Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

1.Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea basmului studiat

în specia literară pe care o ilustrează

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877. George Călinescu afirmă despre mesajul operei: ,,
Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice
strai și la orice vârstă.”
Pornind de la modelul basmului folcloric, evidențiat prin stereotipie, autorul
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei
viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele și răul în diversele lor ipostaze.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții (antagonistul,
ajutoarele, donatorii), unele având puteri supranaturale.
Acțiunea basmului implică prezența fabulosului și este supusă unor stereotipii
(acțiunile convenționale), care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către
erou. Convenţia basmului este acceptarea de către cititori şi personaje a altor
legi ale naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care poate fi
explicată intervenţia supranaturalului. Ei acceptă, încă de la început,
supranaturalul ca explicaţie a întâmplărilor incredibile, fără corespondent în
lumea reală. În basm, supranaturalul nu provoacă cititorului reacţii de
uimire, de teamă sau de ezitare, ci delectarea în aşteptarea finalului fericit.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Elementele de compoziție tipice vizează clișee compoziționale, formule specifice,
procedeul triplicării (triplarea situațiilor), cifre și obiecte magice.

2. Ilustrarea temei prin două episoade/citate/secvențe

comentate
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craiului. Acţiunea
urmăreşte modul în care personajul principal, Harap-Alb, parcurge un drum al iniţierii,
la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior de existenţă. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului reflectă condiția duală a acestuia: rob, slugă (Harap) și
originea nobilă (Alb). Motivele narative specifice, prezente și în „Povestea lui Harap
Alb”, sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa și căsătoria.
Două episoade care înfățișează tema sunt: supunerea prin vicleșug și
demascarea răufăcătorului, motive narative care evidențiază începutul și sfârșitul
inițierii feciorului de crai.

1
 În episodul coborârii în fântână, naivitatea tânărului face posibilă supunerea
prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în
viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul
paloșului”(sugestie a unui cod al conduitei cavalereşti) să îi dea ascultare „până când
va muri și iar va învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul de eliberare.
De asemenea, „Spânul îi dă fiului de crai numele Harap-Alb”.
Când se întoarce la curtea lui Verde - Împărat, fata împăratului Roș îl
demască pe Spân, care crede însă că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De
fapt, „răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea este
încheiată. Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice și devine împărat.

3.Prezentarea a patru elemente de structură şi de compoziție ale

textului narativ, semnificative pentru tema și viziunea despre
lume din basmul cult studiat
Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care
intervine adesea prin comentarii sau reflecții caracterizate prin umor şi oralitate.
Narațiunea la persoana a III-a alternează cu dialogul.
Subiectul basmului urmărește modul în care personajul principal, Harap-Alb,
parcurge un drum al inițierii, la finalul căruia devine împărat, adică trece într-un plan
superior de existență, care înseamnă modificarea statutului social şi spiritual al eroului.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compozițional,
următoarelor etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la
curtea craiului - „mezinul”; parcurgerea drumului inițiatic - „Harap-Alb” (cel supus
inițierii); răsplata - „împăratul” (inițiatul).
Ion Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează acest
procedeu specific basmului popular, astfel că eroul nu are de trecut doar trei probe, ci
mai multe serii de probe potrivit avertismentului dat de tată: „să te ferești de omul roș,
iar mai ales de omul spân, (...) că sunt foarte șugubeți”. În basm, sunt prezente
numerele magice simbolice - 3, 12, 24 - și obiectele miraculoase, unele fiind grupate
câte trei (ex: ,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă’’).
Simetria incipit-final se realizează prin clișee compoziționale care marchează
intrarea și ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la
început, deoarece naratorul inovează la nivelul formulei inițiale, punând povestea
pe seama spuselor altcuiva: „Amu cică era odată”, adică se spune, fără însă a nega,
așa cum se întâmplă în basmul popular. De asemenea, intrarea în text se face ex
abrupto. Formula finală include o comparație între cele două lumi - a fabulosului și
a realului, dar şi o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului, şi, în
formă rimată, una de un umor amar: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine
încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,
iar cine nu, se uită şi rabdă.”
Precizate în incipit, reperele temporale și spațiale sunt vagi,
nedeterminate: ,,Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi
craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai
îndepărtată. (...) Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine
a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine.” Acțiunea începe la „o margine a
pământului” și continuă la cealaltă margine. Reperele spaţiale sugerează dificultatea

