Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

 specie: basm cult
 curent literar: realism
 încadrare istorică: perioada interbelică
 anul apariției: publicat în revista convorbiri literare, în anul 1867
 tema: confruntarea dintre cele două principii fundamentale opuse: binele și răul, cu victoria
celui dintâi, de fapt o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman)

CUPRINS
 

 1 Eseu general “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

 2 Relaţia dintre incipit şi final
 3 Caracterizare Harap-Alb
 4 Eseu  Relaţia dintre două personaje
 5 Subiecte Bacalaureat Subiectul al III-lea: Basmul cult

 
 
 
1. ESEU GENERAL “POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
 
Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj...în basmul
cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin promovarea unei
literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor
patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel popular prin :
individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și
originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean), specie a genului epic în proză,
pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar
lupta dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui.  În “Estetica basmului“,
criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult romanul,
fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “.  Ceea ce se remarcă mai presus de orice la
basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu
în lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise, împodobite, alterate în
structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar,
cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o
viziune epică originală.
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi universale, dar
mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia noastră populară“ (Pompiliu
Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al
superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor inițiatice.
Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi rău,
este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic, titlul este
constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea
istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea”
marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia
personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb
provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul
nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte
acest apelativ din partea noului stăpân. Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că
omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor,
dar mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.
Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o
viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este
contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării,
caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana
a III-a, ce alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi determinate.
Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele folosite pentru a
preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează
actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o
pădure”,”în grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la
alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de basmele
populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele binelui
şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei
în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin
formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era odată
într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se
desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce
corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel
de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea este
reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub
controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte
cu domniţa.
Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce corespund unui
tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din
tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul
perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment
important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la fratele Craiului,
Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre
feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din probele
introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de reacţia tatălui
la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului
necesar întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său.
Se remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste
proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul
bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai
ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având
nevoie de spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc
transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care
Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul,
furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub
simbolul cifrei magice trei, probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre
preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa de
aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia, întrecerea
dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr dulce).
Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-Alb se
întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept
răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat readucându-l
la viaţă după tăierea capului, marcând astfel dezvoltarea completă a crăişorului.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta tânărului
cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.
Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului.
Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin
puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele),
fiinţe himerice (cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa
vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane obligatorii
pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă
de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere
în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite
trăsături neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de răutate, însă
este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El
poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul
altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu
alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu mijloacele basmului, dat
fiind faptul că personajele au un comportament individual şi indiferent de rangul pe care îl
posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este
caracterizat de plăcerea, verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele
şi apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş, vestit pentru
bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”. Zeflemisirea este de asemenea
prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu
diminutivele folosite cu valoare augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-i cu cinstea să
piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce în discursul narativ prin
sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie paremiologică.
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând
realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre
desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o
manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia
caracterul moralizator al scrierilor sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă caracteristicile
definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi rău, din care biruitor
este binele,și mai ales pe cea a maturizării eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi
motive specifice.
↑Înapoi la Cuprins

 
2. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL ÎNTR-UN BASM CULT STUDIAT
 
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre incipit şi final într-un basm cult studiat. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a basmului cult pentru care
ai optat ( de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia subiectului, particularităţi ale
compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale
şi spaţiale, personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc. );
- ilustrarea trăsăturilor incipitului prin referire al textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile relaţiei dintre incipitul
şi finalul basmului cult ales.
 
Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura
populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi Răul -,
simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această confruntare, Binele iese învingător,
deoarece basmul propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura
populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui
singur creator.
Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului,
a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii
populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu
), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult,
care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale
şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult depăşeşte limitele unei simple confruntări între
bine şi rău, pentru că se urmăreşte procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un
complex drum iniţiatic.
Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific prototipului
folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică
era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori…” Situarea in illo tempore a acţiunii, din
basmele populare, prin convenţionala formulă din incipit – „A fost odată ca niciodată, că dacă n-
ar fi nu s-ar povesti…” –, dobândeşte, în basmul lui Ion Creangă, semnificaţii aparte. Incipitul
anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe care îl pune sub semnul ironic al
improbabilităţii: „Amu cică…” Cu alte cuvinte, încă de la începutul basmului, cititorul este
invitat să pună sub semnul jocului „lumea pe dos” pe care o prezintă autorul cult.
Regionalul amu aduce în lumea prezentă a cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce
echivalează cu o eternizare a lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să o
prezinte. Perspectiva narativă obiectivă e subminată, încă din incipit, prin sugestia unei
prezenţe a vocii narative, care creează o relaţie între timpul discursului – „Amu cică era odată…”
– şi timpul istoriei – „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare…” De
remarcat, ca o particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creangă, supradimensionarea
expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al prezentării personajelor şi al circumstanţelor
acţiunii – craiul, care are trei fii, Împăratul Verde, care are trei fiice, războaiele grele care despart
cele două împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor - , dar are şi elemente de
modernitate, reliefând vocea narativă, care îl va însoţi constant, de-a lungul acţiunii, pe cititor,
interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără
primejdii ca în ziua de astăzi.” Reluarea firului narativ după prezentarea personajelor şi a
situaţiei iniţiale se realizează prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depărtăm cu
vorba şi să încep a depăna firul poveştii”.
Din acest punct al relatării, construcţia subiectului este lineară, episoadele se structurează prin
înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul
acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit.
Întâmplările se petrec odată, cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel
cotidian. Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în
grădina ursului.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare.
Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei
fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori
şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e
deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de
războaie.
Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul narativ
tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului
lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de
tatăl deghizat în piele de urs. Mezinul va pleca în aceeaşi călătorie, după ce va dobândi, cu
ajutorul sfaturilor Sfintei Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele tatălui său,
din tinereţe. Proba podului va fi depăşită cu ajutorul calului, iar motivul călătoriei iniţiatice,
specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul
spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.
Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale iniţierii. La trecerea prin
pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri fatidice, tovărăşia
omului spân. Spânul, spre deosebire de personajele negative tipice din basmele populare,
adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Prin vicleşug, la
fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat
botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a
Spânului.
Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include parcurgerea
unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la
Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului,
probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este
supus eroul este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din pădurea fermecată nu
pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. A treia probă
este şi cea mai dificilă. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie.
Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape. La curtea Împăratului Roş,
Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba
ospăţului, înnoptatul în casa înroşită de foc, alegerea macului de nisip, păzirea şi prinderea fetei,
identificarea acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei
smicele de măr dulce. Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima etapă a
maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi
nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe.
Restabilirea echilibrului se realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi
taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în înaltul cerului, de
unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele situaţii în care calul îşi dezvăluie
adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la
viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului
probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul
tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul
popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter
complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi
care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-
Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană –
este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care
şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar:
bunătatea. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta
Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate
dominantă a eroului în sfera întregului univers.
La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era
odată un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi. Deznodământul acţiunii
nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa ludică a naratorului, voce a autorului distinctă
în relatare în acest basm, care completează, atenţionează, comentează. Aşadar, deznodământul e
unul tipic pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă
băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare între toţi era, chiar şi
sărăcimea ospăta şi bea!” Finalul însă, concentrează întregul şi îi aparţine naratorului omniscient,
care face legătura dintre timpul basmului şi timpul cititorului, creând corespondenţa dintre
ficţiune şi realitate şi sintetizând, amar – ironic, trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani
întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Sintagma „pe la noi” nu face trimitere numaidecât la
lumea contemporană autorului, ci la lumea din afara basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se
remarcă, din nou, suprapunerea timpului istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia
principală a naratorului este de a transmite o anumită viziune despre lumea pe care a făcut-o să
trăiască sub ochii cititorului.
Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fără menajamente, semn că jocul s-a
terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit.  Din perspectiva raportului cu realitatea, incipitul şi
finalul basmului cult al lui Ion Creangă se înscriu într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu
cică”, naratorul pune un pariu cu sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se
delecteze cu poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovarăşilor săi. În final, cititorului i se
reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a contrastelor. Dar, în ciuda realismului
lumii sale,  cititorul a aflat, prin parcurgerea poveştii, că poate evada oricând în lumea „de
poveste”, care îmbină desăvârşit datele lumii ficţiunii cu datele lumii de „pe la noi”.
↑Înapoi la Cuprins

