BASMUL CULT:

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

1. Încadrarea autorului în curent şi epocă

2. Categoria estetică a fantasticului − definiţie
3. Basmul − definiţie, clasificare, caracteristici
4. Raportul basm popular-basm cult
5. Poveştile lui Creangă − prezentare generală
6. Povestea lui Harap-Alb − generalităţi
7. Semnificaţia titlului; oximoronul
8. Tema textului; motive narative
9. Structura basmului (după Vladimir Propp)
10. Formule iniţiale, mediane, finale
11. Repere spaţiale şi temporale
12. Tipologia conflictului
13. Tipologia personajelor
14. Semnificaţiile metaforei drumului; valoarea de bildungsroman
15. Naratorul; perspectiva narativă; focalizarea
16. Stilul: oralitatea şi umorul

1. Epoca Marilor Clasici; curente: clasicismul şi realismul

2. Categoria estetică reprezintă totalitatea modalităţilor prin care autorul sugerează/
scoate în evidenţă într-un text ideea de tragic, comic, dramatic, fantastic etc.
Teoreticieni care au explicat conceptul de fantastic: Castex, Tzvetan Todorov, Roger
Caillois
Definiţii ale fantasticului:
Castex: „o intruziune brutală a misterului în cadrul vieţii reale”
Tzvetan Todorov, în lucrarea Introducere în literatura fantastică explică fantasticul
astfel: „într-o lume care este evident a noastră, pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide şi fără
vampiri, are loc un eveniment ce nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care
percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din cele două soluţii posibile: ori este vorba de
o înşelăciune a simţurilor, de un produs al imaginaţiei, şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt,
ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea
este condusă de legi necunoscute. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini; de îndată ce
1
optăm pentru un răspuns sau pentru celălalt, părăsim fantasticul pătrunzând într-un gen
învecinat, fie straniul, fie miraculosul”.
Categoriile estetice prezente în basm sunt:
a) miraculosul − presupune acceptarea de la început a supranaturalului, care nu suscită nicio
surpriză, iar efectul asupra cititorului este delectarea, relaxarea
b) fabulosul − categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare,
incredibile, de domeniul fanteziei, al supranaturalului, fără corespondent în lumea reală
3. Basmul − definiţie
„basm” − cuvânt de origine slavă
Basmul este o specie a genului epic (popular şi cult) în care se narează întâmplări
fantastice puse pe seama unor personaje imaginare aflate în luptă cu forţele nefaste ale naturii
(sau ale societăţii), pe care ajung să le biruiască în cele din urmă.
Basmul trebuie delimitat de poveste, care este mai realistă, de legendă, care urmăreşte
explicarea unor fenomene naturale sau istorice şi de snoavă care este o scurtă naraţiune
anecdotică.
Clasificare: în funcţie de personaje, de faptele narate şi de locul de desfăşurare a acţiunii,
basmele se împart în trei grupe:
− fantastice − domină caracterul miraculos
− nuvelistice − apropiate, ca şi povestea, de elementele realităţii concrete
− animaliere − personajele sunt doar animale
Trăsături:
− modelul comun este lupta dintre bine şi rău
− motivele narative: superioritatea mezinului
călătoria iniţiatică
supunerea prin vicleşug
probele depăşite
demascarea răufăcătorului; pedeapsa
recompensarea eroului; căsătoria
− formule iniţiale, mediane, finale
− existenţa a două tărâmuri, real şi ireal
− personaje fabuloase, animaliere, ajutoare şi donatori
− existenţa cifrelor şi a obiectelor magice
− timp şi spaţiu vag precizate
− personajele sunt purtătoarele unor valori simbolice şi etice: bine şi răul, adevărul, dreptatea
− caracterul stereotip al narării şi al personajelor
