Ioan Slavici – Moara cu noroc

Coordonate ale vieţii şi operei lui Ioan Slavici

Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, în comuna Şiria, de lângă Arad. Urmează şcoala
primară în Şiria, liceul la Arad şi Timişoara, iar studiile universitare de Drept şi Ştiinţe la Budapesta
şi Viena, unde este preşedintele Societăţii Studenţilor Români, „România Jună”. În ambianţa
vieneză îl cunoaşte pe Eminescu şi întâlnirea lor se transformă într-o prietenie pe viaţă.
Debutează în 1871 cu o comedie Fata de birău, publicată în revista „Convorbiri literare", dar
vocaţia lui este aceea de prozator şt va fi confirmată, în 1881, de apariţia volumului Novele din
popor, moment de seamă în evoluţia prozei româneşti.
După un scurt popas la Iaşi (1874), vine la Bucureşti, unde este secretar al unei comisii de
documente istorice (colecţia Hurmuzachi), profesor la Liceul „Matei Basarab" şi redactor la
„Timpul", devenind coleg de redacţie cu Eminescu şi Caragiale, între anii 1877 și 1881.
În 1884, stabilit la Sibiu, întemeiază ziarul „Tribuna", dovedindu-se un jurnalist de rară
fecunditate. La revista sibiană, Slavici înlesneşte debutul lui George Coşbuc.
Revenit în Bucureşti, lucrează, după 1890, în învăţământ, editează ziare şi reviste împreună cu
Caragiale şi Coşbuc), publică volume de nuvele şi romane, precum şi opere cu caracter
memorialistic.
Moare în august 1925.
Dacă Eminescu este, prin excelenţă, poetul, Creangă întruneşte toate caracteristicile unui
desăvârşit povestitor, iar Caragiale reprezintă geniul dramatic în literatura româna, Ioan Slavici este
nuvelistul de excepţie. Autor al unei opere însemnate, scriitorul a lăsat veritabile modele estetice în
majoritatea speciilor literare în proză: povestirea, schiţa, nuvela, romanul, memorialistica, studiile
didactice. Prin opera sa cu adevărat remarcabilă, mai ales în nuvele şi romane, Slavici se afirmă în
calitate de creator al unei lumi animate de mari energii, de patimi şi de acute probleme sociale, în
cadrul schiţat cu mână de maestru al satului şi al târgului transilvănean. Firele tradiţiei pe care o
sublimează în cultivarea atitudinii moralizatoare faţă de eroi şi faşă de cititori, trebuie căutate în
continuitatea exerciţiului epic transilvănean (de la Gheorghe Şincai şi Petru Maior), în concordanţă
cu evoluţia scrisului românesc din Principate.
De aceea apare ca un întemeietor al direcţiei literare, calitate pe care i-a recunoscut-o însuşi
Maiorescu, care, preluând exemplul acestui tip de proză, va dezvolta teoria „realismului poporan”.
Criticul a pledat pentru o creaţie care să aducă în atenţie subiecte specific naţionale, cu eroi
reprezentând veridic diferite categorii sociale, mai ales pe cea ţărănească, în toate resorturile
condiţiei sale existenţiale. Caracterul popular şi realist al prozei lui Slavici nu este un fenomen
întâmplător, ci rezultatul unui efort conştient: „Scriind - mărturisea Slavici - îmi dădeam toată
silinţa să mă potrivesc atât în plăsmuire, cât şi în formă, cu felul de a vedea şi cu gustul acelora pe
care îi aveam în vedere."
Nicăieri vigurosul talent al scriitorului nu s-a exprimat mai pregnant ca în domeniul
nuvelisticii. Încă din primul moment al apariţiei volumului Novele din popor (1881), ce adună între
paginile sale titluri de referinţă: Popa Tanda, La crucea din sat, Gura satului, Pădureanca, Moara
cu noroc -, contemporanii au recunoscut autenticitatea viziunii sale artistice asupra lumii satului.
Astfel, A.D. Xenopol remarca realismul observaţiei la Slavici, comparându-l cu rigoarea notaţiei în
proza lui Stendhal. Valoarea psihologică şi literară a nuvelelor lui Slavici este imediat semnalată de
Eminescu, în 1881, în cronicile publicate în ziarul „Timpul”. Justeţea observaţiei lui Eminescu
privitoare la realismul prozei lui I. Slavici este confirmată nu numai de viabilitatea creaţiei, ci şi de
aprecierea ei ulterioară de către un observator critic de talia lui G. Călinescu: „Dacă ar fi avut mai
multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului.”
Comparaţia, subînţeleasă, pe care G. Călinescu o face cu Honoré de Balzac este susţinută de
calităţile prozatorului, evidenţiate de operă: bun cunoscător al naturii omeneşti, capacitatea de a
crea figuri dârze, dotate cu voinţă şi perseverenţă, pe care le pune în situaţii dramatice.

