranaturale. Pentru acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă ,
întrucât pe drum se îndră gosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jură mântul şi
nu mă rturiseşte adevarata sa identitate.
La întoarcerea la curtea lui Verde-Împă rat, fata îl demască pe Spân, care crede
că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. Ră utatea Spânului îl dezleagă
pe erou de jură mânt. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului.
Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei smicele de mă r
dulce, apă vie şi apă moartă "), finalizându-şi astfel evoluţia, devenind împă rat.
Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea
personalităţii fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată , pentru că fac pe oameni să
prindă la minte". Totodată , cei doi devin exponenţi ai forţelor definitorii ale
basmului, respectiv binele şi ră ul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si
antagonist încadrându-se în tiparul acestei specii.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se
concretizează în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de
ordin moral voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă
mincinoasă, fiu de crai-prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în
raportul de mentor-inițiat.