Povestea lui Harap-Alb

comentariu literar
Ion Creangă

Eseu despre particularitățile basmului cult (de exemplu: temă, viziune despre lume, construcția
subiectului, particularități de compoziție, perspectivă narativă, tehnici narative, secvență
narativă, episod, relații temporale și spațiale, personaj, modalități de caracterizare a
personajului, limbaj etc.)

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877.

Autorul pornește de la modelul folcloric, caracterizat de stereotipie, reactualizează teme de

circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai
complex decât al basmelor populare.

Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase

personaje purtătoare ale unor valori simbolice. Acțiunea basmului implică prezența fabulosului
(elemente supranaturale) și este supusă unor stereotipii (construcția subiectului este stereotipă),
care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău se
încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de
funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin
atributele exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate.
Sunt prezente clișeele compoziționale, cifre și obiecte magice, formule specifice, procedeul
triplicării.

Caracterul de bildungsroman al basmului (popular sau cult) presupune parcurgerea unui

traseu al devenirii spirituale (concretizat în trecerea probelor) și modificarea statutului social al
protagonistului (devine împărat).

Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, pentru dobândirea unor
valori morale și etice.

Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin

vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv,

deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții personale, unele adresate interlocutorilor
ipotetici (cititori sau ascultători). Naratorul se detașează de cele prezentate: „Ce-mi pasă mie? Eu
sunt dator să spun povestea și să vă rog să ascultați”.
 Acțiunea se desfășoară linear; succesiunea secvențelor narative, a episoadelor este redată
cronologic, prin înlănțuire.

Cele trei ipostaze ale protagonistului, corespund, în plan compozițional, unor părți
narative, etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului
(„fiul craiului” / „mezinul”) - naivul, parcurgerea drumului inițiatic (Harap-Alb) - novicele (cel
supus inițierii), răsplata (împăratul) - inițiatul.

În basm sunt prezente clișeele compoziționale - formule tipice, plasate în incipit și final.
Astfel, formula inițială „Amu cică era odată...” are atât rolul de a introduce cititorul în lumea
fabulosului, cât și de a plasa acțiunea în timp (vag, nedeterminat - „amu”). Formula finală
include și o reflecție asupra realității sociale, pe lângă rolul de a sugera ieșirea din fabulos: „și a
ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo be' și mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.” Formulele mediane: „Și merg ei
o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă...” fac trecerea de la o secvență narativă la alta și
întrețin interesul cititorului. Reperele spațiale: „la o margine a pământului... la altă margine”
sugerează dificultatea aventurii eroului, iar în plan simbolic presupun trecerea acestuia de la
imaturitate la maturitate. El părăsește lumea cunoscută, de la casa tatălui, și trece dincolo, în
lumea necunoscută.

Situația inițială (expozițiunea) presupune o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar
în alt capăt de lume, un frate mai mare, Verde-împărat, avea doar fete.

Tulburarea echilibrului (intriga) are drept cauză o lipsă relevată de scrisoarea lui Verde-
împărat: absența moștenitorului în linie masculină (motivul împăratului fără urmași). Craiul este
rugat de fratele său să-i trimită „pe cel mai vrednic dintre nepoți” ca să-i urmeze la tron.

Desfășurarea acțiunii (acțiunea de recuperare a echilibrului) începe cu încercarea la

care tatăl îi supune pe băieți, se îmbracă în piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Reușește
să treacă această probă fiul cel mic (cu ajutorul Sfintei Duminici pe care, la rândul lui, o miluise
cu un ban) - motivul superiorității mezinului. Podul simbolizează trecerea la o altă etapă a vieții:
„de la un mod de existență la altul... de la imaturitate la maturitate”). Tatăl îi dă în acest loc
primele indicaţii despre noua lume: să se ferească de omul Spân și de omul roș, ceea ce
constituie interdicţia, element specific basmului.

Rătăcirea în pădurea-labirint îi prilejuiește întâlnirea cu Spânul, pe care, până la urmă, îl ia

în slujba sa. Încă naiv („boboc în felul său în trebi de aiste”, feciorul craiului este înșelat de cel
care are rolul simbolic de inițiator (Spânul), astfel încât devine el însuși rob. „Răutatea”
Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calități
morale necesare atunci când va fi „mare și tare” (împărat). Lipsit de identitare (pe care și-o
însușește Spânul), primind și numele de Harap-Alb, mezinul află că va trebui să moară și să învie
(jurământul din fântână) ca să fie eliberat.
 Ajunși la curtea Împăratului Verde, Harap-Alb va fi supus la trei probe: aducerea
„sălăților” din grădina ursului, aducerea pielii cerbului „cu cap cu tot...” și a fetei Împăratului
Roș. Mijloacele prin care reușește să îndeplinească poruncile Spânului țin de miraculos, iar
ajutoarele (calul, crăiasa albinelor și a furnicilor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă,
Ochilă) au puteri supranaturale.