2
aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan
simbolic, de la imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi
trece în lumea necunoscută.
Acțiunea este redată cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative
și respectă modelul stereotip și ciclic al basmului: o situație inițială de
echilibru (expozițiunea), tulburarea echilibrului (prejudiciul - intriga),
parcurgerea unui drum cu depășirea probelor (desfășurarea acțiunii),
acțiunea reparatorie (punctul culminant), refacerea echilibrului și
răsplătirea eroului (deznodământul).
Situația inițială (expozițiunea) prezintă o stare de echilibru: un crai avea
trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate mai mare al său, Verde – Împărat, avea
doar fete. Opoziţia simetrică e evidentă, subliniind ideea că basmul e construit pe o
structură bipolară de semnificaţii. Faptul că verii, adică feciorii craiului şi fetele
împăratului, nu se văzuseră niciodată, de când erau ei poate să atragă atenţia asupra
unui dezechilibru în ordinea firească a lumii tradiţionale: absenţa intercunoaşterii între
membrii aceleiaşi familii. Cauza este aceea că fraţii trăiesc la mare depărtare unul de
altul. Între cele două împărăţii ce mărginesc pământul şi constituie spaţii ale ordinii,
domneşte haosul. Traversarea acestor teritorii necunoscute, pline de primejdii,
constituie un bun prilej de iniţiere.
Tulburarea echilibrului (intriga) are drept cauză o lipsă relevată de
scrisoarea lui Verde - Împărat: absența moștenitorului pe linie masculină (motivul
împăratului fără urmaș). Craiul este rugat de fratele său să i-l trimită „pe cel mai
vrednic dintre nepoți”, ca să-i urmeze la tron. Pentru a compensa prejudiciul din plan
familial şi lipsa din planul ordinii sociale, împăratul nu-şi dăruieşte împărăţia unui nepot
la întâmplare, ci introduce un criteriu valoric eliminatoriu: vrednicia. Dar mai întâi ea
trebuie dovedită, prin depășirea mai multor serii de probe.
Acțiunea de recuperare a echilibrului (desfășurarea acțiunii) cuprinde
mai multe episoade în succesiunea motivelor narative ale basmului.
Căutarea eroului se concretizează prin încercarea la care își supune craiul băieții:
se îmbracă în piele de urs și iese de sub pod în fața fiecăruia. Conform structurii
basmului, fiul cel mic reușește să treacă această probă a curajului (motivul superiorității
mezinului), după o etapă pregătitoare, în care este ajutat de Sfânta Duminică, drept
răsplată pentru că a miluit-o (îi dăruieşte un ban).
Întrucât a depășit proba, podul simbolizând trecerea la altă etapă a vieţii, tatăl
continuă inițierea mezinului și îl sfătuiește să se ferească de omul roș și de cel spân
(motivul interdicției), dăruindu-i și pielea de urs. Aceste indicaţii constituie interdicţia,
element specific basmului.
Pe drum, după ce se rătăcește în pădurea-labirint și crede că se află în „Țara
Spânilor”, fiul cel mic al craiului își ia drept slugă și călăuză un spân (încălcarea
interdicției).
Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o secvență narativă importantă,
întrucât înșelătoria provoacă evoluția conflictului. Naivitatea este sancționată prin
pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat. Spânul îi fură
identitatea, îl transformă în rob, îi dă numele de Harap-Alb și îi spune că va trebui să
moară și să învie ca să își recapete identitatea (motivul jurământului din fântână).
„Răutatea” Spânului îl va supune la metode dificile, în care va demonstra
calitățile morale necesare unui viitor împărat: înțelepciune, curaj, loialitate, onestitate,
generozitate. Spânul îi cere să aducă salatele din Grădina Ursului, pielea cu pietre

