Studiu de caz

Dimensiunea religioasă a
existenţei

Elevi:
Argatu Adrian, Aiordachioae Antonio, Petrovan Razvan si
Cirstean Ioel
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Introducere -Dimensiunea religioasă a existenţei

Începuturile literaturii române au foarte mare legătură cu fenomenul cul-

tural-religios care se manifestă în răsăritul europei, acesta fiind ortodoxismul.
România este singurul popor de origine romanică ce are ca bază acest fe-
nomen numit ortodoxism.

Limba română s-a format prin contopirea limbii latine cu cea a daco-geţi-
lor, la care se adaugă elementul migrator, slava.
Dacă vom secţiona fiecare strat al limbii noastre maderne, vom observa
căci noi ne tragem dintr-un popor „păgân”, ce credea în zei(Zalmoxe), acesta
fiind poporul dac. Însă prin ocuparea Daciei de către romani, prin intermediul
romanizării, dacii din vremea aceea treptat au acceptat creştinismul, acesta fi-
ind adus de Imperiul Roman în „conştiinţa” dacilor.
Menţionez faptul că asemănare dintre cele două religii şi concepte era
foarte mare, această asemănare regăsindu-se în următoarele rânduri:”Dan
Oltean inventariază, în Religia dacilor, câteva dintre cele mai importante: şi
Zalmoxe, şi Isus sunt atestaţi istoric, amândoi au origine divină, un părinte
celest, amân-doi predică nemurirea sufletului, propun o eshatologie, participă
la ospeţe ini-ţiatice, recurg la simbolul vinului şi a viţei-de-vie, suferă moartea
şi învierea, coboară în infern, se înalţă la cer ş.a.[...] ”(Polimorfismul creştinis-
mului românesc, Vianu Mureşan).
Cu toate acestea, după despărţirea bisericii universale, romanii au avut ca
şi credinţă, catolicismul. Spre deosebire de romani, precum am scris adineauri,
acest popor ce odinioară a fost poporul Dacia, a devenit popor cu baza religiei
ortodoxismul.
Apariţia factorului slav în secolul VI a avut în glotogeneza română mare
importaţă asupra acesteaia. Următile apariţiei acestui factor o are în special
asupra credinţei şi-a bisericii(oficierea slujbei în biserică şi scrierea de cărţi în
limba slavonă).
O mare parte din cuvintele din lexicul românesc din domeniul bisericesc
sunt de origine slavă(slavă, schit, mucenic, munarh etc.).

Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă este înlocuită în biserică

de limba română. Implicarea lui Petru Movilă în înfiinţarea tipografiilor aduce
ca şi urmare începrea tipăririi diferitelor cărţi necesare răspândirii creştinismu-
lui. Aceste cărţi cuprind traduceri ale Bibliei şi anumite învăţă-turi sau predici

2
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

rostite de preoţi la oficierea slujbei (Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri şi

Vieţile sfinţilor a lui Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanul).
Prin intermediul acestor tipografii începe scrierea textelor religioase în al-
fabetul chirilic, acest alfabet fiind introdus tocmai din secolul al IV-lea (Tetra-
evanghelul lui Coresi).
Cei mai importanţi domnitori care au contribuit la înviorarea culturală a
spaţiului românesc au fost Matei Basarab în Muntenia şi Vasile Lupu în Moldo-
va.
Astfel în continuarea studiului de caz vom diseca fiecare parte, explicând-o
şi argumentând-o potrivit ei.

3
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Analiza cazului -Dimensiunea religioasă a existenţei

"A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti
înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai
caracteristice din cultura noastră veche şi una din feţele ei
de glorie.”(Istoria literaturii române vechi, Nicolae Cartojan)
„Omul trebuie sa creada in ceva.Vai de cei care nu cred in
nimic!”(Victor Hugo)
Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din
răsăritul Europei, un spaţiu complex format pe temeliile tradiţiei bizantine.
În Dacia, creştinismul pătrunsese, fără îndoială, chiar de la începutul co-
lonizării romane, adus de legionari , mai ales din răsăritul imperiului. Pe aceasta
o dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum şi limba, unde toate cuvin-
tele despre ceea ce poate numi “Crestinişmul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu
(de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştini, biserică, lege (lege sacră -reli-
gie), rugăciune, altar, Scripturi, sfânt (mai ales în cuvinte compuse ca Sfânta
Maria,Sin Nicoară).
Cu toate acestea, instalarea unei ierarhii bisericieşti au aşteptat sfârşitul
marilor năvăliri barbare. Iată de ce românii au păstrat slavona veche drept limbă
bisericească până la sfârşitul secolului al XVII- lea, însă tot timpul au fost
supuşi, de departe, patri-arhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai
mulţi termeni privitori la organizarea ecleziastică, precum şi la teologie sau în
literatura religioasă sunt de origine slavă-greacă.
Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului
divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba romană. În această pe-
rioadă s-au tradus şi tipărit carţi religioase de care aveau nevoie toţi credincioşii.
Acestea au fost cazaniile(evanghelii explicate, cuprinzând învăţături morale de-
zvoltate pe marginea textului biblic) şi pravilele(corpuri de legi). Cultura celor 3
ţări române demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristică Evului Me-
diu este dominantă în aceste ţări.
Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia şi Vasile Lupu, în Moldova, au
marcat începutul unei epoci de înviorare culturală. Pin tipografiile înfiinţate cu
sprijinul lui Petru Movilă, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievu-
lui, cărţile religioase se răspândesc şi contribuie la unificarea limbii romane lite-

4
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

rare. Zorii literaturii religioase poartă astfel amprenta cărţilor religioase care au
ieşit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importantă a culturii unui popor. Sentimentul
religios se manifestă atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei. În bi-
serică, legătura cu Dumnezeu se exprimă public, prin mijlocirea clerului, după o
anumită rânduială. Însă credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în
modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în
obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură, în arte plastice, în muzică, în
literatură.
Componenta religioasă a culturii române este foarte vie în perioada pre-
modernă. În Evul Mediu, creştinismul, care fusese adoptat timpuriu de strămoşii
românilor, devine o religie bazată pe carte. Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi
cărţile liturgice în slavonă şi le-au făcut să circule în tot spaţiul sud-est euro-
pean, pentru că traducerea cărţilor de cult greceşti a fost determinată de nevoia
Bizanţului de a creştina popoarele slave.
Religia şi literatura dezvoltă, începând cu secolul al XVI-lea, un etaj co-
mun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la modelarea limbii romane în dorin-
ţa de a da glas credinţei. La acest etaj participa si cultura populara, prin compo-
nenţa religioasă, creştinismul popular, şi prin creaţia folclorică.
Cultura româneasc între secolele XVI-XVII poate fi abordată la nivelul
culturii cărturăreşti (religie creştină, carte religioasă şi literatura) şi la nivelul
culturii populare (creştinism popular şi folclor).
Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viata lor
spirituală, de credinţă în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecarui individ,
fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este
cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Cartea religioasă
românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în
limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin
cuvânt în limba noastră. Trăirea religioasă determină trecerea prin mai multe fil-
tre a dogmei creştine şi a cărţilor sfinte; unul este cel al identităţii şi al culturii
colective, altul al identităţii şi al culturii individuale.
Dimensiunea religioasă a existenţei capătă treptat forme de expresie ro-
mânească mai întâi prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie
în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspi-
raţie religioasă.
Cultura românească premodernă se constituie din interacţiunea mai mul-
tor grupuri culturale: cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcoric. Între cele 3 zone

5
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

de cultură şi cei care participă la ele(prelaţi, cărturari, oameni simpli) se produc

schimburi, influenţe, asimilări, determinate de mediul de formare şi de mediile
culturale pe care le traversează indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii româneşti scrise sunt legate de
religia creştină, de instituţia eclezială şi de necesitatea comunicării în interiorul
comunităţii de credinţă. Manuscrisele creştine în limba slavonă şi în limba ro-
mână, apoi tipăriturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.
Biblioteca creştinismului conţine două compartimente: cel destinat spa-
ţiului eclezial (literatura patristică, liturgică, apologetică, teologală, canonică,
pastorală, duhovnicească) şi cel destinat spaţiului extraeclezial (pe de o parte, o
literatură destinată educaţiei creştine şi edificării duhovniceşti a “bunului creş-
tin”, legată de religia trăită- Biblia, rugăciuni zilnice, cântări bisericeşti, ode şi
imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatură
pioasă: cărţi de rugaciune, scrieri apocrife, creaţii hagiografice, literatură
mistico-ascetică, calendare, literatură moral-edificatoare, literatură cultă de
inspiraţie religioasă).

Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt ori-
zont cultural. Omul medieval este prin excelenţă un homo religiosus, care co-
munică cu Dumnezeu, şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaş-
telor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, I se supune necondi-
ţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de aver-
tizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii diavo-
lului. În ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi
îndreptarea lor prin penitenţă.
Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi:
călugări şi peoţi, astrologii de pe lângă curţile domneşti, voievodul însuşi care
domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confrunt cu marile epidemii de ciumă, catas-
trofe naturale (cutremure, inundaţii), perioade lungi de secetă şi foamete, răz-
boaie ce durează uneori zeci de ani. Toate generează sentimentul de instabilitate
a lumii şi nesiguranţă a vieţii.
Religia oficială şi autoritatea bisericii coexista cu creştinismul popular;
de-alungul secolelor s-au perpetuat superstiţii, credinţe şi practici păgâne legate
de vechile religii ale naturii.

6
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Cele dintâi încercări

G aldi a semnalat în Psaltirea

slavo-română a lui Coresi din 1577 şi
Tetraevanghelul aceluiaşi din 1560-1561
procedee de proză ritmică şi unele
clausule ritmate, concluzia lui fiind
următoarea: ”Primele traduceri ale
textelor biblice au valorificat atât
anumite sonorităţi ale versului românesc
popular, cât şi efecte bazate pe
paralelism; lipsea însă şi - nici nu putea fi
altfel, având în ve-dere medelele greco-
slave - aplicarea principiului
izosilabismului şi în domeniul poezizi
culte. În această privinţă, poezia cultă,
din diferite motive, lua o atitudine mai
şovăitoare decât poezia folclorică”.
Coresi a avut o mare influenţă
asupra evoluţiei limbii române, deoarece
acesta a creat primele scrieri cu alfabet
chirilic în ţara noastră. precum scriam
mai devreme, el a scris anumite texte
printre care cea mai importantă fiind Tetraevanghelul din 1560-1561.
Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Braşov) a fost un
diacon, traducător şi meşter tipograf român originar din Târgovişte. Este autorul
primelor cărţi în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte,
tipărite în sute de exemplare şi răspândite în toate ţinuturile româneşti, facilitând
unitatea lingvistică a poporului român dar şi apariţia limbii române literare.
Coresi este originar din Târgovişte, unde şi-a început activitatea tipografi-
că. În 1559-1560 se stabileşte definitiv la Braşov, unde i s-a oferit posibilitatea
de a tipări nu doar în limba slavonă, ci şi în limba română, fapt imposibil la vre-
mea respectivă în Muntenia, din cauza opoziţiei Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipă-
riturile lui, apărute în mare parte la Braşov între 1556 şi 1583 sub influenţa cu-
rentelor de reformă religioasă luterană şi calvină răspândite atunci în Transilva-
nia, sunt adevărate „monumente” de limbă veche românească, importante şi prin
predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre şi cla-
ritate, problema introducerii limbii româneşti în cultul religios. Tipăriturile lui
Coresi utilizau graiul din Ţara Românească şi sud-estul Transilvaniei şi au avut

7
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

o mare importanţă pentru evoluţia şi unificarea limbii române. Ele au stat la ba-
za formării limbii române literare.
Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavić, care lucra pen-
tru Mitropolia Ungrovlahiei. A tipărit primele cărţi în limba română Tetraevan-
ghelul (1561) - o traducere din Noul Testament a celor patru evanghelii, Între-
bare creştinească (lucrare cunoscută şi sub numele de Catehism, apărută în
1560 — studiile mai vechi îl datează 1559), Liturghierul (1570), Psaltirea
(1570). Cărţile erau întrebuinţate atât în biserică cât şi la şcoală.
Munca de tipar consta din xilogravură şi necesita eforturi deosebite. Fieca-
re pagină trebuia sculptată în lemn. Pentru aceasta Coresi folosea 10-20 de uce-
nici, pe care îi amintea în prefaţa cărţilor editate de el.
Tiparniţa lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima şcoală româneas-
că” din Braşov.

Oratoria religioasă
Cazania lui Varlaam

Mitrropolitul Varlaam s-a născut în jurul

anului 1580, dintr-o familie de răzeşi din
Borceşti (Neamţ), sat dispărut situat lângă
Târgu Neamţ. Numele său de mirean a fost
Vasile Moţoc. De tânăr şi-a îndreptat paşii
spre Schitul Zosim de pe valea pârâului
Secu, unde a învăţat carte, şi-a dezvoltat
talentul de vorbitor şi scriitor şi a deprins
limbile slavonă, latină şi greacă. Pe locul
schitului, Vornicul Nestor Ureche şi soţia sa
Mitrofana au ctitorit, în 1602, Mănăstirea
Secu în care a început să funcţioneze şi o
şcoală.
Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii
mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de
Varlaam. Fiind bun povăţuitor, ajunge pe
treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.
Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărţilor, îndeosebi cele religioase,
traducând Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scararul (1618). Mai târziu, pentru
strădaniile şi virtuţile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al Domnitorului Miron
Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova şi Kiev. Întors în

8
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

ţară, primeşte vestea morţii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) şi pe cea a

înlăturării Domnitorului Miron Barnovschi, ceea ce îl determină să se retragă la
Mănăstirea Secu. În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul domniei
Voievodului Alexandru Iliaş, Arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iaşi şi
numit în fruntea Mitropoliei Moldovei in locul Mitropolitului decedat Atanasie
(1629-1632). Ca nou mitropolit, Varlaam reuşeşte să aibă multe realizări, mai
ales că reuşeşte să-şi atragă şi sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit şi de
Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reuşeşte
chiar înfiinţarea primei tipografii româneşti din Moldova, în anul 1640, pe care
a instalat-o la Mănăstirea "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. De asemenea, în 1645 a
convocat un sinod al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, cunoscut ca
Sinodul de la Iaşi.
Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi
pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. În
timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa şi renumita
biserică a Mănăstirii "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitoria cea mai cunoscută a
Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaştele
Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia
Ecumenica de Constantinopol.
În anul 1640, cu ajutorul Domnitorului Vasile Lupu, reuşeşte să întemeieze la
Iaşi, prima şcoala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei
Duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.
Drept reacţie la propaganda calvină din Transilvania a redactat "Cartea care se
cheamă "Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc", prima scriere
românească de polemică teologică.
În aprilie 1653 s-a retras la mânăstirea Secu, unde a decedat în anul 1657.
La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a
înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al
Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.
Opere:
 Cazania sau Cartea românească de învăţătură
Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea
conţine primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei
Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în
tipărirea cărţii. Cazania are două părţi: partea I cuprinde extrase din Evanghelie
şi comentariul lor pentru 32 de duminici; partea a II-a povesteşte vieţile

9
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

sfinţilor, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la

Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele
trăsături ale operei: frumuseţea limbii utilizate -vorbeşte pe înţelesul tuturor,
presărând explicaţiile cu întrebări retorice şi cu îndemnuri, arta povestirii -este
primul nostru povestitor, înfăţişînd ţărăneşte chestiunile teologice.
 Jitiile (biografiile de asceţi şi martiri) oferă cititorului materialul din care se
inspirau şi pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mişcat
imaginaţia multor ascultători.
Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-şi împingă fetele spre prostituţie,
aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare
fecioară.
Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur şi negăsindu-l se culcă sub
un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.
 Fonetismele arhaice şi regionale
elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluţia limbii: „dirept acela
loc”.
 Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc
Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism
şi de pericolul deznaţionalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de
indignare sub învăluirile cuminţi ale frazei.