2
− Vladimir Propp, în lucrarea Morfologia basmului demonstrează că toate basmele se reduc la
nişte elemente comune, care se numesc funcţii:
− situaţia iniţială de echilibru
− factorul perturbator
− partea pregătitoare
− trecerea probelor
− apariţia ajutoarelor şi a donatorilor
− refacerea echilibrului şi răsplata eroului
4. Raportul basm popular-basm cult
Definită de Pompiliu Constantinescu drept „sinteză a basmului românesc”, Povestea lui
Harap-Alb respectă până la un punct structura basmului popular (vezi trăsăturile basmului
popular). Privită, însă, mai atent, creaţia lui Ion Creangă relevă şi o serie de deosebiri care îi
conferă unicitatea:
− existenţa unui autor
− întinderea mare a textului, alcătuit dintr-un lanţ de micronuvele care curg una din cealaltă
− amestecul de real şi fabulos într-un text în care ar trebui să domine fabulosul (critica susţine că
peste lumea fabuloasă a basmului, Creangă aşează lumea Amintirilor din copilărie: Harap-Alb =
Nică; Sfânta Duminică = mama sau bătrâna înţeleaptă a satului; Setilă = beţivanul satului; cearta
prietenilor din casa de aramă = cearta catiheţilor de la Fălticeni)
− prezenţa elementelor mitico-simbolice care fac trimitere la mituri de circulaţie universală:
mitul haosului primordial
mitul ursitoarelor (Parce, Moire)
mitul lui Pegas
mitul labirintului
mitul apei Lete
mitul războinicului
mitul perlei frontale din mitologia hindusă
− metafora drumului care transformă basmul într-un bildungsroman
5. Poveştile lui Ion Creangă − prezentare generală
− publicate în „Convorbiri literare” între 1875-1878
− originale prin: deplasarea accentului de la epic spre moral, de la general la particular şi prin
individualizarea eroilor
− fantasticul lasă de foarte multe ori loc verosimilului
6. Povestea lui Harap-Alb − generalităţi
− apare în 1877 în „Convorbiri literare”
3
− Garabet Ibrăileanu o consideră „epopee a poporului român”
− Pompiliu Constantinescu o consideră sinteză a basmului românesc
7. Semnificaţia titlului; oximoronul
Titlul evidenţiază dubla identitate a protagonistului, reprezentat printr-o identitate reală
(cea de fiu de crai) şi o identitate aparentă (slugă a spânului). Totodată, titlul subliniază prin
contrastul cromatic negru-alb armonizarea defectelor şi calităţilor umane, dintre care primele
sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele.
Titlul este realizat sub forma unei construcţii oximoronice (harap=sclav negru, la noi
slugă, ţigan).
Oximoronul este figura de stil care constă în alăturarea într-o sintagmă a doi termeni
opuşi, cu o anumită intenţie artistică.
Titlul anunţă şi tema textului, şi anume, prezentarea întâmplărilor din viaţa
protagonistului. Acesta face trimitere, totodată, la caracterul nerealist, fictiv al celor narate.
8. Tema basmului; motive narative
La fel ca în basmele populare, textul păstrează neschimbat sensul luptei dintre forţele
binelui, reprezentate de Harap-Alb, Sfânta duminică, cei cinci uriaşi, cal, şi forţele răului,
întruchipate de Spân şi Împăratul Roş.
Acestei confruntări, dintre forţele binelui şi cele ale răului, i se adaugă tema destinului,
pe care personajul principal trebuie să şi-l împlinească, parcurgând un drum iniţiatic, menit a-l
determina să descopere lumea. Predestinarea este anunţată încă de la începutul basmului de
cuvintele bătrânei înţelepte, care îi dezvăluie crăişorului că va deveni un împărat mare şi
puternic: „Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de
iubit, de slăvit şi de puternic”. Basmul tratează ideea ciclicităţii existenţei umane, întrucât
protagonistul parcurge acelaşi traseu iniţiatic ca şi tatăl său, în tinereţe, având asupra lui hainele,
armele şi calul părintelui.