3
prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș. Primele două probe le
depăşeşte cu ajutorul unor obiecte magice de la Sfânta Duminică. A treia probă
cuprinde mai multe serii de încercări, este o altă etapă a inițierii, care necesită mai
multe ajutoare. Pe drumul spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi
dăruiesc câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci
tovarăși cu puteri supranaturale îl însoțesc, deoarece a fost prietenos: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă.
Datorită acestor personaje himerice, donatori și ajutoare, protagonistul arată
dobândirea calităților solicitate de probele prin care Împăratul Roș tinde să
îndepărteze ceata de pețitori, ca și acelea care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă
a fetei transformată în pasăre, ghicitul - motivul dublului - și proba impusă de ea:
„aducerea a trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții
în capete”).
Lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare
punctului culminant, se petrec la curtea lui Verde Împărat, unde Harap-Alb se
întoarce cu fata Împăratului Roș, care dezvăluie adevărata lui identitate. Încercarea
Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratată. Lichidarea violenței nu-i aparține eroului
ca în basmul popular, ci calului năzdrăvan. Episodul care cuprinde scena tăierii capului
personajului principal și a reînvierii lui de către fata împăratului, cu ajutorul obiectelor
magice, are semnificația morții inițiatice. Prin moartea şi reînvierea lui (transfigurarea),
Harap-Alb va trece într-o altă etapă existenţială, la o altă identitate.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplătirea eroului. El reintră
în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția, ceea
ce confirmă maturizarea. Astfel, conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria
forțelor binelui.
Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice și reprezintă binele și
răul în diversele lor ipostaze. Eroul este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri
supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (Calul Năzdrăvan, Crăiasa
Furnicilor, Crăiasa Albinelor), făpturi himerice (cei cinci prieteni) sau obiecte
miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie și apa moartă) și se confruntă
cu antagonistul, care are și funcție de inițiator. Personajul căutat este fata de împărat.
Cu excepția protagonistului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje
au o trăsătură dominantă. De pildă, Împăratul Roș și Spânul sunt vicleni, în timp ce
Sfânta Duminică este înțeleaptă.
Povestea este construită după schema narativă a inițierii, care presupune un
traseu al devenirii eroului, pe parcursul confruntării cu un antagonist.
Harap-Alb dovedește, prin depășirea probelor, o serie de calități necesare unui
viitor împărat, însă nu are puteri supranaturale, fiind mai degrabă construit pe o
schemă realistă. Exponentul binelui este ajutat de personaje și obiecte care au puteri
miraculoase.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului; este „un
rău necesar”. De aceea Calul Năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea lui Harap-Alb să
se fi încheiat.
Mijloacele de caracterizare sunt directe (caracterizare făcută de către
narator, alte personaje, autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relații cu
alte personaje, nume). Specific basmului cult este modul în care se individualizează
personajele, în special prin limbaj (caracterizare indirectă).

4
 Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor și
oralitate. Registrele stilistice (popular, oral și regional) conferă originalitate limbajului
artistic prin integrarea unor termeni și expresii populare, regionalisme fonetice/lexicale.

4.Concluzie
Harap-Alb nu întruchipează eroul dotat cu însușiri supranaturale din basmul
popular, ci pe acela al eroului vrednic, pentru că evoluția sa reflectă concepția despre
lume a scriitorului prin umanizarea fabulosului.
Prin urmare, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, având ca
particularități umanizarea fabulosului, individualizarea personajelor prin limbaj, umor
și oralitate.Creangă valorifică tiparul narativ popular, dar elementele stereotipe sunt
reorganizate conform viziunii artistice a autorului, cu elemente specifice artei sale
narative.

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE DINTR-UN BASM CULT STUDIAT

1.Ilustrarea elementelor de structură şi de compoziţie ale basmului,

semnificative pentru realizarea relaţiei dintre cele două personaje din textul
studiat

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877. George Călinescu afirmă despre mesajul operei: ,,
Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice
strai și la orice vârstă.”
Pornind de la modelul basmului folcloric, evidențiat prin stereotipie, autorul
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei
viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică, cu numeroase personaje
purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele și răul în diversele lor ipostaze.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții (antagonistul,
ajutoarele, donatorii), unele având puteri supranaturale.
Acțiunea basmului implică prezența fabulosului și este supusă unor stereotipii
(acțiunile convenționale), care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către
erou. Convenţia basmului este acceptarea de către cititori şi personaje a altor legi ale
naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care poate fi explicată intervenţia
supranaturalului. Ei acceptă, încă de la început, supranaturalul ca explicaţie a
întâmplărilor incredibile, fără corespondent în lumea reală. În basm, supranaturalul nu