V arlaam a fost un simplu fiu de ţăran din

părţile Odobeştilor. Cea mai populară operă a sa
este „Cazania” din 1643.
„În această operă masivă, cu groasa slovă
ceteaţă, de tăietură galiţiană, este desigur o
parte originală, dar stilul este al autorului:
Varlaam a lăsat toată învă-ţătura câtă o ştia şi
o putea şti şi a vorbit peînţelesul ţeranilor săi.
De aici vine un fapt pe care l-am constatat în
Ardeal nu o dată: în biserici părăsite prin prful
îngrămădit de sute de ani poate, iese din când în
când câte o foaie cu acea slovă mare, hotărâtă,
în care recunoşti imediat Cazania lui Varlaam.
În biseri-că nu se mai slujeşte, glasurile au
amuţit de multă vreme, în cuprinsul zidurilor
pustii s-a mai îngrămădit pulberea uitării din an

10
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

în an, din deceniu în deceniu, din secol în secol, şi cu toate acestea nu mor foile
din Cazania lui Varlaam, ca-re arată ce legături existau cândva între toţi
românii, din toate satele cuprinsu-lui românesc, măcar de ar fi fost pe alocuri
stăpânitori de alt neam decât al că-lugăraşului ajuns mitropolit al Moldovei. Şi
aceasta încă este operă de unitate naţională, o unitate care se face în suflete,
pentru că ardeleanul cere acelaşi grai pe care îl cere şi moldoveanul şi
munteanul. Nu o dată, când vine, în sa-tele de acum, un preot cu teologie şi
vrea să introducă în mintea sătenilor lui e-lemente de cărturărie, aşa cum de
multe ori nu le înţelege nici el singur, deşi a dat, sau, mai adevărat, tocmai
pentru că adat examene dintr-însele, se ridică din mulţimea aceasta un glas
care zice: „Părinte, zici foarte bine, dar mai bine după cartea cea veche.”
Cartea cea veche pentru toate provinciile româneşti este această carte a
părintelui Varlaam.”(Iorga, Istoria Critică a literaturii ro-mâne)
„Cazania” lui Varlaam a avut o considerabilă însemnătate în crearea pri-
mului nostru „stil cărturăresc”, deţinând în această privinţă în cultura româ-
nească dacă păstrăm proporţiile, locul Bibliei lui Luther în „acea germană”.
Prima parte cuprinde extrase din evanghelii şi comentariul lor potrivit
pentru treizeci şi două de duminici, partea a doua cuprinde vieţi de sfinţi ordo-
nate calendaristic, începând cu Semeon Stâlpnicul(1 Septembrie) şi sfârşind cu
tăierea capului Sfântului Ioan(29 august).
„Cu adevărat se veseleşte Dumnedzău de pocăinţa păcătoşilor, iară dracii
să scârbesc. Şi numai căt să găndeşte păcătosul să se scoale din păcate şi să în-
toarcă la pocăinţă, atâta-l tămpină Dumnezău cu mila sa şiâl cuprinde cu
agiutorul său.”
Cazania lui Varlaam conţine cele dintâi pagini cu valenţe literare din cul-
tura noastră, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj în care fumul devi-
ne un simbol al vieţii păcătoase:
“Când petreace omul în fum, atunci-i lacrămadză ochii şi de iuţimea fu-
mului doru-l ochii şi orbăsc: iar deacă iase la vazduh curat şi la vreame cu se-
nin de se prambla pre lângă izvoară de ape curaţatoare, atunce samtu mai vesel
ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc di în văzduh curat. Aşea şi noi, fraţi-
lor, deacă intrăm în fumul păcatelor lumiei aceştia, intru mancări fără vreame
şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului satelor şi a vecinilor, şi intr-
alte pohte de păcate, atunce şi noua foarte lăcramadză ochii sufletului nostru, şi
de iuţimea acelui fum înşelatoriu durere şi orbie foarte cumplită rabdă ochii
noştri. Ca a nimica altă nu se asamănă isprăvile noastre într-această lume, nu-
mai fumului. Şi nu numai isprăvile noastre, ce şi dzilele şi anii şi viaţa noastră,
toate ca un fum trec. Şi cine va petreace într-aceaste fumuroase şi înşelatoare
lucruri, aceluia-i iaşte mentea întunecată cu întunearecul păcatelor şi pohtelor
trupului..”

11
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Varlaam este omul rezumatelor care se ţin mine, este cu siguranţă primul
nostru povestitor, ale cărui istorisiri pot fi asemănate, în primitivitatea lor plină
de farmec, cu picturile din bisericile medievale moldoveneşti.
Din partea a doua a „Cazaniei” se inspirau şi pictorii populari, lăsând ima-
ginaţia destul de liber în privinţa amănuntelor.
Detaliile psihologice, ca şi dialogurile „sunt aici cu deosibire izbitoare”,
probabil primele din proza noastră. Înainte de Neculce, nimeni n-ascris în ro-
mâneşte o nuvelă comparabilă cu aceasta a lui Varlaam.

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei

D imitrie Barilă, cunos-

cut mai ales pe numele mo-
nahal Dosoftei, (n. 26 oc-
tombrie 1624, Suceava - d.
13 decembrie 1693, la Żół-
kiew, în Polonia, azi Jov-
kva, Ucraina) a fost un căr-
turar român, mitropolit al
Moldovei, poet şi traducă-
tor. În 2005 Biserica Orto-
doxă Română l-a procla-
mat sfânt.
A învăţat la Iaşi probabil la
Colegiul întemeiat în 1640
la mănăstirea “ Sf. Trei le-
rarhi", apoi la şcoala Fră-
ţiei ortodoxe din Lvov, un-
de a făcut Studii umaniste
şi de limbi. Cunoştea limba
elenă, latina, slavona şi polona. Datorită relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi
cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere,
cu care a tipărit la Mitropolia din Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice,
unele traduse de el însuşi. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat intro-
ducerea limbii române în biserică.
Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huşi
(1658 - 1660) şi Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674
şi 1675 - 1686). În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea
vreme, a fost dus în Polonia de oştile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la
sfârşitul vieţii.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet
naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducă-

12
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

tor din literatura dramatică universală şi din cea istorică în româneşte, primul
traducator al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar român
care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii cunoscători şi traducă-
tori din literatura patristică şi post patristică şi care a contribuit la formarea lim-
bii literare româneşti.
Lucrări:
 Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., şi 8634 de versuri (la un
loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
 Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679 (ed. a Ii-a, Iaşi, 1683);
 Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680 (text paralel: slavon şi român);
 Molitălvnic de-nţeles, Iaşi, 1683, având, după prefaţă, un
 Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
 Parimiile preste an, Iaşi, 1683, având tipărit din nou
 Poemul cronologic, cu mici adaosuri şi modificări.
 Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol Iaşi, 1682-1686, lucrare de compilaţie,
după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) şi slave.
Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în româneşte, Istoriile lui He-
rodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea pă-
cătoşiior a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi minunule Sf. Vasile cel
Nou.
Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nico-
lae Milescu, care s-a tipărit la Bucureşti, în 1688. în timp ce se afla în exil în Po-
lonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan
Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa
Orbe-cche a italianului Giraldi, păstrtă fragmentar (154 de versuri); începe
acum şi traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din
cartea I).
La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei şi a mitropolitului Varlaam la-
sinski al Kievului, a tradus din –greceşte în slavo-rusă mai multe lucrări teologi-
ce: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituţiile Sfinţilor Apostoli, Istoria
bisericească şi privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o
explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, şi despre credinţe noastre a
lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinţi Părinţi
(34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de
texte patristice şi liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri.