Textul relevă şi o serie de motive specifice care completează imaginea motivelor tipice
basmului popular (motivul împăratului fără succesori la tron, motivul superiorităţii mezinului,
motivul podului, motivul călătoriei, motivul inversării rolurilor, motivul probelor, motivul
căsătoriei, motivul recompensei):
a) Motivul căutării norocului − începe atunci când împăratul Verde, ajuns la bătrâneţe fără a
avea descendenţi pe linie masculină îi scrie fratelui său, Craiul, pentru a-i cere pe unul din cei
trei feciori ca urmaş la tron. Şi cum primii doi fii se dovedesc a fi lipsiţi de curaj, mezinul este
tentat să încerce şi el.
Sfătuit de Sfânta Duminică să revigoreze timpul fast al tinereţii craiului, el îşi alege calul
supunându-l la proba jăratecului şi le redă armelor tatălui vechile virtuţi, îndepărtând rugina care
4
le aduse degradarea (ideea ciclicităţii existenţei umane). Odată încheiate aceste preparative, fiul
Craiului este botezat „întru soare şi lună” prin cele trei zboruri cosmice ale calului.
Numai după acest ritual el va fi capabil să reuşească la proba curajului şi să pornească în
lume pentru a-şi căuta norocul. Predestinarea personajului principal este anunţată de cuvintele
bătrânei.
b) Motivul pactului cu diavolul − apare anticipat înainte de plecarea la drum, craiul sfătuindu-şi
mezinul să se ferească de „omul roş şi mai ales de cel spân”. Cele trei întâlniri cu spânul se vor
petrece în pădurea-labirint, tânărul fiind momit tot de atâtea ori să-l ia ca slugă pe acest viclean.
Speriat de greutăţile drumului, mezinul va fi atras în fântâna malefică de unde va încheia pactul
cu diavolul. Tot acuma, spânul îşi dezvăluie identitatea, strigând spre adâncuri numele lui
esenţial: „chima răului pe malul pârăului”.
c) Motivul depăşirii probelor iniţiatice − are cea mai lungă desfăşurare epică, (de la sosirea lui
Harap-Alb la curtea împăratului Verde). Este un fragment unitar, cu toate că fiecare probă
constituie o micronuvelă ce poate fi analizată separat. Având un caracter esoteric prin folosirea
cifrei 3, probele sunt necesare pentru ca Harap-Alb să dobândească rolul de erou civilizator; în
urma aducerii sălăţilor din Grădina Ursului, a pielii cerbului, la modul simbolic se împlinesc cele
trei regnuri ale lumii: vegetal, animal şi miner, realizându-se, astfel, întregul. Ultima probă,
aducerea fetei împăratului Roş, va institui în această lume reîntregită pacea (prin uciderea
Spânului ) şi armonia (prin săvârşirea nunţii).
Ceea ce conferă originalitate, la acest nivel, basmului lui Creangă este numărul foarte
mare de probe la care este supus personajul central, în raport cu cele trei obstacole pe care
trebuia să le depăşească, în mod tradiţional, protagonistul textelor folclorice. Rolul acestor
încercări este de a accentua caracterul formativ al călătoriei, care nu mai presupune doar
cunoaşterea lumii, ci şi descoperirea unor calităţi umane şi dobândirea trăsăturilor necesare
pentru a fi un bun împărat. Astfel, motivul probelor este supradimensionat, protagonistul
trecând, la acest nivel, prin următoarele probe:
− proba milei
− proba curajului
− probele Spânului: aducerea salatei din Grădina Ursului, aducerea pietrelor preţioase şi a
capului cerbului solomonit, aducerea fetei împăratului Roş
− probele împăratului Roş: camera încinsă, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea fetei
− proba fetei: aducerea apei vii şi a apei moarte, precum şi a celor trei smicele de măr dulce
O altă particularitate a basmului o reprezintă perspectiva asupra motivului căsătoriei:
fata împăratului Roş nu se căsătoreşte cu Harap-Alb ca o recompensă a calităţilor acestuia, ci

5
căsătoria este o consecinţă firească a iubirii pe care cei doi tineri au descoperit-o pe drumul de
întoarcere către curtea împăratului Verde.