5
provoacă cititorului reacţii de uimire, de teamă sau de ezitare, ci delectarea în
aşteptarea finalului fericit.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Elementele de compoziție tipice vizează clișee compoziționale, formule specifice,
procedeul triplicării (triplarea situațiilor), cifre și obiecte magice.
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craiului. Acţiunea
urmăreşte modul în care personajul principal, Harap-Alb, parcurge un drum al iniţierii,
la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan superior de existenţă. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului reflectă condiția duală a acestuia: rob, slugă (Harap) și
originea nobilă (Alb). Motivele narative specifice, prezente și în „Povestea lui Harap
Alb”, sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa și căsătoria.
Simetria incipit-final se realizează prin clișee compoziționale care marchează
intrarea și ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la
început, deoarece naratorul inovează la nivelul formulei inițiale, punând povestea
pe seama spuselor altcuiva: „Amu cică era odată”, adică se spune, fără însă a nega,
așa cum se întâmplă în basmul popular. De asemenea, intrarea în text se face ex
abrupto. Formula finală include o comparație între cele două lumi - a fabulosului și
a realului, dar şi o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului, şi, în
formă rimată, una de un umor amar: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine
încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,
iar cine nu, se uită şi rabdă.”
Precizate în incipit, reperele temporale și spațiale sunt vagi,
nedeterminate: ,,Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi
craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai
îndepărtată. (...) Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine
a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine.” Acțiunea începe la „o margine a
pământului” și continuă la cealaltă margine. Reperele spaţiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan
simbolic, de la imaturitate la maturitate). El părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi
trece în lumea necunoscută.
Acțiunea este redată cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative
și respectă modelul stereotip și ciclic al basmului: o situație inițială de
echilibru (expozițiunea), tulburarea echilibrului (prejudiciul - intriga),
parcurgerea unui drum cu depășirea probelor (desfășurarea acțiunii),
acțiunea reparatorie (punctul culminant), refacerea echilibrului și
răsplătirea eroului (deznodământul).

2.Prezentarea statutului social, psihologic, moral al fiecăruia dintre

personajele alese

Personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice și reprezintă binele și

răul în diversele lor ipostaze. Eroul este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri
supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (Calul Năzdrăvan, Crăiasa
Furnicilor, Crăiasa Albinelor), făpturi himerice (cei cinci prieteni) sau obiecte
miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie și apa moartă) și se confruntă

6
cu antagonistul, care are și funcție de inițiator. Personajul căutat este fata de împărat.
Cu excepția protagonistului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje
au o trăsătură dominantă. De pildă, Împăratul Roș și Spânul sunt vicleni, în timp ce
Sfânta Duminică este înțeleaptă.
Povestea este construită după schema narativă a inițierii, care presupune un
traseu al devenirii eroului, pe parcursul confruntării cu un antagonist.

*Paradigma mentor-învăţăcel fundamentează întreaga istorie a devenirii

umane şi este reprezentată simbolic prin tema iniţierii. Iniţierea este generată de
nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel iniţiat dobândeşte acces la cunoaşterea
lumii şi la descoperirea sinelui. Mentorul este deschizătorul drumului către sine al
discipolului.

Harap-Alb este protagonistul basmului, personaj eponim, întruchipare a

binelui, dar este un erou atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă care învață din greșeli și
progresează. De aceea este personaj rotund, ieşind din stereotipia superiorităţii
mezinului.
Nici antagonistul (Spânul) nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute
miraculoase, nefiind un zmeu sau un animal fabulos. Dimpotrivă, construcția realistă a
personajelor reflectă concepția populară despre omul rău care este „însemnat”,
ceea ce poate motiva psihologic atitudinea acestuia, întrucât îl supune prin vicleșug pe
eroul imatur. În plus, deoarece „răutatea” lui îl pune pe tânăr în situația de a-și dovedi
calitățile, Spânul are rolul unui „pedagog rău” în scenariul inițierii lui Harap-Alb.
Statutul inițial al eroului este marcat de inocență. Nu știe să distingă
adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Se
deosebește de frații săi încă de la început prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile
Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban. Deși are calitățile necesare unui viitor
împărat, în viziunea autorului, acestea nu sunt evidențiate de la început, ci le descoperă
prin intermediul probelor la care este supus, când dovedește generozitate,
prietenie, loialitate, respectarea jurământului, curaj și responsabilitate.
Numele Harap-Alb semnifică rob de origine nobilă, dar și condiția de
învățăcel, faptul de a fi supus inițierii. Ipostazele sugerate de numele lui corespund, în
plan compozițional, etapelor drumului inițiatic: la început - „fiul craiului” (mezinul),
pe parcursul călătoriei - „Harap-Alb” (învățăcelul), la sfârșit - împăratul (inițiatul).