Primele două încercări solicită intervenția Sfintei Duminici, iar ultima, mai complexă, ce
predispune alte serii de probe (casa de aramă, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a
fetei transformată în pasăre, utilizarea motivului dublu - ghicitul fetei și aducerea a „trei smicele
de măr și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”) necesită celelalte ajutoare.

Lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare punctului culminant,

debutează la sfârșitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce la curtea lui Verde-Împărat cu fata
care dezvăluie adevărata sa identitate (demascarea răufăcătorului și recunoașterea eroului).
Încercarea Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenței) este ratată.

Lichidarea personajului negativ nu-i aparține eroului, ci altui personaj (calul). Episodul
cuprinde scena tăierii capului personajului principal și a reînvierii lui de către fată cu ajutorul
obiectelor magice, având semnificația „coborârii în infern/ a morții inițiatice” (Florin Ioniță).
Prin moartea și învierea sa, Harap-Alb trece într-o altă etapă existențială, la o altă identitate.

Nunta și schimbarea stadiului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.

Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplata eroului. Așadar conflictul, lupta
dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui.

Personajul principal, Harap-Alb, nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale,

dar dobândește prin trecerea probelor o serie de însușiri psiho-morale (mila, bunătatea,
generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea
autorului.

Numele personajului reflectă condiția dublă: rob slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar
sugestia cromatică alb-negru, semnifică traversarea unei stări intermediare de la statutul iniţial
caracterizat de inocență, naivitate (negru) și până la „învierea spirituală” a celui ce va deveni
împărat (alb).

Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, antagonistul fiind omul însemnat (personajul
perfid), de o inteligență vicleană, cu două ipostaze: Spânul și Împăratul Roș.

Spânul are și rolul inițiatorului, este deci un „rău necesar”.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele, în primul rând
prin limbaj care cuprinde termeni și expresii populare, regionalisme, ziceri tipice - proverbe,
zicători introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
 Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin diferite mijloace:
expresii narative tipice („și atunci”, „și apoi”, „vorba aceea”), „și” narativ, exprimarea
afectivă (implicarea afectivă a naratorului) în propoziții exclamative sau interogative („ce să vă
spun mai mult?, „ce pot să zic?”), dativul etic („mi ți-l înșfăcă”).

Având în vedere cele prezentate, pot spune că opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă este basm cult, prezentând toate particularitățile speciei.
 Povestea lui Harap-Alb
caracterizare de pesonaj
Ion Creangă
Eseu despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un basm cult studiat (de
exemplu: încadrarea în tipologie/statut social, psihologic, moral etc.; trăsături; modalităţi de
caracterizare a personajului; raportarea personajului la aspecte ale textului narativ: temă,
viziune despre lume, conflict, subiect, secvenţe narative/scene semnificative, incipit,, final etc.)

Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase

personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze.

Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă (1877, „Convorbiri
literare”) sunt oameni, dar și „ființe himerice” cu comportament omenesc, după cum afirmă G.
Călinescu în „Estetica basmului”.

Harap-Alb este personajul principal și eponim al basmului, protagonistul, întruchipare a

binelui, dar este un erou atipic de basme, deoarece este complet lipsit de însușiri supranaturale și
este construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și progresează. De aceea, este
personaj rotund și nu plat (E.M. Forster), ieșind din stereotipia superiorității mezinului.

Numele, Harap-Alb, semnifică „sclav-alb”, „rob de origine nobilă”, dar ilustrează și

condiția de învățăcel, faptul de a fi supus inițierii, transformării.

Tema basmului este lupta binelui împotriva răului, încheiată prin triumful binelui.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării pentru dobândirea
unor valori morale. Caracterul de bildungsroman al basmului se realizează atât la nivelul temei,
cât și al motivelor narative: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile
(probele), demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.

Narațiunea la persoana a treia este realizată de un narator omniscient, nu însă și

obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator
să spun povestea și vă rog să ascultați.”

Acțiunea basmului implică prezența fabulosului (elemente supranaturale) și este supusă

unor stereotipii (structura subiectivă este stereotipă). Astfel, întâlnim o situație inițială de
echilibru (expozițiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul inițial
(intriga), apariția donatorilor și a ajutoarelor, acțiunea repartorie/ trecerea probelor
(desfășurarea acțiunii și punctul culminant), refacerea echilibrului și răsplata eroului
(deznodământ).

Cele trei ipostaze ale eroului corespund, în plan compozițional, unor părți narative, etape
ale drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului - „fiul craiului”,
„mezinul” (naivul), parcurgerea drumului inițiatic - Harap-Alb (novicele), cel supus inițierii,
răsplata - împăratul (inițiatul).