9. Structura basmului
Basmul are structură tipică, evenimentele fiind prezentate cronologic; în poziţii cheie se
întâlnesc formulele specifice acestei specii literare.
10. Formule iniţiale, mediane, finale
a) formula iniţială − „Amu cică era odată” − are rolul de a introduce auditoriul în lumea
fabuloasă a basmului, de a realiza legătura dintre planul realităţii şi cel fabulos. În cadrul
formulei iniţiale se observă distincţia dintre timpul povestirii (redat prin adverbul de timp „amu”)
şi timpul povestit (redat prin imperfectul „era” şi adverbul de timp „odată”), timpul mitic al
evenimentelor. Elementele de originalitate ale formulei iniţiale sunt reprezentate de structura
„cică”, prin care se arată că naratorul nu îşi asumă veridicitatea întâmplărilor, şi de lipsa
comparaţiei „ca niciodată” (din formula basmului popular). Se pune astfel în evidenţă, încă de la
început, caracterul realist al textului.
b) formulele mediane − realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi întreţin curiozitatea şi
suspansul cititorului: „şi mai merge el cât mai merge” („şi” narativ), „Dumnezeu să ne ţie ca
cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, „şi merg ei şi merg, cale lungă să le-ajungă” „şi
merg ei o zi, şi merg două şi merg patruzeci şi nouă”.
c) formula finală − marchează ieşirea din fabulos şi include o reflecţie asupra realităţii sociale,
alta decât lumea basmului, punând problema inechităţii în plan social: „Şi a ţinut veselia ani
întregi şi acum mai ţine încă, cine se duce pe acolo bea şi mănâncă, iară pe la noi cine are bani
bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.
11. Repere spaţiale şi temporale
Reperele spaţio-temporale nu sunt precizate cu exactitate, cu scopul generalizării
mesajului operei.
În expoziţiune se menţionează ca timp al acţiunii, adverbul „odată”, care fixează
evenimentele în atemporalitate, iar spaţiul este „o ţară”, adică împărăţia craiului.
Pe parcursul acţiunii sunt specificaţi mai mulţi indici spaţiali, care dobândesc o valoare
simbolică: castelul, podul, pădurea, fântâna, curtea împăratului Roş.
Castelul întruchipează siguranţa, ordinea omenească, ocrotirea în faţa primejdiilor.
Reprezintă, la modul simbolic, spaţiul matrice.
Podul pe care crăişorul îl trece în drumul său spre Verde-împărat are rolul de a lega
universul cunoscut, împărăţia craiului, în care greşelile nu sunt aspru sancţionate, de universul
necunoscut, unde fiecare greşeală are consecinţe grave (de exemplu, încălcarea interdicţiei tatălui
conduce la transformarea crăişorului în slugă a Spânului). De asemenea, podul (atât podul unde
6
îl aşteaptă tatăl deghizat în urs, cât şi cel pe care trece alaiul albinelor) marchează, în plan
simbolic, trecerea de la imaturitate, inocenţă, la maturitate, dar, în acelaşi timp, şi o trecere de la
o etapă existenţială la alta. Traversarea podului înseamnă pătrunderea într-o lume diferită de cea
în care trăise până atunci protagonistul, o lume cu reguli proprii, în care acesta se întâlneşte cu
Răul − reprezentat de Spân şi de împăratul Roş − şi cu supranaturalul − reprezentat de Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă.
Pădurea prin care tânărul rătăceşte este pădurea-labirint, simbol ambivalent al morţii şi
regenerării. Rătăcirea prin pădure echivalează cu o căutare a unei identităţi proprii, iar încălcarea
interdicţiei tatălui trădează nevoia de a-şi conduce singur viaţa şi de a face propriile greşeli.