A lături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră

cultura-lă din secolul al XVII-lea se aşază şi figura mitropolitului Moldovei,
Dosoftei. “Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om prost
de felul lui; era neam de mazil (dupa o altă redacţie a operei lui Neculce : “Fe-
cior de negutator”). Prea învăţat ; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slovineşte

13
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

şi alte. Adânc din cărţi ştia; şi

deplin călugăr, şi cucernic, şi
blând, ca un miel; în ţara noastră
pre aceste vremuri nu se afla om ca
acesta”.
Iar un copist rus al unui
manuscris slavonesc a lui Dosoftei
spune: „Tradu-cătorul acestei cărţi
sfinte, preasfinţitul Dosoftei,
mitropolit ortodox al Sucevei –
mulţi care l-au cunoscut vorbesc
bine despre el”.
Patriarhul Moscovei, Ioachim,
într-o scrisoare din 16 decembrie
1679, îl compară pe Dosoftei, ca
înţelepciune, cu Moise, şi ca iubire
de adevăr cu Solomon. Se poate
spune, fără exagerare, că
mitropolitul Dosoftei a fost una din
cele mai laminate feţe bisericeşti ale ortodoxismului, care joacă un rol însemnat
nu numai la români, ci şi în viaţa cultural-bisericească a Ucrainei şi a Rusiei
mus-covite.
Mitropolitul Dosoftei a lăsat o urmă adâncă în viaţa religioasă a Moldovei,
dându-I acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei, prin tipărirea
de cărţi noi, în special de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct a
operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Şi activitatea lui se desfăşoară în di-
recţia trasată de înaintaşii săi, în legătură cu mişcarea culturala provocată de că-
tre mitropolitul Petru Movilă.
Principala operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut
lumina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un oraşel
polonez, Uniev. Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăs-
tirea Probota şi de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupă intens de traducerea şi de
alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi 1686. Psaltirea în versuri a
necesitat o muncă îndelungată. El face la început “talcovania acestii sfinte
cărţi…, carea iaste plină de rugă şi plină de tainele ceale mare a lui Dumnezeu.
Pentru aceia cu multă trudă şi vreame îndelungată”, el, cum “a putut mai fru-
mos” , a tradus această carte din slavoneşte.

14
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Această traducere cu textul ei slav, care se deosebeşte ca limbă, de limba

tradu-cerilor româneşti de atunci, a văzut lumina tiparului în anul 1680. Textul
tradus în proză a fost “tocmit” în “versuri” , “în cinci ani foarte cu usardie mul-
tă”. Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia înca în secolul al XVI-
lea ajunge la o mare perfecţiune sub pana poetului umanist Jan Kochanow-ski
(1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracţie pentru versifica-ţie.
Astfel, în toate tipariturile sale el publică nişte stihuri la luminatul “gherb” a
Ţării Moldovei. Iar în precuvantarea lui din Psaltirea în versuri Dosoftei ne dă
un fel de tratat de versificaţie, prima lucrare în acest gen în limba românească.
De fapt prin psaltirea lui versificată se creează limba poetică poloneză.
Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră
veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea a avut
o circulaţie mare ; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii ver-
sificaţi, în spcial acei scrişi în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în
literatura noastră populară sub forma de cântece de stea. Aşa este recunoscut
psalmul 46, care incepe astfel:
“Limbile să salte
Cu cântece ‘nalte
Să strige ‘n tărie
Glas de bucurie…”
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în
ro-mâneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David,
psalmii transpuşi în versuri inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care
de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama
sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic fragment din Psaltirea lui Do-
softei:
“Către tine am nădejde
Doamne, cându-s în primejdie
Şi să nu-mi vie stideală
Preste veaci sminteală,
Să mă scoţi din greutate.
Şi te pleacă de m-ascultă,
Se mă scoţi din grija multă,
Să-mi hii domn şi sprejeneală
Şi stânca despre năvală…”
La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile lui Miron Costin
privitoare la originea neamului românesc.

15
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Cronicarii moldoveni
Letopiseţul lui Grigore Ureche

G rigore Ureche (aproximativ 1590 - 1647) a

fost primul cronicar moldovean de seamă, a că-
rui operă a ajuns până la noi.
Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul
lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând func-
ţii politice importante la sfârşitul veacului al
XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la
Poarta Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe
vremea domniei lui Eremia Movilă.
Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la
Lemberg, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, unde a
studiat istoria, geografia, limbile clasice latina
şi greaca, retorica şi poetica. Reîntors în ţară, a
participat la viaţa politică mai întâi ca logofăt,
apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai aces-
tuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare
vornic al aceleiaşi Ţări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a fost
înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.

P roblema esenţială pen-

tru Grigore ureche este aceea de
a-şi scrie cronica în Româneşte.
A scrie în limba vulgară şi nu în
aceea cultă nu reprezintă pentru
cronicar doar o inovaţie, ci şi o
mare dificultate în sine. A scrie
cel dintâi în limba care ai tăi
vorbesc, înseamnă a trece un
prag important.
Trebuiau create o sintaxă şi o topică specific scripturale, precum şi reglat
un vocabular care nu se poate rezona la acela religios, pretinzând termeni ad-

16
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

ministrativi, jenidici,militoni, care sunt prezenţi în vorbirea de toată ziua, dar

există incipient în actele de cancelarie şi în scrierile oficiale.
„Letopiseţul”, lucrarea de bază a lui Grigore ureche, conţine indicii că au-
torul a dorit s-o folosească într-un anumit fel. Ceea ce se vede este că rolul jucat
de ureche a fost ca urmare a unei hotărâri personaleşi nu întâplării.
„Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu
vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi
unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie
însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să indărăpteaze şi pentru acéia, raru
războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să
căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”(Fragment Letopiseţul Ţării
Moldovei, Grigore Ureche)
Structura cronicii poate fi înţeleasă nu doar prin prima concepţie de creşte-
re şi decreştere a împăraţilor, dar şi ca urmare a unei compuneri atente, gradate,
cu schimbări de ritm, opinii şi suspans.
S-a impus ca un maestru al artei primitive, deşi, deloc rudimentare, eroice
şi monumetale, dar fără emifază, cu care a ştiut să învie treatul.Clasicitatea lui
constă, în fond, în măreţia naturală şi aproape impresionantă cu care spune to-
tul, în stilul solem şi concis de pisanie. probabil că excelenţa ureche o atinge în
descrierea câmpurilor de luptă şi în portretistică.
Exprimă lucrurile foarte exact în spaţiu, ca un veritabil martor ocular.
Prima noastră cronică este, în amestecul ei inexplicabil de observare rece a
atrocităţii şi de creştinească perplexitate, de ironie cultă şi de inocenţă populară
a stilului, o operă clasică a prozei istorice.
„Ca şi «Cazania», ca şi «Psaltirea în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi
copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca şi continuarea lui de către
Costin arătând că stârnise emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să
răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de vechime, de
spirit ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor şi
de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică şi de moralitate
preoţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist
sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul
ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate de
ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului, o operă clasică a prozei
istorice.”(Nicolae Manolescu)

Viaţa lumii de Miron Costin

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche, este

un cărturar de tip renascentist, cu o însemnată cultură, cu lec-turi din scrierile
antice, din "Iliada" lui Homer şi "Eneida" lui Vergiliu. Este în acelaşi timp un

