„Povestea lui Harap-Alb”

Ion Creangă
Eseu

„Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este un basm cult, publicat în

revista ,,Convorbiri literare", în anul 1877. G. Călinescu afirmă despre mesajul
operei: ,,Povestea lui Harap-Alb”e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub
orice strai și la orice vârstă".
Autorul porneşte de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie, şi
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni
(fuziunea dintre realism şi fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor
populare, prin supralicitarea procedeului triplicări.
Basmul este o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul, numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, ce întruchipează binele şi răul în diversele lor
ipostaze. Acțiunea basmului înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui, dar aici, unele trăsături ale
basmului sunt abordate în manieră realistă de autor.
O primă trăsătură a basmului este (potrivit teoreticianului V. I. Propp) aceea că
personajele implicate în conflict îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții
(antagonistul, ajutoarele, donatorii).
O altă trăsătură a basmului este prezența unor elemente de compoziție tipice: clişee
compoziționale/formule specifice, procedeul triplicării, la rândul lor, abordate original, cu
elemente realiste..
Clişeele compoziționale/formule tipice sunt convenții care marchează intrarea şi
ieşirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la început, deoarece
naratorul inovează formula inițială şi pune povestea pe seama spuselor altcuiva:„Amu cică
era odată", adică se spune, fără însă a nega ca în basmul popular („A fost odată ca
niciodată"). Formula finală include o comparație între cele două lumi a fabulosului şi a
realului. Reperele temporale şi spațiale sunt vagi, nedeterminate.
Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează procedeul de
tehnică narativă specific basmului popular, astfel că eroul, care va deveni împărat, nu are de
trecut mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: ,,să te fereşti de omul roş,
iar mai ales de omul spân, [...] ca sunt foarte şugubeți". În basm, sunt prezente numerele
magice, simbolice: 3, 12, 24, şi obiectele miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă"). Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare
şi donatori: ființe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul
năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte
miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) şi se confruntă cu
antagonistul (Spânul), care are şi funcție de trimițător. Personajul căutat este fata de împărat.
Definiția pe care G. Călinescu o dă basmului, „o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”, se concretizează în cazul „realismului țărănesc” al lui Ion Creangă, prin tendința
hiperbolizantă și imaginea carnavalescă a lumii, care, sub efectul unei culturi populare a
râsului, conduce „edificare unei lumi „pe dos”, adevărată a doua lume, parodie a celei reale”
(Zoe Dumitrecu-Bușuleanga).
Tema dezvoltată este, la modul general, lupta dintre bine și rău. În calitate de autor
cult, Ion Creangă grefează pe această schemă povestea unei inițieri. Din acest motiv, binele și
răul nu mai sunt semne contrare, în raport de excludere, ca în basmul popular, ci forme de
manifestare care se completează. Fiul de crai este însușii principiul solar din basmul popular,
dar el nu pornește la drum pentru a readuce lumina în lume, strivind forțele răului și ale
întunericului, ci pentru a o primi în sine. Traseul inițiatic presupune „învățarea” unor
experiențe de viață necesare, modelarea morală, acumularea de virtuți care să-i permită să
devină un împărat bun și iubit. Abia la capătul acestui drum el poate dărui, la rândul său,
lumina dreptății și a înțelepciunii, toate acestea oferindu-i basmului caracter de
bildungsroman.
O scenă relevantă pentru temă este coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o
narativă importantă, întrucât înşelătoria declanşează conflictul. Naivitatea este sancționată
prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat ,,Spânul pune mâna pe
cartea, pe bani şi pe armele fiului de crai". Spânul îl transformă în rob, ii dă numele de
Harap-Alb şi îi trasează proiectul existențial, spunându-i ca va trebui să moară şi să învie ca
să-şi recapete identitatea (jurământul din fântână).
„Răutatea" Spânului (inițiatorul) îl va supune la probe dificile, în care va demonstra
calitățile morale necesare unui viitor împărat: înțelepciune curaj, bunătate. Spânul îi cere să
aducă ,,salăți" din Grădina Ursului, pielea cu pietrele prețioase din Pădurea Cerbului şi pe fata
Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul unor obiecte magice de la Sfânta
Duminică.
A treia probă cuprinde mai multe serii de probe (supralicitând triplicarea), este o altă
etapă a inițierii, complexă, şi necesită mai multe ajutoare. Pe drumul spre Împăratul Roş,
crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor îi dăruise câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat
poporul de gâze, iar cei cinci tovarăşi cu puteri supranaturale îl însoțesc deoarece a fost
prietenos: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lați-Lungilă.
Datorită acestor personaje ,,himerice" (donatori şi ajutoare), protagonistul probează
dobândirea calităților solicitate de probele prin care Împăratul Roş tinde să îndepărteze ceata
de pețitori (casa înroşită în foc, ospățul, alegerea macului de nisip), ca şi acelea care o vizează
direct pe fată (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul/motivul dublului şi proba
impusă de fată: aducerea a ,,trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat
munții în capete").
O altă scenă relevantă este lichidarea înşelătoriei şi acțiunea reparatorie,
corespunzătoare punctului culminant, se petrec la curtea lui Verde-Împărat, unde Harap-Alb
se întoarce cu fata Împăratului Roş, care dezvăluie adevărata lui identitate. Încercarea
Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenței) este ratată. Lichidarea
violenței nu-i aparține eroului, ca în basmul popular, ci calului năzdrăvan. Episodul care
cuprinde scena tăierii capului personajului principal şi a reînvierii lui de către fata
împăratului, cu ajutorul obiectelor magice, are semnificația morții inițiatice.
Conflictul este generat de scrisoarea primită de la Verde-împărat, care își roagă fratele
să-l trimită pe unul dintre fii săi ca urmaș vrednic la tron. Ambiția fiecărui dintre cei trei băieți
ai craiului este bine surprinsă de Ion Creangă, intrând într-o competiție pentru șansa de a
deveni conducătorul unui regat. Conflictul lăuntric al mezinului este situat pe loc secundar
față de conflictul exterior ce surprinde lupta dintre bine și rău, reunește mai multe opoziții pe
măsură ce acțiunea înaintează, dar toate se leagă de prezența sau de intervenția câtorva
personaje: Spânul, Împăratul Roș și fiica acestuia.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (de către narator, de către alte personaje, prin
autocaracterizare) şi indirecte (prin fapte, gânduri, relații cu alte personaje, nume). De
exemplu, naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului, prin caracterizare directă, în
scena supunerii prin vicleşug: ,,Fiul craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
spânului şi se bagă în fântână”.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele, în primul
rând prin limbaj (caracterizare indirectă). Spânul este prefăcut: „Cât despre inima mea, s-o
dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând...", viclean: „la vară-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai
să te răcorești", răutăcios:„Alelei! Fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai
păzit n-ai scăpat."
 Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care intervine
adesea prin comentarii sau reflecții caracterizate prin umor sau oralitate. Narațiunea la
persoana a III-a alternează cu dialogul.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult având ca particularități
reflectarea viziunii despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, asemenea basmului popular, pune în
evidență idealul de dreptate și de adevăr, fiind „o oglindire.. a vieții în moduri fabuloase” (G.
Călinescu).