Pe de altă parte, atemporalitatea și aspațialitatea convenției acțiunii basmului susțin,

simbolic, caracterul de bildungsroman. Reperele temporale („Amu cică era odată...”) presupun
determinarea coordonatelor acțiunii. Reperele spațiale „fratele mai mare era tocmai la o margine
a pământului, iar crăiia istuilalt la altă margine” sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să părăsească lumea tatălui, cunoscută și să treacă dincolo, în lumea necunoscută, ca să
devină împărat. Simbolic, acest traseu descrie „drumul” de la imaturitate la maturitate.

Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale

(Sfânta Duminică), „animale” fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa albinelor și a furnicilor),
făpturi himerice (Gerilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Ochilă și Flămânzilă), sau obiecte
miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie și apa moartă) și se confruntă cu
răufăcătorul (antagonistul) (Spânul), care are și funcția de trimițător. Personajul căutat este fata
de împărat.

Statutul inițial al personajului este cel de neinițiat (naiv). El trăiește într-un orizont al
inocenței, justificat prin tinerețea sa: e lipsit de experiența vieții. Ceea ce îi lipsește fiului de crai
este cunoașterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparența acestora, puterea de a
cântări cu drept echilibru ceea ce e sinceritate și ceea ce e prefăcătorie în faptele, în înfățișarea,
în vorbele celorlalți.

Dovezi ale naivității sunt în scena întâlnirii cu Sfânta Duminică, sub chipul unei bătrâne
cerșetoare, în alegerea calului năzdrăvan și, dincolo de spațiul protector al casei părintești,
întâlnirea cu Spânul și scena coborârii în fântână, când feciorul de crai își pierde însemnele
originii („Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului, și se bagă în
fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla” - caracterizare directă a
naratorului). De acum i se schimbă numele și identitatea („Spânul pune mâna pe cartea, pe banii
și pe armele fiului de crai”) și devine rob (Harap-Alb), punctul cel mai de jos în care l-a adus
lipsa de experiență.

Bunătatea este însă calitatea înnăscută a mezinului care, de fapt, îi „provoacă”

transformarea. („Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută,
Harap-Alb, zice Sfânta Duminică” - caracterizare directă făcută de alte personaje ale textului).

El trece proba milosteniei, dăruindu-i Sfintei Duminici chiar la început un bănuț („Ține,
mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult.”) Bătrâna îl răsplătește la rândul ei, învățându-l
cum să-și înduplece tatăl să-l lase să plece la drum, iar mai târziu sfătuindu-l cum să treacă de
alte încercări dificile la care îl supune Spânul (să ducă „sălăți” din Grădina Ursului, pielea cu
pietre prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș). Își dovedește, astfel, curajul și
destoinicia (la întâlnirea cu roiul de albine și nunta furnicilor), prietenia/ spiritul de tovărășie
(față de cei cinci năzdrăvani).

Ultima probă presupune alte serii de probe. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș
întâmpină dificultăți pentru că acesta (împăratul) tinde să îndepărteze ceata de pețitori (casa
înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip), dar și fata se opune (se transformă în pasăre și
dispare în noapte, trebuie să fie ghicită - motivul dublului, cere să-i fie aduse „trei smicele de
măr și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”). Pentru erou aceasta este cea mai
dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgostește de ea. Onest însă, își respectă jurământul
făcut și nu-i mărturisește adevărata identitate.

Fata (o „farmazoană” cu puteri supranaturale), înțelege adevărul și îl demască pe Spân,

care îl acuză pe Harap-Alb că ar fi divulgat secretul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de
jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit. Calul este acela care
distruge întruchiparea răului.

Înviat de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal, eroul reintră în posesia paloșului
și primește recompensa: pe fata împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului
social (devine împărat) îi confirmă maturizarea.

Trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca și experiența condiției umilitoare de rob

sunt tot atâtea modalități de caracterizare indirectă prin fapte, gânduri, limbaj, relații cu alte
personaje ale textului.

Basmul are și un sens didactic exprimat de Sfânta Duminică „Când vei ajunge și tu odată
mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți,
pentru că știi acum ce e necazul”, „Povestea lui Harap-Alb” fiind, așa cum remarcă și criticul
literar G. Călinescu, „un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice
vârstă.”

Înzestrat cu calități și defecte, fapt sugerat și de oximoronul din numele său, Harap-Alb
traversează o serie de probe, învață din greșeli și progresează, se maturizează pentru a merita
împărăția și un nou statut social. Pe parcursul călătoriei iniţiatice, fiul cel mic al împăratului va
dobândi calităţile necesare unui viitor împărat, unui monarh luminat (mila, bunătatea,
înţelegerea faţă de cei mai slabi decât el, simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei,
capacitatea de a-şi respecta cuvântul dat/jurământul etc.). Din acest punct de vedere, basmul
poate fi considerat un bildungsroman.