Fântâna este una atipică, deoarece nu are roată, este ispititoare şi reprezintă, prin
răcoarea pe care o oferă, un alt tărâm, diferit de cel în care se afla Crăişorul. Coborârea în
fântână reprezintă, de fapt, coborârea în infern, care are valoare iniţiatică, personajul
descoperind adevărata faţa a Spânului. În acelaşi timp, coborârea în fântână echivalează şi cu un
botez, protagonistul primind de la Spân un nume, care îl individualizează şi îi defineşte noua
identitate, cea de slugă.
12. Tipologia conflictului
Întâlnirea mezinului cu Spânul este o reluare a veşnicului conflict exterior principal,
dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi răului. Conflictul este determinat de nerespectarea
sfaturilor părinteşti. Există, la nivelul protagonistului, şi o formă de conflict interior, conflict
secundar generat de efortul pe care îl face mezinul pentru a-şi păstra jurământul făcut.
13. Tipologia personajelor
− au trăsături supranaturale
− sunt puse în slujba binelui sau a răului
− pot fi oameni, dar şi fiinţe himerice; au comportament omenesc
− sunt purtătoarele unor valori simbolice (bine, adevăr, dreptate, omenie, cinste)
− au capacitate de dedublare, metamorfozare
− pot fi ajutoare sau donatori (cf. Vladimir Propp)
− umanizarea personajului
14. Semnificaţiile metaforei drumului; valoarea de bildungsroman
a) Încă de la început, povestind despre cei doi fraţi care împărăţeau în ţări aşezate la două
capete ale pământului, naratorul menţionează că în acel timp „drumurile pe ape şi pe uscat erau
puţin cunoscute şi foarte încurcate”, iar lumea era bântuită de războaie; în termenii mitului,
această lume fiind comparată cu un haos convulsiv, se deduce că drumul reprezintă o emblemă
a Haosului. În mod necesar, cel hărăzit să-l învingă va instaura, în final, ordinea şi unitatea
lumii.
7
 La sfârşitul poveştii, când Harap-Alb străbate drumul de întoarcere, împreună cu fata
împăratului Roş, „luna-n ceriu au asfinţit”, fapt ce demonstrează că eroul a instaurat victoria
luminii.
b) Cea de-a doua semnificaţie a metaforei drumului poate fi desprinsă din cuvintele
naratorului − „dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”. Cuvintele
subliniate amintesc de mitul autohton al ursitoarelor, care îi menesc destinul fiecărui nou născut.
Cele trei zâne ale soartei au atribuţii foarte bine stabilite (una toarce, alta deapănă şi a treia taie
firul vieţii) şi pot fi bune sau rele.
În termenii mitului, naratorul îi „deapănă” destinul lui Harap-Alb, drumul pe care acest
personaj îl parcurge fiind o incursiune în fabulos.
Mitul ursitoarelor mai are legătură şi cu Ulysse, a cărui soţie, Penelopa, îşi amână
peţitorii, ţesând o nesfârşită pânză în aşteptarea celui drag. Ca şi eroul lui Homer, mezinul
craiului are şi el o „ursitoare” care îi „ţese” destinul. Astfel, după ce craiul primeşte scrisoarea de
la fratele său şi după ce îi supune la proba curajului pe feciorii mai mari, fiul cel mic se întâlneşte
în grădină cu Sfânta Duminică, aceasta prevestindu-i un viitor strălucit. Ea este o „ursitoare” şi
pânza albă (vălul) în care este învăluită atunci când se ridică în văzduh, confirmă această ipoteză.
De altfel, ea îl va ajuta pe Harap-alb în toate marile lui încercări, adică va pune în practică ce i-a
menit.
c) Sfătuit de sfânta Duminică, fiul de crai îşi va alege calul, căruia îi va reda adevărata
înfăţişare prin proba focului. Devenind Pegas, calul îl urcă pe tânărul său stăpân în înaltul
cerului, până când acesta atinge „soarele cu picioarele”, luna cu mâna”, devenind „om universal”
(cf. Vasile Lovinescu).
