1.

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă
~basm cult~

1. Basmul: definiție, evoluția speciei, particularități

2. Tema și viziunea despre lume în „Povestea lui Harap-Alb”
3. Construcția subiectului: timpul și spațiul, acțiunea și conflictul
4. Construcția discursului narativ: incipit, final, secvențe narative
5. Tipuri de personaje și construcția lor
6. Arta narativă: oralitatea stilului, umor, ironia.

1. Termenul „basm” provine din vechiul slav „basni” care înseamnă

„născocire” sau „scornire” și definește o specie epică dezvoltată mai întâi în literatura
populară. Apariția romantismului a favorizat cultivarea basmului în literatura cultă începând
cu secolul al XIX-lea.
Ca specie a genului epic în proză, basmul prezintă întâmplări reale sau fantastice,
construite pe o schemă fixă, bazate pe confruntarea dintre bine și rău și finalizate cu victoria
binelui, motiv pentru care basmul a fost considerat „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”
(G. Călinescu, „Estetica basmului”).
Complexitatea simbolurilor și a semnificațiilor pe care le regăsim în întâmplările reale
sau supranaturale susțin afirmația aceluiași critic literar, că „basmul e un gen vast, depășind
cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință și observație morală și socială” (G. Călinescu,
„Estetica basmului”).
Fabulosul este o categorie a fantasticului, ce caracterizează lumea basmului, pentru că
desemnează fapte sau personaje incredibile, de domeniul fanteziei, fără corespondent în lumea
reală.
Basmele culte respectă tiparul celor populare, dar se individualizează prin stilul
elaborat, prin viziunea personală a autorului asupra lumii și prin adeziunea acestuia la o
anumită orientare literar-artistică.
Trăsăturile fundamentale ale basmului sunt existența unui singur fir narativ care
urmărește o schemă tradițională cu cinci secvențe (situația inițială stabilă, factorul perturbator,
călătoria reparatorie cu probele, restabilirea echilibrului, răsplata eroului) și formulele
specifice: inițiale (realizează saltul din plan real în lumea fabuloasă a basmului), mediane
(întrețin suspansul și asigură continuitatea evenimentelor), finale (readuc cititorul în plan
real). În plus, timpul este mitic, trecutul îndepărtat, „illo tempore”, spațiul include două
tărâmuri, personajele sunt construite în antiteză, apar cifre și obiecte magice, motive specifice
(superioritatea mezinului, călătoria, probele) și stilul se caracterizează prin oralitate.
2. Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare” în
1877, în contextul alcătuirii unei culegeri de creații populare.
Autorul pornește de la un model folcloric caracterizat prin stereotipie, realizează teme
universale, însă le organizează conform propriei viziuni, realizând un text narativ mai
complex decât al basmelor populare.
Viziunea lui Creangă asupra lumii basmului este de factură realistă, fantasticul este
umanizat, astfel încât „Povestea lui Harap-Alb” devine „o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”. Realismul țărănesc al scriitorului se reflectă și în imaginea carnavalescă a lumii și
în tendința de hiperbolizare a unor defecte umane. În monologul personajului Ochilă este
sintetizată viziunea „lumii pe dos”, acest personaj întruchipând ipostaza scriitorului care are
darul de a vedea altfel lucrurile: „vede toți și pe toate altfel de cum vede lumea cealaltă”.

