,,POVESTEA LUI HARAP- ALB’’

Eseu despre particularitățile unui basm cult

,,Poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune” (G. Călinescu), Ion
Creangă este scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creației folclorice, ,,un rural autentic”
(Tudor Vianu). Marele clasic al literaturii române, socotit la început un ,,autor poporal”, s-a dovedit, în
realitate, un artist profund original care a creat o operă inedită, de neconfundat, datorită unei
inteligențe artistice superioare și unei înzestrări lingvistice remarcabile.
Relativ redusă (povești, povestiri, o nuvelă, anecdote și ,,Amintiri din copilărie”), opera lui Ion
Creangă este ,,epopeea poporului român”, creată de un ,,Homer al nostru” ( G. Ibrăileanu). Fondul și
forma operei sale îl recomandă ca pe un ,,scriitor unic”: un autor individual, ,,reprezentant perfect al
sufletului românesc între popoare”(G. Ibrăileanu).
,,Povestea lui Harap-Alb”, publicată în revista ,,Convorbiri literare”, la 1 septembrie, 1877,
reprezintă ,,însăși sinteza basmului românesc: toată filosofia noastră populară, între fatalitatea răului și
ideala căutare a binelui se lămurește în încercările grele ale fiului de împărat”(Pompiliu
Constantinescu).
,,Oglindire a vieții în moduri fabuloase”, cum îl numește G. Călinescu, basmul favorizează
intrarea într-o lume miraculoasă, unde se consumă aventura eroică a protagonistului, care luptă pentru
apărarea, recuperarea și impunerea unor valori morale: binele, adevărul, dreptatea, frumosul, curajul
etc. Specie epică în care este valorificată categoria estetică a fabulosului/miraculosului, basmul este o
narațiune structurată pe un singur fir epic, având o acțiune convențională (subiectul e organizat într-un
tipar consacrat), la care participă personaje sau forțe supranaturale.
Basmul cult imită relația de comunicare de tip oral, specifică eposului popular, dar scriitura
poartă mărcile originalității autorului. Tiparul narativ specific basmului popular este reorganizat,
conform principiilor sale estetice și viziunii sale artistice. Alte linii de forță ale basmului cult sunt:
personajele individualizate prin comportament, prin limbaj și psihologie, gesturi sau mimică,
umanizarea și localizarea fantasticului, fabulosul tratat în mod realist, erudiția paremiologică,
oralitatea și umorul.
,,Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în structura epică a basmului cult, conținând și
elemente ale basmului popular.
Un prim argument în susținerea acestei afirmații este tema basmului: triumful binelui asupra
răului. Construit pe schema unui roman cavaleresc medieval, basmul lui Creangă urmărește istoria
unor probe de curaj pe care trebuie să le treacă un tânăr pentru a izbândi în viață, Din acest punct de
vedere, ,,Povestea lui Harap-Alb”poate fi considerată un bildungsroman, deoarece urmărește istoria
maturizării unui tânăr. Întâmplările lui Harap-Alb sunt tot atâtea ,,explorări în lumea misterului
existențial” (Marin Mincu).
Asemenea basmului popular, ,,Povestea lui Harap-Alb” își structurează epicul pe două motive
ordonatoare, cel al călătoriei inițiatice a erolui și cel al probelor depășite. Apar și alte motive
narative tipice: motivul împăratului fără urmaș pe linie bărbătească. Verde-Împărat, care nu avea
decât fete, îi cere fratelui să-i trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei feciori ai săi, ca să-l lase la tron
după moarte. Urmează motivul superiorității mezinului, motivul supunerii prin vicleșug, al tovarășilor
devotați, al pedepsirii răului.
Motivul central este cel al călătoriei. Drumul are sens alegoric. Călătoria pe care o face fiul cel
mic al craiului are caracter inițiatic, este un drum spiritual, de perfecționare și purificare. Pe de altă
parte, drumul are și un substrat mitic – simbol al vieții și al morții, motiv esențial în basmele populare,
sugerând destinul omului derulat implacabil dinspre naștere spre moarte. În studiul ,,Creangă și
Creanga de aur”, Vasile Lovinescu oferă o interpretare mitică a basmului, pe care îl consideră ,,un
pelerinaj spre unitate”. În realizarea ei, Harap-Alb are rolul principal, fiind predestinat să restaureze
unitatea unei lumi căzute în haos, scindate între puterea împăratului-Verde și cea a Craiului.
Ca în basmul popular, clișeele compoziționale sunt plasate în incipit și la final. Formula
inițială: ,,Amu cică era odată” și formula finală ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă;
cine se duce acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă. Iar cine nu, se uită și
rabdă”, sunt convenții care marchează simetric intrarea și ieșirea din fabulos. Formulele mediane,
„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” „şi mai merge el cât mai merge",
„Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este", realizează trecerea de la o
secvenţă narativă la alta şi întreţin curiozitatea cititorului.