1
 Caracterul realist al prozei îşi găseşte o primă explicaţie în concepţia artistică a creatorului
ei, conform căreia, pentru a fi înţeleasă de popor, arta trebuie să-l implice afectiv; opera literară
trebuie să vehiculeze idei care „merg la inima cititorului din popor". Slavici vede literatura ca pe
o contribuţie efectivă la realizarea progresului cultural şi moral al societăţii. Prin urmare, arta
trebuie să aibă un caracter moralizator. Potrivit concepţiei estetice a lui Slavici, nu există o
adevărată satisfacţie estetică dacă binele şi adevărul nu însoţesc frumosul: „Pentru ca să fie
frumos, un lucru trebuie să fie, înainte de toate, bun şi adevărat.” Opera artistică „nu exprimă, ci
reproduce stări sufleteşti.” Eroii adevăraţi „dărâmă munţi, nebunesc, se ucid.”- afirmaţii ce
dezvăluie preferinţele autorului pentru personaje capabile să lupte cu imperfecţiunile omului şi cu
destinul, indiferent de consecinţele acestei confruntări.
Principiile enunţate denotă o viziune realistă care îl conduce pe Slavici spre obiectivitate.
Evoluţia sa în direcţia unei susţineri făţişe, aproape didactice, a normelor de conduită umană era
previzibilă. Tânăr fiind, prin lecturile din Schopenhauer şi M.G. Pauttier cunoaşte preceptele şi
învăţăturile morale ale lui Confucius: sinceritatea, buna-credinţă, francheţea, inima deschisă şi
iubirea de adevăr.
De altfel, întreaga sa activitate didactică, publicistică şi literară se află sub auspiciile
înţelepciunii confucianiste. Pledoaria pentru echilibrul moral, chibzuinţă, înţelepciune, dreaptă
măsura în toate şi pentru iubirea de oameni străbate întreaga creaţie a lui Slavici, conferind stilului
său caracter pilduitor. Dar norma etică este subsumată esteticului. Personajele create de Slavici,
a căror complexitate corespunde manierei realiste, sunt raportate la principiile etice ale creatorului
lor. Abaterile de la acestea atrag după sine eşecul moral. Autorul demonstrează, îndeosebi în
nuvela Moara cu noroc, teza formulata şi în lucrarea sa, Educaţia morală.