1
 Tema basmului este eterna luptă dintre bine și rău, însă textul lui Creangă implică și o
dimensiune morală dată de evoluția protagonistului care înainte de a fi împărat devine slugă,
însă dovedește că „omul de soi bun se vădește sub orice strai” (G. Călinescu).
3. Construcția subiectului respectă tiparul din basmul popular, acțiunea se
desfășoară linear conform etapelor tradiționale, însă opera se individualizează prin construcția
unor bucle narative, o consecință a triplicării.
Situația inițială presupune o stare de echilibru, prin existența unui împărat cu trei fii
într-un capăt al lumii și a fratelui său mai mare, împăratul Verde, în celălalt capăt. Factorul
perturbator îl constituie primirea unei scrisori prin care împăratul Verde solicită un moștenitor
al tronului, conturându-se motivul împăratului fără urmași. Desfășurarea acțiunii include
călătoria mezinului, care se dovedește superior fraților săi și probele la care este supus (proba
milosteniei, proba curajului, proba naivității, probele de la curtea împăratului Verde –
aducerea sălăților, aducerea capului și a pieii cerbului bătute cu diamante, aducerea fetei
împăratului Roș, probele de la curtea împăratului Roș – proba casei de aramă, proba ospățului,
proba alegerii macului de nisip, proba găsirii fetei, proba recunoașterii fetei). Restabilirea
echilibrului constă în recunoașterea identității lui Harap-Alb, redobândirea statutului inițial și
demascarea spânului. Moartea și învierea lui Harap-Alb reprezintă sfârșitul jurământului față
de spân, dar și dobândirea unui nou statut, cel de inițiat. Deznodământul include răsplata
eroului (împărăția și căsătoria) și învingerea răului, spânul fiind ucis de către cal.
În basmul lui Creangă, conflictul principal are la bază lupta dintre bine și rău, însă este
construit conform viziunii realiste. Astfel, binele se multiplică, iar răul este întruchipat de
omul însemnat, nu de personaje fantastice ca în basmul popular. În plus, conflictul se încheie
cu victoria binelui, însă forțele răului nu sunt învinse de protagonist, ci de calul său, personaj
fabulos cu puteri supranaturale. Conflictul este și de natură interioară, între starea de neofit și
dificultatea probelor la care este supus Harap-Alb, calul nepedepsindu-l pe Spân de la început,
deoarece mezinul trebuia să treacă printr-un proces de inițiere.
Timpul și spațiul sunt prezentate încă din incipit, fiind vag determinate. Timpul este
trecutul îndepărtat, un timp mitic al începuturilor, definit prin structura „illo tempore”, iar
spațiul este foarte vast (de la o margine la cealaltă a Pământului), anticipând dificultatea
călătoriei.
4. Ca în orice basm, discursul narativ este construit pe baza unor
clișee compoziționale sau formule tipice, care diferă față de basmul popular, subordonându-
se viziunii lui Creangă.
Formula inițială ce constituie incipitul operei, marchează intrarea în lumea fabulosului
și include termeni populari „amu cică era odată un crai care avea trei fii”. Astfel, intrarea în
text se face „ex abrupto”, nefiind prezente negarea sau elementul fabulos. Incipitul include și
motive populare tipice basmului.
Formulele mediane asigură trecerea de la o secvență narativă la alta și întrețin interesul
cititorului („și merge el cât merge”; „cuvântul din poveste înainte mult mai este”).
Formula finală marchează ieșirea din fabulos și spre deosebire de basmul popular,
include o reflecție asupra realității sociale, o comparație de un umor amar între lumea
basmului și lumea realului („Iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă”).
Relația incipit-final din basm evidențiază raportul dintre lumea reală și lumea
fabuloasă, marcând intrarea, respectiv, ieșirea din planul fantastic.
5. Așa cum afirmă George Călinescu, personajele unui basm „nu sunt numai
oameni, ci și anume ființe himerice”, purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul, în
diversele lor ipostaze. În funcție de rolul fiecăruia în basm, Vladimir Propp stabilește în
studiul „Morfologia basmului” anumite categorii: protagonistul (Harap-Alb), antagonistul