3. CARACTERIZARE HARAP - ALB

 
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice care sa înlocuiască ”formele fără fond”, aspect evidențiat de scrierile celor
patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui
Creangă se detașează ca fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu
fabulosul, prezentând personaje fantastice sau din  realitatea lumii țărănești, caracteristică ce se
remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului cult în literatura
românească.
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat  în revista ”Convorbiri literare” în anul
1877, reprezentând, după cum considera în ”Scrieri” Pompiliu Constantinescu ”însăşi sinteza
basmului românesc”.  Bazându-se pe modelul și pe sursele de inspirație ale basmelor populare,
cel cult reprezintă dezvoltarea unor trăsături precum clișeele compoziționale, motivele narative,
elementele de cronotop, dar individualizează personajele prin limbaj, umor și oralitate. În basmul
”Povestea lui Harap-Alb”, este dezvoltată paradigma mentor-învățăcel ca fundamentul evoluției
caracterului uman și este reprezentată simbolic prin tema inițierii. Aceasta este generată de
nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și a
descoperirii de sine.
Eroul lui I.Creangă este unul atipic, demonstrând o latură umană într-o lume a simbolurilor și
entităților fantastice, detașându-se de protagoniștii tipici basmelor printr-un portret complex,
realist, care pune emfază pe intuiția umană în detrimentul calităților supraomenești.
 Tema principală este maturizarea mezinului craiului, fiind ilustrată aventura eroică, un drum al
maturizării tânărului, necesar pentru dobândirea condiției de împărat, în raport continuu cu
mentorul său. Motive specifice basmelor sunt întâlnite și în opera lui Ion Creangă, precum
împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea
răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Titlul operei îl are în centru pe erou, personajul eponim, al cărui nume sugerează parcursul pe
care acesta îl va avea de-a lungul desfășurării acțunii, cât și condiția sa duală. Prin alăturarea
secvenței ”Povestea lui” se face referire la specie, subliniind caracterul oral al operei. Harap-Alb
este, însă, un nume dobândit, reliefând astfel rolul didactic al povestirii. Oximoronul redat de
simbolurile cromatice ale cuvintelor ”harap”, persoana cu pielea de culoare închisă, și ”alb”,
ilustrează evoluția de la stadiul de novice la cel de prinț, cât și diferența între ipostaza sa de slugă
versus statutul de nobil.
Întâmplările basmului sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă obiectivă de către un narator
omniscient, omniprezent, dar a cărui subiectivitate se face simțită prin comentariile și
intervențiile făcute de-a lungul operei, caracterizate de note umoristice.
Conflictul, ca în orice basm, este constitutit de lupta binelui împotriva răului, detașându-se
formele pe care aceste două valori le întruchipează în operă. Binele nu este o valoare absolută,
un personaj justițiar, ci un tânăr cu defecte și calități, dar cu o voință și un caracter de neînvins.
Acesta dezvoltă simțul dreptății, empatia și altruismul, pe parcursul călătoriei sale devenind o
persoană nouă, obținând la final titlul de inițiat. Exponentul răului este tot o ființă umană
înzestrată cu o inteligență vicleană, ce se prezintă sub două forme: Spânul și Împăratul Roș.
Aceste personaje sunt esențiale în  procesul de maturizare a eroului întrucât reprezintă un rău
necesar.
Harap-Alb dispune de o tipologie caracteristică, acesta fiind exponentul binelui, sub forma
protagonistului. Ambiguizarea sa, îl determină să nu fie o întruchipare absolută a forţelor
pozitive, având slăbiciuni și defecte specific umane. Statuturile pe care le dobândește de-a
lungul poveștii îi definitiveză comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La
început, eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs acesta să capete
statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în final să devină Împărat. Acest
proces este rezultatul drumului inițiatic și al căutării de sine, ce fac din protagonist un personaj
rotund, rezultat care nu ar fi fost posibil în absența personajului antagonic ,care să îl motiveze pe
erou și să îi dezvolte calitățile.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul descrierii, dar și