17
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

istoric lucid, cu o vastă informaţie în domeniu,

frământat să nu se piardă în negura anilor fapte-le
însemnate ale neamului, pe care încearcă să le
recupereze în scrierile sale cele mai importante,
"Letopisetul Ţării Moldovei" şi "De neamul
moldovenilor".
Poemul filozofic "Viata lumii" a fost scris
între 1671 şi 1673, având o temă cunoscută încă
din antichitate, "deşertăciunea deşertăciu-nilor
şi toate sunt deşarte" sau fortuna Iabilis (soarta
schimbatoare), foarte răspândită în litera-tura
Evului Mediu. Poemul debutează cu ideea vieţii
ca o aţă subţire: "A lumii cantu cu jale viiaţa,/ Cu
griji şi primejdii, cum ieste si aţa,/ Prea subtire...”
Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii"
lui David 39 şi 90. Ca şi în "Ecleziastul", Miron
Costin urmăreşte temperarea pornirii umane spre
glorie, atrăgând atenţia asupra instabilităţii
norocului. "Viata lumii" are drept conclu-zie o privire moralistă asupra
condiţiei umane: pentru a fi fericit, omul trebuie să facă pe pământ numai fapte
bune. Dintre cronicarii moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel
mai mare de complexitate, prin erudiţie, orizont cul-tural, valoarea şi amploarea
documentării, tendinţa de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei în cele
ale istoriei europene, viziunea moralistă, uneori po-lemica şi virulenţa, asupra
destinului uman şi al popoarelor, nu în ultimul rând prin rafinamentul stilistic,
rezultat din modul în care utilizeaza toate artificiile li-terare ale epocii.
În poemul "Viaţa lumii", Miron Costin concentrează teme literare de ma-
re răspândire şi răsunet, reluate mai târziu de poeţii romantici romani şi îndeo-
sebi de Mihai Eminescu în motivul ruinelor şi în marea poezie a destrămării do-
mului universal al lumilor.
Viata lumii Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Prea supţire şi-n scurtă vreme Şi ca apa în cursul său cum nu să
trăitoare. opreşte.
O, lume hicleană, lume înşelătoare! Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, Fum şi umbră sântu toate, visuri şi
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu părere.
iară. Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu cădere?
roată. Spuma mării şi nor suptu cer

18
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

trecătoriu, petreacă.
Ce e în lume să nu aibă nume Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm
muritoriu? viiaţa,
Zice David prorocul: "Viaţa iaste Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
floara, Vremea lumii soţie şi norocul alta,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
trecătoarea". Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela Sau primejdii cându ne vin, sau câte o
strigă nevoe.
O, hicleană, în toate vremi cum să nu Norocului i-au pus nume cei bătrâni din
să plângă lume;
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu afume.
stăruiaşte El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu Norocul la un loc nu stă, într-un ceas
poate, schimbă pasul.
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere Anii nu potu aduce ceasul.
mare, Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-
Minunată zidire, şi el fârşit are. are
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna, Să nu poată sta într-un loc nici-
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios odinioare.
cununa. Vremea începe ţările, vremea le
Voi stele iscusite, ceriului podoba. sfârşeşte.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.Îndelungate împărăţii vremea
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa primeneşte.
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
lumea, A trăi mult nu poate. Unde-s cei din
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte lume
spume. Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia
Tu, părinte al tuturor, doamne şi nume
împărate, Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu
Singur numai covârşeşti vremi primejdii
nemăsurate. Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Celelalte cu vreme toate să să treacă. Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste
Singur ai dat vremilor toate să Xerxes,

19
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte

Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
lume, O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre sacul.
nişte spume. Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără
Fost-au Tiros împărat, vestit cu deală,
războae, Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe cale.
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată. Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum
Caută la ce l-au adus înşelătoarea vine.
roată: Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
sânge. Multe începături dulci, fârşituri amară.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge Fârşitul cine caută, vine la mărire;
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate, Fapta nesocotită aduce perire.
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă
Cursul său să-l păzească". Aşa toate casă,
jocureşte Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte. lasă:
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai are,
lumii, Naştem, murim, odată cu cei ce să
Ce v-au adus la moarte amară pre unii. trece,
Nime lucruri pre voe de tot să nu Cum n-ar fi fostu în veci daca să
crează petrece.
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
piarză, Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Că Dumnezeu au vârstat toate cu Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
sorocul, Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Au poruncitu la un loc să nu stea Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
norocul. Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul Fericită viiaţa făr de valuri multe,
vostru Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru. Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
moarte Vacul nostru cu-mprumut dat în

20
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

datorie. Ceriul de gândurile noastre bate

jocurie.”

Didahiile de Antim Ivireanul

A ntim Ivireanul (n. circa 1650,

Iviria — d. a-sasinat în 1716) a fost un
autor, tipograf, gravor, teolog, episcop
şi mitropolit român de origine ge-
orgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor
al unor ce-lebre Didahii, ce reprezintă o
colecţie de predici folosite la Marile
Sărbători de peste an, Antim Ivi-reanul
a fost o personalitate culturală
remarcabilă a literaturii române vechi.
A fost cel care a înfiin-ţat prima
bibliotecă publică în Bucureştiul de
astă-zi, în secolul XVIII.
Născut probabil în 1650, în Iviria
(Georgia sau Gruzia), ucis cândva în
intervalul septembrie–octombrie 1716
de către ostaşi turci.
Luat de tânăr în robie de turci şi dus la Constantinopol, este ulterior eliberat,
trăind în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn,
caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă; probabil,
tot acum a fost călugărit sub numele Antim şi hirotonit ieromonah.
Prin 1689 - 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească.
Aici a învăţat limbile română şi slavonă, precum şi meşteşugul tiparului. În
1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, în care a
imprimat 4 cărţi.
Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate, în limbi
diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este
considerat - alături de Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura
medievală românească.
A avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii române în
slujbă. Deşi româna nu era limba sa nativă, a reuşit să creeze o limbă liturgică
românească limpede, care a fost înţeleasă de contemporanii săi şi este folosită
până astăzi.
Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe, imprimând
cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei
premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, a fost prima
carte tipărită cu litere mobile din lume având caractere arabe. În anul 1706,

21
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

aceeaşi instalaţia tipografică cu caractere arabe a fost dăruită patriarhului

Atanasie Dabas, care a instalat-o la Alep.
In 1699 a trimis pe unul din cei mai buni ucenici ai săi, ipodiaconul Mihail
Ştefan, la Alba Iulia, unde a tipărit o Bucoavnă şi un Chiriacodromion. Pe
acelaşi Mihail Ştefan, l-a trimis în ţara sa de origine, Georgia. Acolo, la Tbilisi,
ipodiaconul a pus bazele primei tiparniţe cu caractere georgiene din ţara natală a
lui Antim, unde au fost tipărite mai multe cărţi în limba georgiană.
Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el şi câteva manuscrise:
 Primul manuscris rămas, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică
obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi
în Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea
lor ... , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi
8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgovişte,
1709, manuscrisul original se găseşte la Kiev, iar în România există o
copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al
XVIII-lea).
 Tot în manuscris a rămas şi opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la
diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale).
Analiza cărţilor originale publicate, dar şi a celor două manuscrise duce la
constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi
una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din literatura
patristică, respectiv din filosofi antici. În multe din ele făcea o critică vehementă
a moravurilor vremii. Didahiile îl aşează, fără nici o îndoială, în rândul celor
mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile.
Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toţi Sfinţii" din Bucureşti – numită azi
Mânăstirea Antim - (1713 - 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare,
unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură
din ţara noastră. Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un
testament, intitulat "Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a tuturor
sfinţilor, capete 32", în vederea organizării unei impresionante opere de
asistenţă socială.