2
(Spânul), trimițătorul (craiul), ajutoarele (Sfânta Duminică, cei cinci tovarăși, calul), donatorii
(albina, furnica), răufăcătorul (Împăratul Roș) și farmazoana (fiica împăratului Roș).
Basmul lui Creangă se individualizează prin modul în care sunt construite personajele
și prin relația lor cu lumea satului humuleștean.
Personajul principal este atipic față de basmul popular pentru că nu are nici puteri
supranaturale, nici însușiri excepționale, motiv pentru care Nicolae Manolescu îl consideră
„un fel de Făt-Frumos juvenil și neexperimentat, mai mult ajutat de alții decât viteaz”. Pe
parcursul acțiunii, eroul urmează un drum al inițierii care îi evidențiază statutul social,
apărând în trei ipostaze corespunzătoare etapelor călătoriei: mezinul (în etapa inițială), Harap-
Alb sau novicele (cel supus inițierii), împăratul sau inițiatul (în final). Astfel, statutul moral și
psihologic este definit de naivitate, lipsă de experiență, inițial, și de dobândirea calităților de
inițiat, în final, necesare unui împărat (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, curajul).
Personajul pozitiv, rotund, Harap-Alb dovedește de la început o serie de calități,
credința și curajul ajutându-l în procesul de inițiere. În scena întâlnirii craiului deghizat în urs,
protagonistul își arată curajul, fiind totuși naiv, atunci când ajunge în pădurea-labirint și se
lasă păcălit de trei ori de spân.
Naratorul îl numeşte „boboc în felul său la trebi de aistea”, Sfânta Duminică îl
consideră „slab de înger, mai fricos decât o femeie” deoarece inițial nu se dovedește a fi
curajos, iar Spânul îl numește „fecior de om viclean”. El este caracterizat indirect prin nume,
Harap-Alb fiind un oximoron prin care se evidențiază condiția duală a acestuia: rob și
originea nobilă.
O primă scenă importantă pentru psihologia și pentru evoluția fiului de crai este
întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată în cerșetoare, moment în care el dă dovadă de
milostenie, calitate esențială pentru a fi cel ales. Sfânta Duminică, considerată de Vasile
Lovinescu „Bătrâna Timpurilor”, „intelectul cosmic”, anticipează destinul fiului de crai și
necesitatea inițierii sale: „când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile
de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți”. Personajul are totodată și rolul de
pedagog, sfătuindu-l pe protagonist să ia „calul, armele și hainele” cu care tatăl său a fost
mire, pentru a izbândi. Se sugerează astfel că fiul va repeta inițierea tatălui în aceleași
condiții.
A doua scenă care evidențiază o altă etapă a inițierii este rătăcirea în pădurea-labirint
și întâlnirea cu spânul, care îl va determina să încalce sfatul părintesc. Nefiind capabil să
distingă între aparență și esență, fiul craiului este convins că se află în ţara spânilor din cauza
celor trei apariții ale Spânului și îl tocmește ca slugă. Din naivitate, îi mărturisește ce l-a
sfătuit tatăl său și coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Fântâna are, în plan simbolic,
semnificația unui spațiu al nașterii și al regenerării, conform „Dicționarului de simboluri”.
Lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a
deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai”.
Schimbarea numelui, respectiv, a identității reprezintă începutul inițierii spirituale,
rolul de inițiator revenindu-i Spânului. Numele primit de Harap-Alb, pe care i-l atribuie
Spânul este considerat „numele androginului primordial” (Vasile Lovinescu) și sugerează
condiția duală a protagonistului: rob-nobil. Jurământul din fântână include condiția eliberării
și, implicit, sfârșitul inițierii: „Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare întru
toate (…) până când îi muri și iar îi învie”.
Răutatea Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare implică existența
unor calități morale, necesare atunci când va ajunge împărat. Acesta îi cere să aducă sălăți din
Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș. În
trecerea primelor două probe, Harap-Alb își demonstrează curajul și destoinicia, ca și
ascultarea față de Sfânta Duminică, pentru că ea îi dă obiectele magice și îl sfătuiește cum să
procedeze.

3
 Aducerea fetei Împăratului Roș presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de
adjuvanți și donatori. Ca și în cazul milosteniei față de bătrâna cerșetoare, aceste personaje îl
ajută în trecerea probelor de la curtea Împăratului Roșu pentru că mai întâi el și-a dovedit
generozitatea și îndemânarea (întâlnirea cu roiul de albine), bunătatea, curajul (întâlnirea cu
nunta de furnici) și prietenia (față de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-
Lungilă).
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă încercare,
pentru că pe drum se îndrăgostește de ea, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i
mărturisește adevărata sa identitate.
Fata, „o farmazoană”, cunoaște însă adevărul și îl demască pe Spân, care îl acuză pe
Harap-Alb că ar fi divulgat secretul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ,
semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit.
Înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice (apa vie și apa moartă), eroul reintră în
posesia paloșului și primește recompensă pe fata Împăratului Roș și împărăția.

