Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Basmul este o specie a genului epic în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare, dotate cu puteri supranaturale, aflate în luptă cu forțe nefaste ale
societății și ale naturii, reprezentate la nivel simbolic de zmei, balauri, vrăjitori. George
Călinescu, în studiul „Estetica basmului” îl considera „ o operă de creație literară, cu o
geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase”, dar și „ un gen vast, depășind cu
mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală”.
Prima formă de reprezentare a basmului a fost cea populară, presupunând o situație
incipientă de narare, redusă la funcția unui povestitor care încearcă să capteze atenția unui
auditoriu. Mai târziu, interesul scriitorilor pentru această specie devine din ce în ce mai
mare, elaborându-se astfel o întreagă literatură cultă. În literatura română, basmul apare
ca o preocupare în sine în opera unor scriitori precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă sau
Barbu Ștefănescu Delavrancea.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult care pune în evidență atât specificul
basmului ca specie epică, cât și viziunea realistă a lui Creangă, care apropie lumea basmului
de cea a Humuleștiului natal.
La nivel tematic, conflictul dintre bine și rău este dublat de o semnificație morală,
susținută prin destinul protagonistului. Mesajul operei pune în lumină ideea că „omul de soi
bun se vădește sub orice strai” (George Călinescu).
Personajele îndeplinesc aceleași roluri ca în basmul popular, dar se individualizează
prin limbaj, prin înfățișare și comportament. În plus, stilul este elaborat, narațiunea
îmbinându-se cu dialogul și descrierea, unele scene sunt dramatizate, iar descrierile
detaliate au rolul de a individualiza personajele.
Publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1877, acest basm ilustrează vocația
de scriitor a lui Creangă și sintetizează și elementele tipice ale creației populare. Viziunea
autorului este realistă și, ca urmare, autorul evocă o lume autentică, țărănească, dându-i o
tentă de fabulos popular. Geneza textului trimite, așadar, către un strat folcloric, de la
care Creangă preia schema epica, dar și către unul cult, filosofic li etic, născut din
concepția autorului asupra unor teme precum: inițierea, formarea unui conducător,
cunoașterea de sine, rolul familiei în devenirea individului, destinul, teme subordonate
eternei lupte dintre bine și rău.
Subiectul respectă articulațiile cunoscute ale basmului popular, chiar dacă acțiunea
este mai complexă și implică un număr relativ mare de personaje. Expozițiunea o constituie
hotărârea tatălui eroului de a-și supune cei trei fii la o probă a curajului, pentru a vedea
care este mai vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, Împăratul Verde. Singurul care
trece această probă, ajutat fiind și de Sfânta Duminică, este mezinul. El pleacă de acasă
promițând să nu uite de sfatul părintesc de a se feri în drumul său de „omul spân” și de
„omul roș”.
Intriga constă în încălcarea, din naivitate, a acestui sfat, ceea ce are drept
consecință schimbarea identității și a statutului eroului. El devine sluga spânului și primește
numele Harap-Alb.
Desfășurarea acțiunii cuprinde încercările la care este supus fiul de Crai, ca
pedeapsă morală pentru ignorarea învățăturii părintești. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat,
Harap-Alb va fi trimis de spân să aducă sălățile din Gradina Ursului, pielea cu pietre
nestemate a cerbului și pe fata Împăratului Roș. Ultima încercare este și cea mai dificilă,
eroul fiind nevoit să parcurgă alt drum, la fel de primejdios ca primul. De această dată îi va
întâlni, pe rând, pe cei cinci tovarăși care îl vor ajuta în îndeplinirea misiunii sale: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Câștigă, de asemenea, recunoștința reginei
albinelor și a reginei furnicilor, care îi voi veni și ele în ajutor când le va chema. La curtea
Împăratului Roș sunt supuși la nenumărate încercări. Cu intenția de a nu le da fata și de a-i
pedepsi pentru îndrăzneala lor, acesta îi pune să doarmă în casa de aramă înroșită de foc,
să aleagă macul de nisip, să bea și să mănânce în cantități foarte mari, să găsească pe fata
împăratului și să o ghicească dintre două fete identice. Biruind toate încercările la care
sunt supuși, o primesc pe fată și pornesc împreună la curtea lui Verde-Împărat.