„Botezat” astfel întru lună şi soare, mezinul Craiului va sta sub semnul puterilor
cosmice, aceasta fiind cea de a treia semnificaţie a metaforei drumului. Mai mult decât atât,
înaintea fiecărei probe calul îşi va întoarce prietenul în univers, pentru a revigora aceste puteri.
d) Plecând spre împăratul Verde, fiul craiului trece printr-o pădure în care cărările i se
încurcă. Acest drum este un labirint, având semnificaţia unui spaţiu-capcană în care domnea
Spânul. Nici nu este de mirare că la capătul labirintului se găseşte acea fântână ciudată (care nu e
altceva decât o poartă a infernului).
e) Cea mai importantă semnificaţie a metaforei drumului o constituie acea de drum al
destinului, a cărui principală menire este iniţiatică. Drumul de iniţiere a lui Harap-Alb este
predestinat purificării şi cosmicizării lumii, el fiind un erou civilizator; de altfel, cea care îl va
ajuta să depăşească probele la care este supus ar fi sfânta Duminică (factor sacru).
La capătul acestui drum al destinului, eroul se va întoarce la Verde-împărat, adică în
spaţiul care îi fusese destinat, înfăptuind, astfel, la modul simbolic, cercul (ca simbol al ordinii).
8
 Dintre probele iniţiatice la care este supus personajul, ne vom opri la două:
Aducerea sălăţilor din Grădina Ursului: trimis de Spân, Harap-Alb pleacă, însoţit de
calul năzdrăvan spre a împlini porunca. Şi acum, calul va zbura „lin ca vântul” (şi nu „repede ca
gândul”, întrucât eroul nu devenise încă stăpânul timpului). Ei ajung mai întâi, în Insula Verde,
spaţiu al vieţii, unde Sfânta Duminică îşi avea sălaşul. Aici pregăteşte Harap-Alb (ajutat de
bătrână) planul înfrângerii ursului (care în unele mitologii, simbolizează clasa războinicilor). Şi
cum, pentru a-l învinge, este necesară adormirea conştiinţei de războinic, Sfânta toarnă o fiertură
din lapte, miere şi „somnoroasă”. În acest mod, fluidul vital este transformat în apa Lete, a
uitării.
După ce ursul care sosise „cu o falcă în ceriu şi cu una în pământ” adoarme, Harap-Alb se
înveşmântează cu pielea de urs (dăruită de tatăl său la trecerea podului); gestul − simplu în
aparenţă − îl învesteşte pe erou cu atributele Luptătorului).
Grădina Ursului fiind situată la o întretăiere de drumuri, aceasta ar putea simboliza o
„răscruce” pe drumul iniţierii lui Harap-Alb.
Intrând, peste gard, în grădină, tânărul culege „o sarcină ,mare, mare, cât pe ce să n-o
poată ridica în spinare”; surprins însă de urs, îi aruncă blana (aceasta însemnând că ursul va
recunoaşte în Harap-Alb pe războinicul aparţinând castei sale).
Prima din cele trei probe iniţiatice este necesară pentru ca Harap-Alb să fie învestit cu
atributele Războinicului.
Cea de a doua probă iniţiatică este aducerea nestematelor cu care era împodobit
cerbul năzdrăvan.
Chiar înainte de plecare, fiul craiului află că acel cerb era „solomonit” şi că îi ucidea pe
cei pe care îi privea; se mai vorbea prin lume că acel cerb „este tot bătut cu pietre scumpe” şi că
„are una în frunte, de străluceşte ca un soare”. Această piatră aminteşte de perla frontală din
simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor privilegiul eternităţii. De altfel, forţa ei dătătoare
de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase
de lumina ei.
Ucigând cerbul, Harap-Alb îi va lua eternitatea, atribut cu care va fi învestit spre a-l
dărui oamenilor.
De altfel, mergând spre ţara cerbului, calul nu mai zboară doar pe deasupra pământului
(ca la primul drum necesar unei învestituri de războinic) ci se ridică „în înaltul cerului”,
realizând un zbor cosmic (adică într-un spaţiu veşnic).