Moara cu noroc
(Repere de interpretare)

În cercul vicios al tentaţiei de înavuţire

Ideile lui Slavici, potrivit cărora nerespectarea principiilor etice are grave consecinţe, sunt
confirmate în plan estetic în nuvela Moara cu noroc, inclusă în volumul Novele din popor,
considerată, pe drept cuvânt, o capodoperă a nuvelisticii româneşti. Eroul nuvelei, Ghiţă, a depăşit
cu totul măsura necesară unui om care râvneşte spre fireasca satisfacţie materiala şi morală. De
aceea, prăbuşirea lui este iremediabilă, atrăgând după sine o suită de nenorociri. Ghiţă concentrează,
în devenirea sa tragică, întreaga problematică a operei.
Textul concis al nuvelei îngăduie identificarea a trei straturi tematice. Cel dintâi - care poate fi
considerat o „supratemă" - deschide naraţiunea prin cuvintele bătrânei, mama Anei: „Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Vocea
bătrânei se confundă, neîndoielnic, cu aceea a naratorului. Cuvintele soacrei lui Ghiţă au valoare
premonitorie, anticipând destinul tragic al eroului. În final, bătrâna meditează din nou asupra celor
întâmplate, subliniind amar ideea unei fatalităţi oarbe: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa
le-a fost data (soarta, n.n.). Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe".
Al doilea strat tematic, cu valenţe sociologice şi psihologice, vizează consecinţele nefaste pe
care setea de îmbogăţire le are asupra individului. Considerând Moara cu noroc drept „o nuvelă
solidă cu subiect de roman", G. Călinescu afirma că „drama lui Ghiţă este analizată magistral".
Slavici îşi dovedeşte vigurosul talent, înfăţişând drumul parcurs de Ghiţă de la condiţia modestului
cizmar, nemulţumit de sărăcia în care trăia, până la crâşmarul dominat de patima banului. Procesul
dezumanizării lui Ghiţă sub imperiul nefast al setei de înavuţire este urmărit evolutiv, marcând şi
dramatice reînvieri ale fondului său de omenie, zguduitoare remuşcări de conştiinţă.
Slavici acordă o atenţie particulară motivării acţiunii eroilor săi. Astfel, Ghiţă ia hotărârea să
se mute cu familia într-un ţinut cu faimă rea şi expus primejdiilor, iniţial nu din lăcomie de bani, ci
pentru că nu întrezărea altă cale spre a scăpa de sărăcie. Arendarea cârciumii de la Moara cu noroc
îi apare ca unica posibilitate să-şi împlinească gândul de a-şi deschide un atelier, devenind un mic
patron. Ghiţă se dovedeşte, la început, un om cu iniţiativă. Se mută cu familia (soacră în vârstă,

2
nevastă tânără şi frumoasă, un copilaş deja născut, al doilea venind pe lume după mutarea lor) într-
un loc izolat, departe de alte aşezări. Curajul îi vine din cultul pentru familie, din iubirea pentru ai
lui. Îndrăzneţ, apărându-şi cu energie libertatea de acţiune, se dovedeşte şi la cea dintâi confruntare
cu Lică Sămădăul - esenţială pentru înţelegerea a ceea ce urmează în nuvelă:
„ - Cred că ne-am înţeles? adause Lică.
- Înţelegere cu de-a sila nu se poate..."
Fascinaţia exercitată de forţa şi de autoritatea ce se degajă din personalitatea Sămădăului
marchează cel de-al treilea strat tematic al nuvelei. Personajul negativ intimidează orice adversar
prin temeritatea dusă la extreme cu care sfidează legile umane şi chiar pe cele divine, eliberat atât
de constrângerile interioare, cât şi de reticenţa încălcării preceptelor morale. El nu cunoaşte decât
frica faţă de lege şi de a fi pedepsit, inspirând teamă celor cu care vine în contact. Pentru Ghiţă, Lică
reprezintă ispita malefică, tentaţia bogăţiei blestemate, dar şi a existenţei în afara normelor etice,
căreia inima lui şovăielnică nu-i poate rezista.