Fuziunea dintre real și fabulos se realizează în incipit, deoarece naratorul inovează, inserând în
formula inițială cuvântul ,,cică” (se zice că), punând povestea pe seama spuselor altcuiva. Formula
finală conține o reflecție plină de un umor amar, privind deosebirea dintre cele două lumi. În lumea
poveștilor, fericirea e asimilată cu belșugul gastronomic, dar cititorul este avertizat că în lumea reală,
banul e stăpân absolut.
Acțiunea basmului se desfășoară linear, prin înlănțuirea secvențelor narative, ordonate din
perspectiva unui narator omniscient, cu înclinație ludică, care uneori este implicat , exprimându-și
opinia despre cele întâmplate. Naratorul din Povestea lui Harap-Alb, la început, se prezintă ca
narator auctorial, trăitor în alt timp decât cel al diegezei: „pe vremurile acelea” drumurile erau cu
primejdie, nu ca „în ziua de astăzi”, pentru ca, la sfârşit, să sugereze că a fost invitat la ospăţ: „ un
păcat de povestitoriu fără bani în buzunariu”. Când se povesteşte la persoana a treia, naratorul este
extradiegetic în raport cu istoria relatată şi heterodiegetic în raport cu actorii. În fragmentele de
tranziţie, între două secvenţe, naratorul e mult mai implicat. Se adresează direct naratarilor, îşi spune
părerea despre cele întâmplate, sau se declară necreditabil, deşi până atunci fusese creditabil.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune
îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm
rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor, iar individualizarea acţiunilor şi a
personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă
funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi ajută la caracterizarea personajelor.
Basmul lui Creangă este construit în întregime pe principiul cifrei trei, triplicarea fiind
considerată de V.I. Propp o trăsătură specifică basmului. Creangă supralicitează procedeul, a treia
probă (aducerea fetei) conţine alte încercări impuse de împăratul Roş şi chiar de fată. Eroul nu are de
trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de
tată: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânşii că
sunt foarte şugubeţi".
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea
sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului cu pietre scumpe, şi a fetei împăratului Roş
pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte
cum să procedeze şi îi dă obiectele magice necesare. A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii,
este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş, om cu „inimă haină",
începe cu trecerea altui pod. Harap-Alb are acum iniţiativa actelor sale. Drept răsplată pentru
bunătatea sa, primeşte în dar de la crăiasa furnicilor şi de la crăiasa albinelor câte o aripă. De
asemenea, fiind prietenos şi comunicativ, îşi găseşte ajutoare în personajele himerice: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
La curtea împăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de
personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale: casa de aramă - cu ajutorul lui Gerilă (proba
focului), ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug: cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă (proba
pământului şi a apei), alegerea macului de nisip - cu ajutorul furnicilor.
Alte trei probe se leagă doar de fată: păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în
pasăre - cu ajutorul lui Ochilă şi a lui Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei - cu ajutorul albinei (motivul
dublului). Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită" (are puteri supranaturale), impune o ultimă
probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă
moartă de unde se bat munţii în capete". În basm, sunt prezente și alte numerele magice, în afară de 3:
12 și 24, semne ale totalităţii.
Personajele, oameni, dar şi ,,fiinţe himerice” cu comportament omenesc, sunt purtătoare ale
unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Harap-Alb, protagonistul basmului, nu
are nicio calitate supranaturală şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte
prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia,
respectarea jurământului, curajul, necesare unui împărat, în viziunea autorului. Este construit pe o
schemă realistă, fiind asemănat de G. Călinescu cu un flăcău de la țară datorită mentalității sale.
Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia
cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţierea), între starea de inocenţă/ naivitate
(negru) şi „învierea" spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului. De aceea calul
năzdrăvan nu-1 ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe
lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte...".
Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale
(Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi
himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa
moartă) şi se confruntă cu răufăcătorul/ personajul antagonist (Spânul). Personajul căutat este fata de
împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepţia
eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane
reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se
ironizează defecte umane (frigurosul, mâncaciosul etc), dar aspectul lor grotesc ascunde calităţi
sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş, Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică
este înţeleaptă. Personajele se individualizează prin limbaj. Registrele stilistice popular, oral şi
regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular prin specificul integrării
termenilor, al modului de exprimare.
Limbajul cuprinde: termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri
tipice/ erudiţia paremiologică. Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice
de realizare a umorului, precum: exprimarea mucalită (să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri),
ironia, porecle şi apelative caricaturale (Buzilă, mangosiţi, farfasiţi); diminutive cu valoare
augmentativă (buzişoare, băuturică); caracterizări pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă); scene comice
precum cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, în căsuţa de aramă; expresii populare.
,,Povestea lui Harap-Alb” este, în opinia mea, un basm cult, având ca particularităţi:
reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea și localizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului. Lumea basmului, creată de povestitorul
din Humulești, ființează astfel într-o geografie miraculoasă și într-un discurs inconfundabil, puse sub
semnul originalității, caci basmul ,,e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică,
știință, observație morală.”( G.Călinescu).