Relațiile lui Harap-Alb cu celelalte personaje pun în evidență latura sa umană,

deoarece se comportă ca un exemplu cu „cei cinci monștri drăgălași” (G. Călinescu), iar față
de animalele mici arată respect și înțelegere. În relația cu Spânul rămâne cinstit și loial și nu-
și încalcă promisiunea făcută la început.
Sfânta Duminică este un personaj secundar și fabulos, ce are rolul pedagogului
indulgent în formarea lui Harap-Alb, anticipându-i destinul. Ea este menită să susțină binele,
ajutând pe cei care merită și au calitățile necesare să răzbată în viață.
Cei cinci tovarăși sunt ființe grotești, sub aspect fizic, fiind înzestrați cu însușiri
morale deosebite și construiți după motivul lumii pe dos. Fiecare dintre ei simbolizează un
anumit defect din lumea satului, pe care autorul îl critică (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă,
Păsări-Lăți, Lungilă).
Fata Împăratului Roș știa să poarte „lumea pe degete”, fiind „marea farmazoană” ce-l
învie pe Harap-Alb.
Spânul reprezintă întruchiparea răului, statutul moral și psihologic fiind dat de
viclenia, experiența de viață și capacitatea de a profita de naivitatea lui Harap-Alb. El are rolul
inițiatorului, fiind un pedagog aspru, sever, care sancționează orice greșeală, însă este un „rău
necesar” pentru fiul craiului, ajutându-l să vadă lucrurile dincolo de aparențe. Statutul social
este determinat inițial de serviciile pe care i le oferă lui Harap-Alb, ulterior luând statutul
reprezentat de feciorul de crai.
Relația dintre Harap-Alb și Spân este conform lui Vladimir Propp raportul între
protagonist (reprezentantul binelui) și antagonist (reprezentantul răului).
Dacă fiul craiului este superior din punct de vedere al statutului social, Spânul este
superior din punct de vedere al statutului moral și psihologic, întrucât profită de naivitatea
eroului. Drumul inițierii implică alte ipostaze ale celor două personaje: Harap-Alb este
novicele, cel supus inițierii, iar Spânul este inițiatorul, „un rău necesar”, importanța sa fiind
evidențiată de calul năzdrăvan: „și unii ca aceștia sunt pe lume trebuitori câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte”.
Finalul relației coincide cu încheierea inițierii, a cărei ultimă etapă o reprezintă
decapitarea eroului, care dobândește semnificația unei morți inițiatice, „a coborârii în infern”
(Vasile Lovinescu). Calul este acela care distruge întruchiparea răului, după ce rolul Spânului
a luat sfârșit. Astfel, încheierea relației dintre cele două personaje echivalează cu încheierea
conflictului principal al basmului, bazat pe confruntarea între bine și rău.
Astfel, personajele basmului dovedesc că au „psihologia lor misterioasă” (G.
Călinescu), comunicând cu omul și ajutându-l, fiecare dintre ele fiind construit prin raportare
la modele umane din lumea satului.

4
 6. Nararea evenimentelor se face la persoana a III-a din perspectiva unui narator
omniscient, dar nu obiectiv, pentru că intervine adesea în narațiune prin comentarii sau
reflecții: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați.”
Stilul se caracterizează prin oralitate, dublată de umor și ironie, valorificând registrul
popular și registrul regional. Mărcile oralității sunt: cuvinte și expresii populare, exclamații și
interogații, interjecții populare, enumerații, frazele ritmate și rimate și inserarea unor proverbe
sau versuri populare prin expresia „Vorba aceea”.
Umorul se realizează prin exprimarea cu subtext, folosirea improprie a unor
diminutive („buzișoare”, „mititel”), prin porecle și apelative caricaturale („Mangosiți”), prin
caracterizările pitorești (portretul lui Gerilă) și prin scene comice (cearta din casa de aramă).
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, în opera lui Creangă
sunt frecvente secvențele descriptive și scenele dialogate, personajele individualizându-se și
prin limbaj.
Consider că basmul lui Creangă se individualizează prin umanizarea fantasticului,
consecință a viziunii realiste a scriitorului care apropie lumea fabuloasă a basmului, de lumea
satului humuleștean. Personajele au un limbaj și un comportament specific țăranilor și
reprezintă diverse tipuri umane din lumea satului. Acest comportament este evidențiat în
scena alegerii calului cu tava de jăratic, Harap-Alb înfuriindu-se ca un flăcău humuleştean și
lovind cu căpăstrul mârțoaga care se apropia. În plus, Împăratul Roș își exprimă indignarea și
furia când vede ce pețitori vin să-i ceară fata. Cei cinci „monștri drăgălași” ilustrează câte un
tip uman (certărețul, frigurosul), fiind personaje construite după motivul „lumii de jos” și
definite prin raportare la substantivul „om” („o dihanie de om”, „o pocitanie de om”).
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care se individualizează prin
viziunea realistă a scriitorului, prin umanizarea fantasticului, prin particularitățile
personajelor, prin ironie și umor, dar care transmite valori morale precum dreptatea, adevărul,
cinstea și bunătatea, oglindind viața „în moduri fabuloase” (G. Călinescu).

5
6