3.Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în

care evoluează relația dintre cele două personaje

Eroul este construit după schema narativă a iniţierii, care presupune un traseu
al devenirii de sine şi se realizează prin actualizarea unor trăsături umane şi
supraumane în confruntarea cu un factor perturbator. Traseul devenirii coincide cu
modificarea statutului social al eroului. Statutul iniţial al personajului este cel de
neiniţiat. El trăieşte într-un orizont al inocenţei, justificată prin tinereţea sa. Deşi
are calităţi umane deosebite, acestea nu sunt actualizate de la început, ci şi le
descoperă prin intermediul probelor la care este supus. Craiul se îmbracă în piele de
urs și iese de sub pod în fața fiecăruia dintre fii. Conform structurii basmului, fiul cel
mic reușește să treacă această probă a curajului (motivul superiorității mezinului),

7
după o etapă pregătitoare, în care este ajutat de Sfânta Duminică, drept răsplată
pentru că a miluit-o (îi dăruieşte un ban). După ce se desparte de tatăl său care îi
spune să se ferească de omul spân şi de cel roș, crăișorul se rătăcește în pădurea –
labirint, dovedind astfel că mai are multe de învăţat. Încalcă sfatul părintesc și își ia
drept călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie și se arată de trei ori sub diferite
înfățișări, acest fapt conducându-l pe erou la concluzia naivă că „aiasta-i Țara Spânilor”.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experiență a
tânărului prin caracterizare directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste,
se potrivește Spânului și se bagă în fântână”.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață,
să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure ,,pe ascuțișul
paloșului’’(sugestie a unui cod al conduitei cavalereşti) să îi dea ascultare „până când
va muri și iar va învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul de eliberare.
De asemenea, Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb. De remarcat faptul că
până în acest moment nu se precizează numele mezinului, pentru că el nu are o
identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu al cuiva.
Prin urmare, încă de la situaţia iniţială protagonistul și antagonistul se
construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: naiv-viclean, om de origine
nobilă - om comun, cinstit – necinstit.
Caracterizarea directă este realizată de către narator, de alte personaje sau
rezultă prin mijloace de autocaracterizare. Dintre procedeele de caracterizare
indirectă se utilizează caracterizarea prin fapte, limbaj, relații cu alte personaje,
nume.
Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe:
aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului cu pietre prețioase și a
fetei Împăratului Roș pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care eroul depășește
probele țin de miraculos, ajutoarele sale având puteri supranaturale.
Primele două probe le depăşeşte cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiectele magice: pentru urs, o licoare cu
somnoroasă, iar pentru cerb, o licoare, obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai dificilă, pe lângă curaj, abilitatea în
mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida
ispitei de a se îmbogăţi.
În vreme ce izbânzile lui Harap-Alb stârnesc admiraţia şi preţuirea lui Verde-
Împărat şi ale fiicelor lui, Spânul se arată un stăpân necuviincios, rău, care-şi trimite
sluga la moarte sigură cu fiecare nouă poruncă, dar şi un nepot obraznic şi lăudăros.
Împăratul însă îl apreciază pe tânăr: ,,Ia, să am şi eu o slugă aşa vrednică şi
credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul
acesta.’’
Ultima probă presupune două serii de sarcini, unele prin care Împăratul Roş
tinde să îndepărteze ceata de peţitori (casa înroşită, ospăţul, alegerea macului de
nisip), iar altele care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei care se transformă
în pasăre, ghicitul/motivul dublului, proba impusă de fată).
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă
întâmplare, pentru că pe drum se îndrăgostește de ea. Onest însă, își respectă
jurământul și nu îi mărturisește adevărata sa identitate.
Când se întorc la curtea lui Verde - Împărat, fata, cu puteri supranaturale, îl
demască pe Spân, care crede ca Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt,

8
„răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea este
încheiată, iar rolul „pedagogului rău” ia sfârșit. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l
din înaltul cerului.
Eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice (,,trei smicele de măr
dulce şi apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete’’). El reintră în posesia
paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.

4.Concluzie
Protagonistul este o întruchipare „a omului de soi bun”, eroul care învață din
greșeli și se maturizează pentru a deveni împărat. În relația mentor-învățăcel,
antagonistul este considerat un rău necesar. Drumul iniţierii fiului este o călătorie
înspre sine. Pentru a-şi desăvârşi destinul, el trebuie să treacă mai întâi proba bunătăţii,
sub forma milosteniei. Celelalte calităţi se pot dobândi, însă aceasta este nativă.
Trecerea protagonistului prin încercări difcile, precum şi experienţa condiţiei umilitoare
de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al basmului.
Prin urmare, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se
concretizează în „povestea” lui Ion Creangă în opoziția de ordin moral, viclenie-
naivitate, dar și de ordin social, slugă-fiu de crai, iar la nivelul simbolic al călătoriei
inițiatice, în raportul mentor-învățăcel.