Punctul culminant este reprezentat de demascarea spânului de către fata
Împăratului Roș, care avea puteri magice. Drept răzbunare, spânul îi taie capul lui Harap-
Alb, însă acesta va fi înviat de fată, cu ajutorul celor trei smicele, al apei vii și al apei
moarte. Spânul moare, prăbușindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-
Alb.
Deznodământul surprinde secvența căsătoriei eroului cu fata împăratului, la
petrecere participând toți cei care l-au ajutat pe parcurs, și moștenirea împărăției
unchiului său.
O primă scenă importantă pentru tematica basmului este cea în care spânul îl
păcălește pe fiul craiului să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc, în felul său la trebi de
aieste, se potrivește spânului și se bagă fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se
poate întâmpla.”. Naiv, lipsit de experiență și foarte credul, fiul craiului își schimbă
statutul din nepot al Împăratului Verde în acela de slugă a spânului: „De acum înainte să
știi, te cheamă Harap-Alb. Aista ți-i numele și altul nu.”. Numele său poate fi interpretat în
două moduri: structura oximoronică are sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă
„negru”, „rob”; pe de altă parte, devine sugestia traseului inițiatic al eroului, care pentru a
ajunge un împărat bun și milostiv, adică „alb”, trebuie să treacă mai întâi prin stadiul de
slugă, adică „harap”, empatizând cu semenii săi.
Devenit sluga spânului, își asumă și numele de Harap-Alb, devenind în același timp un
om pe care te poți baza, pentru că dovedește loialitate și credință față de stăpânul său,
întrucât jurase pe paloș. El devine robul-țigan, deși era alb, nedumerind astfel chiar pe
unchiul său, Împăratul Verde, precum și pe fiicele acestuia, care simt pentru el o empatie
spontană.
Eroul nu își încalcă jurământul și își respectă cuvântul dat, rod al unei educații solide
căpătate în copilărie de a fi integru, demn și capabil să-și asume vinovăția.
O altă scenă fundamentală este cea din finalul basmului. Decapitarea protagonistului
este ultima treaptă și finalul inițierii, având semnificația coborârii în infern/a morții
inițiatice: „A coborî în Infern înseamnă a cunoaște o moarte inițiatică, o experiență
susceptibilă de a întemeia un nou mod de existență” (Mircea Eliade). Înviat de fata
Împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice („trei smicele de măr dulce, apă vie și apă
moartă”), eroul reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș
și împărăția unchiului său. Căsătoria și schimbarea statutului său (devine împărat) confirmă
maturizarea personajului.
Episoadele basmului sunt înlănțuite cronologic, într-o compoziție clară și firească.
Acțiunea se desfășoară linear și este punctată de schema epică a acestei specii literare.
Formula mediană este, în mare, păstrată, cea inițială și cea finală fiind vizibil inovate.
Formula inițială exclude paradoxul temporal și enumerația de situații imposibile,
evocând un timp îndepărtat, dar plauzibil, posibil de repetat din moment ce poate fi
comparat cu prezentul narativ. În felul acesta, nu se mai realizează acea graniță netă între
planul fabulosului și cel real, lumea basmului fiind situată de fapt în prelungirea realității,
prin ilustrarea verbului la imperfect: „Amu cică era odată într-o țară un craiu, care avea
trei feciori”. Cuvântul „cică” reprezintă o modalitate specifică oralității, prin care se
propune situarea faptelor sub semnul întrebării, naratorul neasumându-și actul povestirii
(„o plasează pe seama altuia”).
Formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce
acolo be și mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă”
păstrează modelul rimat și ritmat din basmul popular, dar lipsește convenția minciunii, iar
povestitorul își asumă și funcția de martor la unele evenimente, prilej cu care realizează și
compară lumea ideală a basmului cu cea reală, în care există stratificare socială.
La nivelul structurii interne, se observă anumite modificări, constând în inversarea
unor invarianți și complicarea motivului central (motivul drumului devine al „drumului în
drum”). Și în basmul cult, evenimentele respectă tiparul compozițional clasic, în cinci etape:
situația inițială, stabilă, factorul perturbator, acțiunile reparatorii (probele), restabilirea
echilibrului, răsplata eroului.