Ajutat şi acum de Sfânta Duminică, Harap-Alb îi ia capul cerbului, ascunzâdu-se într-o
groapă, spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena trimite la mitologie (uciderea

9
Meduzei de către Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul, Harap-
Alb ucide o ipostază a Răului etern, instaurând pacea în lume.
f) La întoarcere, fiul de crai (care aducea pielea şi capul cerbului, cu piatra cea mare care
strălucea ca soarele) este condus de mulţimi nenumărate de oameni; acum, drumul îi conferă lui
Harap-Alb dimensiunea de erou civilizator, prometeic.
g) Ultima parte a călătoriei iniţiatice a eroului o constituie drumul spre ţara împăratului
Roş. Acum, Harap-Alb se întovărăşeşte cu cinci apariţii bizare ce reprezintă tot atâtea întrupări
ale forţei cosmice: gerul (Gerilă), foamea (Flămâzilă), setea (Setilă); Ochilă este ciclopul din
epopeea homerică iar Păsări-Lăţi-Lungilă este un Săgetător coborât pe pământ.
Împreună vor izbuti să treacă prin încercările focului (scena din casa de aramă), apei
(„cercaţi marea cu degetul” gândea împăratul înaintea ospăţului fabulos la care îi invită) şi
recunoaşterii fetei împăratului Roş.
În final, ucis de Spân, Harap-Alb este înviat cu apă moartă şi cu apă vie, adică renaşte în
alt mod de existenţă. Acum drumul are semnificaţia revelării adevărului, Harap-Alb
revenind la adevărata sa esenţă.
15. Naratorul; perspectiva narativă; focalizarea
Perspectiva narativă este obiectivă, omniscientă, cu narator extradiegetic, cu inserţii
subiective (ex. „mi ţi-l înşfăcă” − dativul etic).
16. Stilul: oralitatea şi umorul
Una dintre caracteristicile care individualizează scrisul lui Creangă este oralitatea.
Oralitatea este ansamblul de trăsături fonetice, sintactice, lexicale şi stilistice prin care un text
dă impresia că este spus, nu scris. Oralitatea dă expunerii un caracter viu, spontan. Mărcile
oralităţii sunt: cuvintele şi expresiile populare, regionalismele, exclamaţiile retorice, exprimarea
locuţionară, anacolutul, imprecaţiile, expresiile idiomatice, exprimarea afectivă, frazele rimate şi
ritmate, proverbele şi ghicitorile.
Oralitatea este asigurată, în Povestea lui Harap-Alb de:
− expresii populare: „vorbă să fie”, „ţi-ai găsit”
− exclamaţii retorice: „Ce să vă spun mai mult!”
− interogaţii retorice: „Ei, apoi şagă vă pare?”
− exprimarea locuţionară: „aţi pus stăpânire pe mine”
− anacolut: „Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa
de iubit, de slăvit şi de puternic”
− imprecaţii: „dormirea-ţi somnul cel de veci”
− expresii idiomatice: „a strica orzul pe gâşte”

10
− exprimarea afectivă, frazele rimate şi ritmate: „poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu
Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă”
− proverbe şi zicători: „La plăcinte, înainte/ La război înapoi”
− solicitări directe ale interlocutorului: „Dar ia să nu mă iau cu vorba..”
Un alt aspect stilistic care particularizează basmul, este umorul. Jovialitatea este dată de:
− exprimarea mucalită: „Să trăieşti trei zile cu cea de-alaltăieri”
− ironie: „nu-i împăratul Roş vestit prin meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea nepomenită
şi milostivirea lui cea neauzită”
− porecle şi apelative caricaturale: „Buzilă”, „ţapul cel roş”
− zeflemea: „Tare-mi eşti drag! Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”
− diminutive cu valoare augmentativă: „buzişoare”
− caracterizări pitoreşti: Gerilă, Setilă
− scene comice: cearta din camera încinsă
− vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”

11