Limba și literatura română

prof. dr. Diana PETROVAI

Curente literare/ culturale

ROMANTISMUL

Romantismul, orientare ideologică, artistică și literară, s-a afirmat la sfârșitul secolului al

XVIII-lea și s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850),
la început în Germania și Anglia, apoi s-a extins în Franța și întreaga Europă. Curentul literar
polemic a apărut ca reacție împotriva raționalismului și a clasicismului rigid. Triumful romantismului
în Franța este marcat de apariția manifestului
„Prefața” la drama „Cromwell” (1827) de Victor
Hugo – „Nu există reguli, nici modele. [...] Conceptul
artei de frumos include și urâtul și grotescul” –, și de
„bătălia pentru Hernani”, răsturnând toate prejudecățile
clasice și proclamând doctrinar libertățile
romantismului. Premiera dramei „Hernani”, a
autorului romantic francez Victor Hugo, la Paris, pe 25
februarie 1830, este însoțită de o „bătălie”, demonstrații
între adepții romantismului și cei ai clasicismului
(tabloul „Premiera lui Hernani” de Albert Besnard).
Victor Hugo își reafirmă poziția expusă în „Prefața” la
„Cromwell”: necesitatea de a încălca regulile teatrului
clasic și de a reafirma ambiția estetică a noii generații, Premiera lui Hernani, Albert Besnard
romantismul.
Curentul literar pătrunde în literatura română pe filieră franceză, datorită scriitorilor
pașoptiști, iar articolul-program „Introducție” la revista „Dacia literară”, scris de Mihail
Kogălniceanu (1840), susține ideologia romantică. Această mișcare culturală a cuprins nu numai
literatura, ci și artele plastice, muzica, filozofia, istoria și estetica, fiind și un mod de a fi, atât al
individului, cât și al culturilor.
În studiul „Principii de estetică”, George Călinescu definește romantismul în antiteză cu
clasicismul, evidențiind pregnant și convingător deosebirile dintre cele două curente literare care
s-au manifestat predilect în literatură. Clasicul este „un om ca toți oamenii”, pe când romanticul este
cu totul ieșit din comun, „un monstru de frumusețe sau de urâțenie, de bunătate ori de răutate”,
reliefând astfel caracterul cu totul excepțional al celui din urmă. Pe când clasicul este „inteligibil” în
exprimarea ideilor sau construirea situațiilor, romanticul este „bizar” și deloc moralist, așa cum este
cel dintâi. Cu totul dezinteresat de natură, clasicului îi lipsesc sentimentele pentru frumusețile
acesteia, pe când romanticul este copleșit de natura ocrotitoare și participativă la toate stările lui
interioare. Cu toate acestea, Călinescu susține interferența curentelor literare de-a lungul istoriei
literare, argumentând că și în antichitatea elină clasică se regăsesc „umbre romantice”, iar în Evul
mediu romantic se manifestă și „forme clasice”.
Reprezentanți ai curentului în literatura universală, de exemplu în Germania: Heinrich
Heine, Friedrich von Schiller, Friedrich Hölderlin, August Wilhelm și Friedrich Schlegel (frați); în
Rusia: Mihail Lermontov; în Anglia: Percy Bysshe Shelley, George Gordon Byron, William
Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge; în Franța: Victor Hugo, Alphonse de Lamartine; în Italia:
Giacomo Leopardi, iar în literatura română: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Specii literare cultivate: specii dramatice – drama istorică (Victor Hugo și Aleksandr
Pușkin), filozofică, lirică (Percy Bysshe Shelley); specii lirice – meditația, elegia, romanța
(Lamartine, Victor Hugo); specii epice – legenda, balada (Heine), poemul (Heine, Byron, Keats,
Vigny, Pușkin, Lermontov, Eminescu), nuvela istorică, fantastică (Edgar Allan Poe), romanul istoric,
de aventuri, frescă (Novalis, W. Scott, Hugo, Poe).

pagina 1 din 3
Limba și literatura română
prof. dr. Diana PETROVAI

Ținând cont de momentul afirmării romantismului pe scena europeană și de cel al creației