C ontemporan cu Bossuet la Paris, cu Ilie Miniat la Veneţia şi Constanti-

nopol şi cu Hrisant Notara la Ierusalim, Antim Ivrianul îşi roteşte predicile sale
din an-vonul mitropoliei Bucureştene, fiind o personalitate pe măsura epocii în
care a trăit, sfârşită între proiecte li presimţirea apocalipsei, între glorie şi insta-
bilitate, între opulenţă şi violenţă.
Înainte de a fi păstor sufletesc, şi-a arătat talente multiple într-o operă de
pură manualitate: tipograf, caligraf, maestru de broderie, desenator şi sculptor.
Oratoria de anvon a lui Antim, este o Cenuşăreasă, oprită a merge la balul
european la care arhitecturabrâncovenească se simţea în largul ei. Deşi s-a
ames-tecat în politică, acest gruzin poligraf ne-a învăţat la perfecţie limba, s-a

22
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

ilustrat mai cu seamă în sfera eclezistică, organizând aşezământul ce-i poartă

numele, dotându-l cu un regulament de funcţionare, scriind recomandări pentru
proţi, tipărind cărţi bisericeşti şi un hronograf ilustrat.
„Didahiile”, opera lui cea mai de seamă, îl arată învăţat dialectician în cele
sfinte, dar nu atât un cap speculativ abstract, cât un pragmatic păstor al tumei
sa-le. Stilistica „Didahiile” îşi afşăcu uşurinţă motivele şi metaforele în
literatura medievală, putând oferi cercetări lui Curtius despre „literatura
europeană şi Evul Mediu latin” exemple potrivite pentru aproape fiecare din
clasele propuse de a-cesta pentru epocile mai vechi.
Limba lui Antim e temeinic inspirată nu doar de aceea vorbită româneşte,
dar şi de limba întregii literaturi medievale, care, pe deasupra graniţelor li chiar
a particularităţilor de cult, devenise un jargon care-şi avea canoanele perfect re-
cognoscibile.
Lexicul este adaptat pe deplin ocaziei, dovadă că scrisorile către domnitor,
care s-au păstrat, sunt mai pline de expresii greceşti decât de predici. Fapt e că
Antim pare a fi conştient de diferenţa dintre limba scrisă din epistolele către
Brâncoveanu şi cea rostită din anvon a predicilor. Se arată un abil mânuitor al
sintaxei.
Aristic, însuşirea de căpetenie a „Didahiilor” constă în bogăţia şi fineţea
mijloacelor de persuasiune.
Oratorul ecliziatic stăpâneşte bine clapele instrumentului său, solemnitatea,
familiaritatea, pilda, axaltarea, probazamia, psalmodirea, poeticul, tivialul, me-
todicul şi mesianicul.
„O ,cat sunt de minunate semnele bucuriei,ce arata astazi Ierusalimului,la
intrarea domnului Hristos!Ca un pre biruitoriu il priimeste.Toata cetatea iase
intru intampinarea lui.Norodul si multimea,toata randuiala i sa inchina cu cu-
cerie si toata varsta il cinsteste cu laude.Unii astern hainele lor pre pamant ca
sa treaca si altii cu frunzele copacilor ii impodobesc calea.Altii merg inainte cu
stalpari si altii ii urma cu ramuri.Altii il slavesc ca pre un fiiu a lui David:” O-
sana,fiiul lui David” si altii il propovaduiesc imparat lui Israil:”Blagoscovit cel
ce vine in numele domnului,imparatul lui Israil”.

Si pentru ca sa fie bucuriia mai cu mult minunata pana si pruncii cei far’
de raotate,cu ramuri in maini si cu laude striga:” Osana,celui dintru inaltime”.

Dara oare de unde atatea glasuri veselitoare?De unde atatea mariri?Din

ce pricina atata bucurie la norod si atata cinste mantuitoriului Hristos?Ne-o
spune,fetzii miei,evanghelistul Ioan la Evanghelia de astazi,zicand:”Pentru a-
ceeia il si intampina pre el norodul ca auzise ca au facut el acest semn! Inviia-
rea cea trupeasca a lui lazar au dat pricina norodului sa faca catra Hristos o

23
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

priiminta neobiciunita ca aceasta,sa alerge intru inampinarea lui cu

stalpari,sa-l mareasca cu laude:”Osana,fiiul lui David”.

Si gandul cel de taina a acestii invieri imi da mie pricina sa fac astazi, ina-
intea dragostei voastre,aceasta vorba.Insa voiu sa va arat cui sa inchipuiaste a-
cest Lazar si a cata mila are trebuinta pentru ca sa inviiaze,cele ce zace ca La-
zar mort de 4 zile in groapa.Ce asculti cu dragoste,de pohtiti sa va folositi su-
fleteste.”(Predoslovie la cuvând de învăţăturăîn duminica florilor, Antim Ivi-
reanul)

Învaţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie

PILDĂ PENTRU CEIA CE FAC MILOSTENIE, ŞI PENTRU VIAŢA

LUMII ACEŞTIA. DIN CARTEA LUI VARLAAM

Cuvântul al şaptelea:

„Fraţilor şi feţii miei, să pricépeţi închipuirea pildei aceştiia. Era o cetate într-
o lature de loc, care o am auzit de nişte oameni foarte înţelepţi. Şi avea oroşanii
acei cetăţi obicéi aşa, încă din vremi de dămult: cându îşi punea împărat, ei lua
un om neştiut şi strein, care nu ştiia nimic cum iaste obicéiul acei cetăţi, şi pre
acela rădica şi-l punea împărat. Deacii el, deaca să sătura de toate bunătăţile
şi să îndulcea în toate biruinţele şi-şi făcea toată voia şi pohtele lui până într-un
an, şi începea de-acii înainte a fi făr' de grijă şi tot să ospăta şi să îmbăta şi să
veselea făr’ de grijă, şi gândea că va să împărăţească multă vréme tot aşa,
deci, făcând el tot aşa şi gândindu lucruri ca acéstea, numai ce să sculară
cetăţenii şi-l dezbrăcară de hainele céle împărăteşti şi-l scoaseră din cetate gol
şi-l tri-miseră la zatocenie, care era departe, într-un ostrov. Şi acolo n-avea
nici bu-cate, nici haine, nici nimic, ce lăcuia tot în flămânzie şi în golătate, mai
multă decât nădéjdea ce avea el cându era împărat, de bucurie. Şi toată
nădéjdea lui i să schimbă în maré grijă şi scârbă. Aşa făcând cetăţénii acéia,
precum le era obiceaiul, odată puseră împărat pre un bărbat foarte înţelept şi
socotit. Şi avea cugete roditoare şi gânduri, şi nu să apucă numaidecât de
bogăţiia care era înnaintea lui, nici era făr’ de grijă. Ci tot socotea şi cugeta de
scoaterea celoralalţi, cum fură scoşi şi goniţi pentru negrija lor, şi gândea cum
va face să-şi tocmească lucrurile sale bine. Deci aşa socotindu şi iscodindu,
auzi de un svetnic înţeleptu, şi-i spuse toate obiceiurile acelor cetăţéni, şi-i
spuse şi acel loc de izgoană şi de lipsă, şi cum să va întări, şi aşa toate le învăţa
să şi le tocmească, făr’ de sminteală. Deacii, deaca auzi aşa şi pricepu că după

24
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

acea vréme puţină va să să trimiţă şi el într-acel ostrov, lăsă acea împărăţie

necredincioasă şi streină streinilor şi dăşchise avuţiile sale, pre carele avea
atunce putére neapărată, şi luo avuţie multă şi o déde la nişte slugi
credincioase ale sale şi o trimise într-acel ostrov unde vrea să fie şi el gonit. Şi
până a să umplea anul acela, el îşi făcu multe curţi şi case frumoase şi fântâni
de apă şi pomi frumoşi şi cu miros bun. Iar cându fu să să umple anul acela, el
văzu mestecarea în oamenii cetăţii acéia, că vrea să-l scoaţă, şi grăbi mai
naintea gonirii sale şi să mută în ostrovul acela, unde trimisése avuţiia sa mai
denainte vréme şi-şi gătise case şi împărăţie vécinică. Iar împărăţiia cea
streină, el o lăsă streinilor.