în mod indirect prin acțiuni,nume,relația cu alte personaje sau limbaj. 
Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe evoluția sa morală în
cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în împărat.
Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este conturat în mod direct
prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl consideră ”vrednic de împărat” și îl
felicită-”bun cap ai avut”, demonstrându-și mândria și afecțiunea față de reușita lui, Sfânta
Duminică îl consideră ”mai fricos decât o femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar  afirmă că ”
puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută”; cele două crăiese îi apreciază altruismul ”ești
așa de bun”, verișoarele sale consideră că ”are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult
mai omenos.”,  însă Spânul îl consideră întotdeauna inferior numindu-l ”fecior de om viclean”,
”pui de viperă” sau ”slugă netrebnică”.
Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt, însă, acțiunile
întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur și onest al tânărului este
subliniat în repetate rânduri, acesta confruntându-se cu alegeri importante pe care le ia în spiritul
dreptății și corectitudinii. În relația cu celelalte personaje, se dovedește a fi milos față de Sfânta
Duminică, drept, păstrează jurământul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare poruncă, şi
descoperă adevarata esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se întovărășește cu cele 5
ajutoare.
Evoluția în planul caracterului  este sincronizată cu parcurgera drumului de inițiere, la finalul
căruia eroul trebuie să treacă într-un plan superior de existență. O secvență semnificativă este
despărțirea de tatăl său, după câștigarea probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său
datorită alegerilor pe care le face, felicitându-l: ”tu ești vrednic de împărat” , dar și
avertizeazându-l să se ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Acesta este un episod
semnificativ întrucât reprezintă plecarea în lume a mezinului, urmată de încălcarea spuselor
tatălui din cauza lipsei de experiență.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a tânărului, care ”boboc în
felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață,
să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure ”pe ascuțitul paloșului” să-i dea
ascultare, condiționând însă paradoxal aceasta legătură ”până va muri și iar va învia”. Acest
jurământ introduce o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine din fiu de împărat
slugă, primind numele de Harap-alb.
 Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe semnificative
pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea ”salăților” din Grădina Ursului, aducerea pieii
cerbului cu ”pietre scumpe” și a fetei Împăratului Roș. Mijloacele prin care eroul trece probele
țin de miraculos, ajutoarele sale- Crăiasa Albinelor, furnica zburătoare, cei cinci tovarăși- având
puteri supranaturale. Pentru protagonist, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai
dificilă încercare deoarece pe drum se îndrăgostește de ea. Onest fiind, își respectă jurământul
făcut și nu îi mărturisește adevărata sa identitate. Spânul însă, nu poate concepe demascarea,
astfel că îi taie capul eroului înfăptuind astfel ruperea înțelegerii și implicit încheierea inițierii.
Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, precum ”trei smicele de măr dulce, apă
vie și apă moartă”. El reintră în posesia paloșului și primește răsplata finală: pe fata Împăratului
Roș și împărăția, dobândind statutul de împărat.
Eroul basmului ”Povestea lui Harap-Alb” urmează o evoluție tipică temei maturizării prin
intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei evoluții empirice. Acesta este
motivat de antagonist să își depășească limitele, să contrasteze prin valori morale pozitive, să dea
dovadă de bunătate și să își desăvârșească evoluţia.
    În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” propune un nou tip de erou al universului basmelor,
unul complex, multidimensional, rotund, caracterizat de trăsături umane care-l evidențiază,
precum bunătate și curaj, a cărui personalitate este conturată printr-un proces de maturizare,
conferind textului caracter de bildungsroman.
↑Înapoi la Cuprins