eminesciene propriu-zise, critica literară l-a integrat pe Eminescu romantismului târziu. Acest
decalaj temporal a provocat și îmbinarea trăsăturilor romantice ale liricii eminesciene cu cele clasice.
Nu numai poeții germani, Johann Christian Friedrich Hölderlin și Novalis (au influențat puternic
lirica eminesciană în latura ei onirică, de vis și vizionară), l-au influențat pe Eminescu, ci și marii
poeți francezi și englezi, încadrați în această mișcare culturală: Victor Hugo, George Gordon
Byron.
Fără doar și poate, curentul literar a generat un stil și o atitudine tipic romantice,
caracterizate prin dominația particularului asupra generalului, a individualului asupra colectivității, a
sentimentelor asupra rațiunii, prin interesul deosebit față de natură, mediu ambiant, culoarea locală
(concretizată în elementele decorului, în tradițiile istorice, etnografice și folclorice). Tipologic, o
atitudine „romantică” va exista întotdeauna și se va raporta, prin opoziție, la una „clasică”.
Principiile estetice care au guvernat mișcarea romantică sunt:
◼ teme literare predominante: iubirea, natura, timpul, istoria, tradițiile/obiceiurile/folclorul, condiția
nefericită a artistului de geniu în lume etc.;
⚫ prezența figurilor tutelare: geniul, titanul, profetul, regele, demonul, îngerul etc.;
⧫ introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul, fantasticul, macabrul, pitorescul,
feericul;
⧫ interesul manifestat față de genuri și specii cum ar fi: drama romantică; lirica (meditația sau
poemul filozofic) și proza istorică (nuvela și romanul) sau proza fantastică (nuvela și romanul);
◼ teme și motive romantice în poezia eminesciană: tema naturii și a iubirii (motive: lacul, marea,
izvorul, codrul, stelele, luceafărul, noaptea, seara, asfințitul, teiul, nufărul, întâlnirea îndrăgostiților,
chemarea iubitei, așteptarea înfrigurată, nostalgia, dorul, femeia-înger și femeia-demon, voluptatea
suferinței etc.); supratema timpului (motive: înserarea, trecerea ireversibilă/inexorabilă a timpului,
momentul genezei și al extincției universului, istoria, epocile vechi sau mitice ale lumii și ale istoriei
naționale: Dacia, Egiptul Antic, Evul Mediu, timpul sacru al iubirii, timpul comic al luceafărului,
timpul uman-terestru etc.); tematica filozofică (călătoria comică, geniul – cu ipostazele bătrânul
dascăl din poezia Scrisoarea I, tânărul voievod, luceafărul, îndrăgostitul „cufundat în stele” din
poezia Floare albastră, magul, profetul, regele, „împăratul și proletarul”, condiția umană, viața ca
vis, viața ca teatru etc.);
 afirmarea individualității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului individual; creatorul
romantic se definește prin spontaneitate, hipersensibilitate și originalitate, printr-o anume beție a
sentimentelor, o stare permanentă de tensiune, melancolie, nostalgie sau suferință, printr-o vocație
a absolutului, ca dorință de atingere a absolutului sau a perfecțiunii; romanticii sunt niște
solitari, mari singuratici aflați în căutarea perfecțiunii;
 primatul sentimentului și al fanteziei creatoare; preponderența cultivării sensibilității, a
imaginației și a fanteziei creatoare în defavoarea rațiunii; afirmarea libertății creatoare, libertatea
de exprimare a sentimentelor; trecere de la rațional spre zonele tainice ale sufletului,
inconștientului; scriitorul romantic manifestă o atitudine nonconformistă față de societatea
vremii, acceptând drept criterii: sensibilitatea, intuiția, reveria, în detrimentul rațiunii;
 cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității;
 revolta împotriva convențiilor sociale și artistice;
 respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creație;
 fascinația misterului, a straniului, a excepționalului; atracția pentru natură, trecutul istoric, folclorul
local, spații exotice, mituri, fantastic, fabulos; culoarea locală (surse de inspirație: folclorul, istoria,
natura); interesul pentru tradiții, evocarea evenimentelor istoriei naționale; valorificarea fondului
mitic prin intermediul simbolului și al metaforei; predilecția pentru mit și simbol;
 evaziunea este apreciată ca o formă de contrapondere a realității obiective, de care romanticii sunt
dezamăgiți, tendința de evadare din realitatea mărginită și meschină spre lumi imaginare
(fantastic, vis, trecut istoric, locul natal sau spații exotice);

pagina 2 din 3
Limba și literatura română
prof. dr. Diana PETROVAI

 romanticii resping prezentul fad și decadent; se întorc spre trecut, mai cu seamă spre Evul Mediu;
se cufundă în lumea visului/ somnului, a reveriei sau a iubirii, într-un decor preferențial nocturn;
caută universuri compensatorii, dorința de evadare din realitate în lumea visului ca univers
compensatoriu/ compensativ;
 contemplarea naturii, în special a spațiului cosmic infinit, se concretizează prin descrierea
peisajelor sau a momentelor anotimpurilor, în pasteluri, prin reflectarea asupra gravelor
probleme ale universului, în meditații;
 importanța acordată sentimentelor umane, în special iubirii, înțelese ca o trăire afectivă puternică
și întemeietoare a cuplului omenesc integrat armoniei universale (refacerea cuplului adamic;
refacerea ființei androgine ca entitate completă); trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul
naturii ocrotitoare, participative sau martor; iubita devine un ideal de feminitate;
 descoperirea infinitului spațial și temporal (spațiul și timpul sunt noțiuni relative, proiecții
subiective ale sufletului uman, așa cum le-au definit filozofii idealiști);
 alternarea planului teluric, terestru cu cel cosmic, celest;
 în poezie se manifestă inovații prozodice și supremația subiectivismului (reașezarea eului în
centrul lumii), a pasiunii înflăcărate, a fanteziei debordante;
 în proză, personajul este o individualitate excepțională, un erou excepțional, acționând în
împrejurări deosebite, excepționale;
 cultivarea antitezei (trecut-prezent, înger-demon etc.);
 prețuirea libertății de creație la nivelul limbii literare; amestecul genurilor, speciilor și al
stilurilor; lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic, prin
pătrunderea regionalismelor și a construcțiilor specifice limbajului oral;
 printre procedeele stilistice s-au impus antiteza, epitetul, personificarea și comparația dezvoltată
în definirea unor situații, idei, atitudini sau în caracterizarea personajelor;
 ironia romantică bazată pe simularea acordului cu un anumit punct de vedere, ce apare mai ales
în opera romanticilor germani, are drept scop tocmai accentuarea opoziției față de ideea ironizată de
autori; adesea, ironia romantică dobândește accente satirice și pamfletare ca în „Scrisorile” lui Mihai
Eminescu.

pagina 3 din 3