Ion Creangă pornește de la modelul popular, reactualizând teme și motive de
circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni într-un text narativ
complex. Există trei părți narative ample, care corespund, în plan compozițional, celor trei
etape ale drumului și ipostazelor protagonistului. În etapa de pregătire, la curtea craiului,
mezinul apare în ipostaza naivului, pe parcursul drumului, Harap-Alb este novicele sau cel
supus inițierii, iar la sfârșitul călătoriei preia rolul de împărat, fiind inițiat.
Ca procedee specifice, Creangă folosește triplicarea, pentru că probele nu sunt în
număr de trei, ci multiplu de trei. Apar obiecte magice (somnoroasa, obrăzarul), personaje
donatoare (cel mai important fiind Sfânta Duminică) și auxiliari (calul și cei cinci „monștri
drăgălași”) tipice basmului, care îl ajută pe erou să treacă probele.
În basmul „Povestea lui Harap-Alb”, se pot identifica atât un conflict interior, cât și
unul exterior. Conflictul interior este cel din sufletul protagonistului, dus între dorința de a
duce la capăt sarcina de a ajunge la curtea lui Verde-Împărat, pentru a nu-l dezamăgi pe
tatăl său și frica de faptul că este posibil să nu fie capabil de a trece cu bine peste toate
probele la care este supus. Conflictul exterior este determinat de nerespectarea
sfaturilor părintești, eroul fiind nevoit să trăiască aceeași experiență ca aceea a tatălui
său, pe care calul îl purtase, în tinerețe, prin aceleași locuri. Acest conflict începe în
momentul în care spânul, viclean, îl păcălește pe Harap-Alb și-l obligă să-și schimbe între ei
hainele și identitatea, întâlnirea cu el fiind o reluare a veșnicului conflict între cele două
forțe, binele și răul. Alegerea, de către narator, ca antagonistul să fie spânul și nu un alt
personaj fabulos, sugerează caracterul mai realistic al basmului cult, în comparație cu cel al
basmului popular. Totuși, finalul fericit este păstrat, conflictul terminându-se cu victoria
Binelui.
În basm, personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice, Binele și Răul în
diversele lor ipostaze, Ion Creangă realizând la acest nivel cea mai importantă inovație, și
anume umanizarea fantasticului. Eroul său este unul atipic, deoarece rămâne în sfera
umanului, neavând puteri supranaturale și nici calități ieșite din comun. Nicolae Manolescu îl
considera pe Harap-Alb „un fel de Făt-Frumos, juvenil și neexperimentat, mai mult ajutat
de ceilalți decât viteaz”.
 Cei cinci tovarăși sunt personaje fabuloase, construite după modelul lumii pe dos,
deoarece înfățișarea lor este grotescă, dar ascunde trăsături morale deosebite, pentru
care George Călinescu îi considera „monștri drăgălași”.
Personaje precum spânul, Sfânta Duminică sau calul au rol important în inițierea lui
Harap-Alb și apar în ipostaza de pedagog dur, exigent, ca spânul, tolerant, ca Sfânta
Duminică sau pragmatic, precum calul.
În basmul cult, personajele se individualizează prin limbaj și comportament. Cu
excepția protagonistului care evoluează, celelalte personaje întruchipează tipologii umane,
de exemplu, Sfânta Duminică este înțeleaptă, spânul sau Împăratul Roș reprezintă omul
rău, viclean. Limbajul lor amintește de țăranii din Humulești, critica apreciind că ele trăiesc
prin replicile lor.
Stilul acestui text literar se caracterizează prin oralitate, umor și ironie. Mărcile
oralității sunt cuvintele și expresiile populare, proverbele și zicătorile, enumerațiile,
repetițiile, frazele ritmate și versurile populare, inserate în text. Umorul se realizează prin
porecle caricaturale (Gerilă, Setilă), prin diminutive cu valoare augmentativă („buzișoare”,
„băuturică”), prin scene pitorești (cearta din casa de aramă) sau prin portrete (portretul lui
Ochilă).
Povestirea faptelor este însoțită, de multe ori, de reflecțiile sau comentariile
naratorului, care este parțial obiectiv, iar registrele folosite sunt cel popular și cel
regional, reflectând limbajul specific zonei humuleștene.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” prezintă viziunea realistă a lui Creangă asupra
lumii fabuloase a basmului, lume care se apropie de cea a satului natal, fantasticul fiind
umanizat, stilul, savuros, textul putând fi considerat o operă sinteză a autorului.