Aşijderea şi voi, feţii miei, nu fiţi ca acei împăraţi nebuni mai denainte, carii
nu-şi gătiră lăcaşuri într-acel ostrov, ci să déderă numai spre beţii şi spre
ospéţe şi spre alte lucruri care nu le era de folos, iar de numele lui Dumnezeu
nu grija, nici milostenie nu făcea, şi puţinea vréme să sfârşi zilele lor, şi fură
închişi în temniţile iadului. Iar voi, feţii miei, râvniţi acelui împărat înţeleptu
care-ţi trimesese bogăţiia sa mai nainte întracel ostrov şi faceţi milostenie şi
săracilor şi lipsiţilor, ca să aflaţi şi voi avuţiia voastră în cer, unde veţi să
lăcuiţi în véci, ca acolo iaste împărăţia cea vécinică şi bucuriia cea
netrecătoare.

O, iubiţii miei fii, că de aceasta bună şi credincioasă mărturie am pre sveti Ioan
Zlatoust. Că zice: „Mari lucru iaste de cei ce fac milostenie. Că milosteniia să
va lăuda la judecată şi milosteniia iaste lăudată, ca când ar eşi un împărat cu
oştile sale şi să pue o proşcă în vârful unui prăjini nalte, şi să zică să săgéte
oştile într-acea proşcă. Deacii oştile toate s-ar nevoi, care pre care s-ar întréce
să lovească semnul, ca să ia dar şi să aibă cinste de la împăratul. Aşijderea şi
cei ce fac milostenie săracilor şi mişăilor şi văduvelor de carei n-au nimeni nici
o grijă. Că aşa sunt şi oftările lor, şi mergu ca săgeţile în urechile domnului
Hristos Savaoth; deci numai un cuvânt de ale acestora de va întra în urechile
Domnului Savaoth, deacii toate păcatele voastre să vor curăţi“. Însă, feţii miei,
milostenie să cade să să facă cu curăţie, cu postu, cu smerenie, cu răbdare, cu
ţinére şi cu cinstea témerii lui Dumnezeu, carea iaste mai întâi de toate, cum şi
Ioan Léstvicinicul grăiaşte zicând: „Orice om va face milostenie fără lucruri ca
acéstea, acela să închipuiaşte unui om ce ar face o livade frumoasă şi să pue de
tot feliul de pomet într-însa, iar apă să nu fie. Deacii, de ce folos îi iaste?“
Pentracéia, fraţii miei, înţelégeţi şi vă aduceţi aminte, cum am zice, să
împreunaţi milostenia cu curăţiia, cu postul, cu ruga, cu oprirea cu alte

25
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

bunătăţi curate, ca să vă fie livadea şi grădina frumoasă şi bună şi desăvârşită,

cu izvoară de apă, şi într-acéia să lăcuiţi cu Hristos în vécii vécilor.

Veniţi, fraţilor şi feţii miei, veniţi şi vă apropiaţi cătră Domnul nostru Iisus
Hristos şi vă rugaţi lui în toate zilele şi în toate nopţile şi în toate ceasurile, ca
să vă izbăvească pre voi şi sufletele voastre din focul ce va să fie şi de cugetele
céle réle şi ficléne ale sataniei. Că hicleanul satana multe meşteşuguri are şi
ştie, şi în multe chipuri muncéşte să dăsparţă zidirea lui Dumnezeu de la
luminata faţa lui. Socotiţi şi vedeţi câte meşterşuguri are satana de réle în inima
sa. Că Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba sa, adecă pre
Adam, şi-l puse în raiu şi-i déde hrana cea bună a raiului şi cu mirosélele lui
céle frumoase, şi-l făcu să fie moşnean raiului. Şi fu Adam zidit şi făcut de
mâinile lui Dumnezeu, iar nu din păcate ca noi, şi-i déde duhul său cel sfântu şi
fu viu şi-i déde şi învăţătură bună. Iar pizmaşul şi duşmanul nostru satana, cu
hicleşugul său acel rău, cum scoase pre Adam den raiu şi cu sfatul lui călcă
porunca şi învăţătura lui Dumnezeu. Ce însă, măcar deşi greşi, iar nu căzu în
oceainie, ci şăzu împotriva1 raiului şi plânse cu umilinţă şi cu lacrăme calde şi
cu glas de amărăciune zise: „Miluiaşte-mă, Doamne, pre mine cel căzut şi care
m-am lipsit de hrana şi de bucuriia raiului“. Deacii Dumnezeu cel bun, cu mila
sa cea bună, să milostivi şi-l priimi iarăşi. Încă mai socotiţi şi aceasta, feţii
miei, şi vedeţi, fraţilor, că şi din cei 12 ucenici ai lui Hristos, carii şădea în
toate zilele şi în tot ceasul întru învăţăturile céle bune şi nespuse ale lui
Dumnezeu şi era toţi dinpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi dintr-aceştea
încă nu putu răbda pizmaşul şi vrăjmaşul nostru satana, ce cu meşteşugul lui
cel mult şi hiclean şi cu gândul lui cel rău şi cu înşălăciunea lui înşălă pre Iuda
cel nebun şi făr’ de minte den Iscariot. Şi-l priimi făcătoriul cel făr’ de lége
Iuda şi nu vru să priceapă lucrurile lui Dumnezeu, ci să împrieteni cu satana şi
de bună voe a sa luo muncile céle cumplite şi tartarul cel rece şi întunérecul cel
osebit. Şi iarăşi, pre cei 40 de mucenici, fiind diavolul cu ranele sale céle réle,
nu putu răbda, ci şi dintraceştea încă luo unul şi-l pierdu. Iar Dumnezeu cel viu
nu vru să lase să să umple gândul lui cel rău şi hiclean, ce grăbi şi tocmi altul
din făptura sa, şi-l sculă în locul celui căzut, şi fură cuvintele lui Dumnezeu
deplin. Şi fură adevărat 40 de mucenici încununaţi cu cununi, iar socoteala şi
chibzuiala hicleanului diavol fu stricată şi sfărâmată. Pentr-acéia, fraţilor şi
feţii miei, fugiţi şi iar fugiţi de cugetele céle réle şi hicléne ale satanii, cum fugi
şi Lot de Sodoma şi de Gomora, aşa fugiţi şi voi ziua şi noaptea şi în tot ceasul
şi vă curăţiţi minţile şi vă le trezviţi. Şi să nu vă lăudaţi că veţi birui şi veţi
sfărâma pre pizmaşul nostru, pre satana, şi-l veţi zdrobi suptu picioaréle

26
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

voastre cu postul şi cu ruga şi cu milosteniia sau cu înţelepciunea voastră. Că

satana iaste o fiară zvăpăiată şi cumplită, şi iaste mai de mult încă decât Adam,
şi cu înşălăciunea lui scoase pre Adam din hrana raiului şi pre alţii pre mulţi
den zidirea lui Dumnezeu, carii era îngăduitori lui Dumnezeu şi vorbiia cu
Hristos. Iar alţii făcea milostenii, şi făcea şi lucruri hicléne; pentr-acéia fură
lipsiţi de împărăţiia ceriului. Şi de atuncea câte răutăţi au făcut pân acum, şi
într-această vréme tot face, şi de acum înainte totdeauna muncéşte să facă rău
făpturii şi zidirii lui Dumnezeu până în sfârşitul lui.

Ce, iată, fraţilor şi feţii miei, că vă învăţ cu ce veţi putea zdrobi capul satanii.
Că i-l veţi zdrobi cu acéstea: cu inimă curată şi cu minte întreagă, cum grăiaşte
şi prorocul, de zice: „Începătura înţelepciuni-i frica lui Dumnezeu“. Că frica
lui Dumnezeu iaste mumă tuturor bunătăţilor, frica lui Dumnezeu curăţéşte
mintea şi o înalţă către Dumnezeu, şi de la Dumnezeu să pogoară mila şi mila
întăréşte pre om şi întărirea lui Dumnezeu iaste rădicina bucuriei şi din
rădăcina dumneziirii să naşte postul. Postul naşte ruga, rugă naşte smerenie,
smereniia naşte curăţie, curăţiia naşte milostenie, iar mila lui Dumnezeu va
sfărâma şi va zdrobi capul satanii.