Fineţea analizei psihologice

Pentru prima dată în literatura română este urmărit, într-o analiză de fineţe şi minuţiozitate,
raportul existenţial „călău-victimă". Prăbuşirea lui Ghiţă nu trebuie explicată numai prin lipsa tăriei
de caracter în faţa lui Lică. Perspectiva îmbogăţirii rapide îl ademeneşte şi Slavici surprinde, cu o
măiestrie de neegalat, prinderea cârciumarului în mrejele întinse de Sămădău. Treptat, setea de bani
pune total stăpânire pe mintea şi pe acţiunile lui Ghiţă. El simte cum se înstrăinează de Ana şi de
copii, dar nu are puterea să se împotrivească. Naratorul urmăreşte, în detaliu, zbuciumul sufletesc al
lui Ghiţă, mistuirea lui. Alunecarea personajului spre pierzanie începe din momentul în care se face
părtaş la fărădelegile Sămădăului. Devine pe zi ce trece mai nesigur pe el, mai dependent de Lică,
spiritul demonic care i-a ghicit slăbiciunea pentru bani şi-l manevrează prin intermediul ei.
Remuşcări sincere şi dureroase izbucnesc din adâncul fiinţei lui încă nealterate complet: „Iartă-mă,
Ano!... Iartă-mi cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi..."
Slavici îşi surprinde personajul în procesul derulării contradicţiilor sufleteşti. Primind banii de
la Lică, proveniţi din furt, încearcă să-şi explice slăbiciunea, punând-o pe seama firii sale: „Ei! ce
să-mi fac? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac, dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea?!" Depunând mărturie falsă la judecarea lui Lică şi a tovarăşilor lui,
bănuiţi că au tâlhărit un arendaş şi au participat la uciderea unei femei şi a copilului ei, Ghiţă atinge
ultima treaptă a degradării. Din acel moment, el devine complice la crimă şi un irecuperabil în plan
moral.
Încercarea de a-l da pe Lică pe mâna jandarmului Pintea nu salvează personajul de la
prăbuşirea inevitabilă. Scena în care Ghiţă pleacă pe furiş să-1 aducă pe Pintea, fără să-şi avertizeze
soţia, îi dezvăluie lui Ghiţă adevărul crud: el o aruncase pe Ana în braţele lui Lică, provocând
căderea ei în păcatul adulterului. De la complicitate la crimă n-a mai rămas decât un singur pas, iar
Ghiţă a desăvârşit nedreptatea împotriva Anei, luându-i şi viaţa.

O ipostază tragică a feminităţii

Când au venit la Moara cu noroc, Ghiţă şi Ana reprezentau o familie tânără şi unită printr-o
dragoste reciprocă. Bărbatul va recunoaşte ulterior că unul dintre argumentele arendării hanului a
fost iubirea pentru soţia lui şi dorinţa de a-i oferi o viaţă îndestulată. Dar, pe măsură ce influenţa
malefică a Sămădăului asupra cârciumarului creşte, se diminuează afecţiunea şi armonia dintre soţi.
Înţelegerea iniţială se risipeşte, fiind înlocuită de certuri frecvente, suspiciuni reciproce, reproşuri
amare. Dar Ana îşi iubeşte bărbatul, în ciuda atitudinii lui reticente şi nu acceptă să-l lase singur de
sărbătorile pascale, intuind parcă o primejdie la adresa lui. Nedrept şi gelos, el o acuză că doreşte să
fie alături de Sămădău, primind replica ei tranşantă: „Eşti un om netrebnic şi grozav trebuie să te fi
ticăloşit tu în tine, pentru ca să-mi spui ceea ce nu crez nici tu însuţi". Lică vine la han cu şerparul
plin de galbeni şi de bijuterii furate şi se mânie că nu-l găseşte pe Ghiţă singur, aşa cum îi