 
4. ESEU  RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ÎN BASMUL “POVESTEA LUI
HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ
 
       Relaţia dintre două personaje în basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei
literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond”, aspect evidențiat de scrierile celor
patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui
Creangă se detașează ca fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu
fabulosul, prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristici ce se
remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului cult în literatura
românească.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului epic în proză,
pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar
lupta dintre bine şi rău se finalizează cu victoria binelui. Ceea ce se remarcă mai presus de orice
la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora. Acestuia i se adaugă planul
miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă
inovativă,într-o viziune epică originală.
Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă, fundamentează întreaga istorie a
devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema iniţierii. Iniţierea este generată de nevoia
unui parcurs spiritual, în urma căruia cel iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea
sinelui.
Tema basmului, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi rău,
este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic, titlul este
constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea
istorisirii, atribuită, prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează
caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului
principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb este,stilistic,
un oximoron(harap = slugă cu pielea de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul
nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte
acest apelativ din partea noului stăpân.
Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o viziune
dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă
întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor
şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu
dialogul și descrierea,îmbinare particulară basmului cult.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele binelui
şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi pe Spân, antrenaţi pe tot parcursul
operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social, moral și
psihologic al acestora. Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, însă
atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale Ciobanu), deoarece este lipsit de însuşiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi
progresează.Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul craiului este naiv, nu
discerne între adevăr şi minciună, nefiind cunoscător al psihologiei umane. Are nevoie de
experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.  
La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri supranaturale, construcţia
sa realistă reflectând concepţia populară despre omul rău. Dat fiind faptul că aceasta este
trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, având
rolul unui "rău necesar". Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind cel
de slugă, întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin înşelăciune.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul
altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu
alte personaje, nume.Protagonistul şi antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii
între bine şi rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit - necinstit.
Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din secvenţa "fata împăratului
Roş îl fură din ochi".Din punct de vedere moral, se deosebeşte de fraţii săi, încă de la început,
prin bunătate. În ciuda faptului că deţine calităţile necesare unui viitor împărat, acestea sunt în
viziunea autorului doar latente în incipit, fiind nevoie ca tânărul să le descopere prin intermediul
probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate, prietenie, respectare a jurământului,
curaj, responsabilitate. Folosind mijloace de caracterizare directă, Sfânta Duminică îl numeşte
"luminate crăişorule", subliniind inteligenţa acestuia. Împăratul Verde îl consideră "slugă
vrednică şi credincioasă", punctând loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl numeşte "slugă
netrebnică, slugă vicleană", exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el. Milostenia este apreciată de
micile necuvântătoare "eşti asa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră".
Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi termeni opuşi: "Harap",
indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând puritatea, spiritul nobil. Acest procedeu poate
cristaliza destinul său, subiliind totodată ironia situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele
lui, corespund în plan compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic:
"Crăişorul"(neiniţiatul), "Harap-Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).
Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un om spân"
(bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia populară potrivit căreia unei
anomalii fizice îi corespunde o deficienţă caracterială majoră.
La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu hărnicia: "muncesc,
muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă, cu
prefăcută modestie, filozofia sa de viaţa: "la calic slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu
se dă în laturi să păcălească o făptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana sa
prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a oamenilor, o pricepere uimitoare de a
sesiza şi de a profita de slăbiciunile celorlalţi. Felul în care se comportă cu Harap-Alb, odată ce
acesta şi-a primit numele şi sarcina de slugă a Spânului, denotă un tiranism accentuat.
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei dintre cele două
personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de existenţă. După ce se desparte de
tatăl său, care îi spune să se ferească de omul spân şi de omul roş, crăişorul se rătăceşte în
pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată şi îşi ia drept călăuză un spân, care dă dovadă de
viclenie şi i se arată de trei ori sub diferite înfăţişări.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a tânărului, prin
caracterizare directă "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste". Naivitatea tânărului face
posibilă supunerea prin vicleşug.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de
identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru prima dată denumirea de Harap-
Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea
"sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap cu tot, aşa bătut cu pietre
scumpe" şi a fetei Împăratului Roş. Mijloacele prin care eroul trece probele ţin de miraculos,
ajutoarele sale având puteri supranaturale. Pentru acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai
dificilă, întrucât pe drum se îndrăgosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi nu
mărturiseşte adevarata sa identitate.
La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a
divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ. Calul îl
omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor
magice ("trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia,
devenind împărat.
Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea personalităţii fiului de
crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte". Totodată, cei doi devin exponenţi ai
forţelor definitorii ale basmului, respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist
si antagonist încadrându-se în tiparul acestei specii.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează în "Povestea
lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de ordin moral voclenie-naivitate, dar și de ordin
social om de rând-slugă mincinoasă, fiu de crai-prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei
inițiatice