3
poruncise. După ce mijlocitoarea tranzacţiilor sale dubioase se autodemască şi este ucisă din ordinul
Sămădăului, acesta are nevoie de Ghiţă, ca tovarăş liber şi fără obligaţii familiale. Îl avertizase mai
înainte că era conştient în privinţa dublei slăbiciuni a cârciumarului, pentru bani şi pentru soţia sa,
promiţându-i enigmatic că-l va lecui de cea de a doua. La fel procedase şi cu Pintea în tinereţea lor,
când fuseseră hoţi de cai şi partenerul său se îndrăgostise. Lică i-a luat iubita, ca să nu mai aibă
slăbiciuni pentru nimic. El nu iubise niciodată, fiind un spirit criminal, rece şi calculat până la
mânie. Va proceda identic şi cu Ghiţă, convingându-l să părăsească temporar hanul, abandonându-şi
nevasta. Îl consolează cu cinism că-i va veni greu numai prima oară: „iar de aici înainte eşti lecuit
pe vecie." Lică nu respectă pe nimeni, umilindu-l pe Ghiţă în calitate de soţ şi de bărbat, iar pe Ana
o tratează ca pe un obiect erotic, care putea fi lesne împrumutat: „Măi, Ghiţă,... aşa-i că mi-o laşi şi
mie acu o dată, de ziua de Paşti?” Solicitarea stupefiantă ignoră grosolan dragostea dintre cei doi şi
unicitatea împlinirii sentimentale, Lică coborând-o pe Ana la nivelul unei femele oarecare. Nici ea
nu-l iubeşte pe Sămădău, temându-se şi manifestând reticenţă faţă de el din clipa când l-a văzut
întâia oară. Îi respinge complimentele şi avansurile, intuind sterilitatea afectivă a omului rău şi plin
de sine. Îl acceptă numai atunci când o umileşte, proferând o ironie muşcătoare la adresa lui Ghiţă:
„N-am zis că-i fac rând să plece?" Cârciumarul hotărăşte să-l înştiinţeze pe Pintea despre faptul că
Sămădăul se află la Moara cu noroc, având asupra lui banii şi argintăria ce constituiau dovezi de
netăgăduit ale jefuirii arendaşului. Părăsind-o pe Ana, fără să-i motiveze acţiunea sa, Ghiţă îşi
dovedeşte indecizia şi gelozia oarbă. Crezând nu numai că bărbatul ei n-o mai iubeşte, dar că o şi
dispreţuieşte, părăsind-o ca un laş în braţele tovarăşului de fărădelegi, tânăra femeie i se dăruieşte
acestuia, într-un gest de revanşă disperată: „Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa..." Reîntors mai târziu la han, pentru a
lua din grajd un cal odihnit, Sămădăul îl surprinde pe Ghiţă omorându-şi soţia într-un acces de
gelozie amestecată cu propriile mustrări de conştiinţă. După ce hangiul este împuşcat în ceafă de
Răuţ, din porunca lui Lică, acesta din urmă se apleacă asupra femeii înjunghiate. Muribunda, în loc
să-i ceară un cuvânt de alinare, îl muşcă de mâini şi îi zgârie faţa, ultimă dovadă a urii ei
neputincioase faţă de cel care a întinat-o şi i-a distrus căsnicia. Cu cel din urmă licăr de conştiinţă,
ea vrea să-i lase pe trup semnele vizibile ale unei violenţe, pentru ca acest nelegiuit diabolic, care
pervertea tot ce atingea, să nu mai scape justiţiei. Aşadar, Slavici condamnă nu numai păcatul
adulterului, dar şi absenţa patimii, care ar fi putut să-l justifice. Acceptarea răului sub impulsul
fascinaţiei pe care o exercită, ca şi orgoliul revanşei erotice, din pricina căreia şi-a întinat idealurile
familiale, o conduc pe Ana la ispăşire tragică.

Bibliografie

1. Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968

2. Magdalena Popescu, Slavici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977
3. Ioan Slavici. Proză. Poveşti. Nuvele. Mara. Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1979
4. Ioan Slavici, Evaluări critice, Editura Facla, Timişoara, 1977
5. Ioan Slavici interpretat de..., (Biblioteca critică), Antologie selectivă de C. Mohanu, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1977
6. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici, opera literară, Editura Academiei, Bucureşti, 1970