Şi încă şi pre pământ iaste periciune păcatelor, şi în ceriu tuturor sufletelor

îndreptare; pentru că toate scripturile laudă hrana şi mirosul cel frumos al
raiului, cătră care toată pohtirea lui Dumnezeu pohtéşte să ajungă. Drept acéia
nu vă întindeţi minţile şi cugetele într-alte părţi, ci vă nădăjduiţi minţile numai
pre cuvintele lui Dumnezeu, cum zice prorocul: „Pune-ţi grija ta pre Dumnezeu
şi acela te va hrăni“. Şi aceasta să ştiţi, o iubitorii de Htistos creştini, că eu
robul lui Dumnezeu, măcar de sunt şi mai păcătos decât toţi oamenii, ce însă
cât am putut pricépe, despre oarecare parte, n-am putut afla alt raiu mai bun şi
mai dulce decât faţa Domnului nostru Iisus Hristos. Că acela, fraţilor şi feţii
miei, iaste raiul şi acela iaste domn, acela iaste veseliia şi bucuriia tuturor
bucuriilor şi acolo, la dânsul, sunt multe şi neîncetate glasuri şi cântece
îngereşti şi acolo iaste lumina lumii cei netrecătoare, carea păcătosul om nu
poate cu mintea să o socotească, nici cu limba să o spue, câte bunătăţi au gătit
acolo Dumnezeu celor ce-l iubescu.

Deci, iubiţii miei, unde va omul să cérce altă milă sau să să îndulcească cu
cugetul de alt raiu sau să afle altă bucurie, fără numai luminata faţa lui
Dumnezeu? Că nu iaste omului altă milă mai mare decât să moştenéze cu faţa
lui Dumnezeu. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, vă păziţi să nu cumva să vă
lipsiţi de această faţă bună şi dulce a acestuia, că de vă veţi dăspărţi şi veţi

27
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

rămânea săraci de faţa cea bună a Dumnezeului celui viu, décii câtă jale şi
muncă şi foc cumplit va fi atunci omului aceluia ce să va dăspărţi di dânsa.
Aşijderea iar ne aduce aminte şi ne spune Scriptura şi de înfricoşatul şi adâncul
iad şi de muncile céle cumplite şi de tartarul cel réce şi gheena focului cea
nestinsă şi de întunérecul cel osebit şi viermii cei neadormiţi şi scrâşnirea
dinţilor şi de alte munci multe, réle, cumplite şi amară. Care muncile şi
răutăţile lui nimeni nu le poate spune care au făcut Dumnezeu vrăjmaşului
nostru diavolului. Şi acolo lăcuiescu toţi cei ce vor sluji rélei şi spurcatei voiei
lui. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, ştim şi noi şi cunoaştem acéle munci réle şi
amară. Ci deaca ne vom dăspărţi şi ne vom lipsi de faţa Domnului nostru Iisus
Hristos, deacii ce văpae şi foc iute vom aştepta atunci sau ce judecător vom mai
aştepta să ne judece, că nu ne vor mai trebui alţi mozaviri, nici alte mărturii
mincinoase să ne mărturisească lucrurile céle réle, care iaste grozav şi urât şi a
le grăi omul şi a le auzi. Că noi înşine ne vom osândi şi ne vom judeca şi vom
vădi viaţa noastră, care o am vieţuit rău şi vom fi daţi tuturor muncilor celor
réle şi amară. Drept acéia, iubiţii miei, păziţi-vă şi vă feriţi trupurile şi sufletele
curate şi nespurcate de toate spurcăciunile şi de toate lacrimile ce nu să cad
nici să cuvin, şi de mozaviriia hicleanului, ca să vă îndulciţi de Domnul şi să fiţi
jertvă priimită şi plăcută lui Dumnezeu şi nevinovată. Că lumea aceasta va
tréce şi cu toate pohtele ei, că zice şi Dumnezeu: „Păziţi-vă, să nu să îngreuiaze
inimile voastre cu mâncări peste sătul şi cu beţii şi cu grijile lumii aceştiia“. Că
iaste scris, că are puşcării den care nimeni nu va putea scăpa să fugă, şi
încuitori vécinice; că nimeni nu va putea scăpa din mâinile lui céle
dumnezeieşti. Într-alt loc, iar zice: „Nu vă feriţi a face bine celui ce-i trebuiaşte
facerea de bine, că în toată vrémea are mâna voastră ajutor“. Şi iar zice:
„Înprumutaţi pre Dumnezeu pe pământ, deaca vă iaste voia să luaţi plată
cerească?, cum am zice viaţa cea de veci. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, căci
şădeţi şi vă leneviţi cu lucrurile aceştii lumi înşălătoare şi pentru ce priimiţi
bucurie în inimile voastre şi vă daţi trupurile lenii? Au doară nu ştiţi că vom să
ne trécem ca o umbră? Dar ce vă foloséşte bucuriia şi veseliia, care o aveţi
pururea în inimile voastre? Dar nu ştiţi, o, fraţilor şi feţii miei, că 3 lucruri stau
totdeauna înaintea ochilor noştri şi veţi să le cercetaţi şi să le ispitiţi şi cu
trupurile şi cu sufletele voastre? Iar voi niciodată nu vă aduceţi aminte de frica
şi de grija lor.

Dar nu ştiţi care sunt acéste 3 lucruri mari? Lucrul cel dintâi iaste ceasul
morţii, când să desparte sufletul de trup, ca cum s-ar dăspărţi un priiaten de alt
priiaten al lui drag şi foarte iubit. Deci atunce câtă frică şi cutremur, cu jale şi

28
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

cu plângere, va fi într-acel ceas înfricoşat, care nu poate omul să spue, nici să-
şi aducă aminte, câte lacrăme şi suspini şi plângeri cu umilinţă vor trebui
atuncea den toată inima, căci că trupul va mérge în pământ, după cum au
poruncit Dumnezeu şi au zis: „Din pământ eşti şi iarăşi într-acelaşi pământ te
vei întoarce“, iar sufletul va mérge să să ispitească.

Al doilea lucru sunt vămile céle înfricoşate, unde stau vrăjmaşii şi înşălătorii
noştri, carii totdeauna ne învaţă să facem rău, ca să ne dăspărţim de faţa lui
Dumnezeu; iar noi n-am gândit niciodată că vor să stea înaintea noastră toate
lucrurile noastre aiavea, unde sunt, cumpenile céle drepte şi nefăţarnice.

Şi îngerii lui Dumnezeu încă vor sta cu frică, pre carii noi pânacum încă nu i-
am văzut, nici i-am cunoscut. O, vai de noi, fraţii miei, ce răspunsu vom da
atuncea înaintea lui, când nici un lucru bun n-am făcut, ca să ne fie ajutoriu
înaintea sfinţilor lui îngeri!

Al treilea lucru iaste mai mare şi mai înfricoşat, unde va şădea împăratul pre
scaunul său în ceriuri şi-i vor sluji mii de mii de întunérece de îngeri, iar
sufletul omului celui păcătos va sta înaintea lui legat cu lanţuri de hier. Şi
împăratul acela iaste drept şi nefăţarnic şi nu judecă pre mită, ce judecă pre
fieştecine după lucrurile şi faptele sale. Deacii, deaca să vor sfârşi şi să vor
umplea acéstea 3 lucruri, numai ce va aştepta sufletul omului răspunsu de la
atotţiitoriul Dumnezeu, să să trimită şi să încorunéze în raiu, sau să fie osândit
şi întărit cu legături de hier şi aruncat în focul cel de veci şi în adâncurile
iadului céle mai den fundu. O, iubiţii miei, atuncea când vom fi osândiţi de la
faţa Domnului nostru Iisus Hristos, ce ne vor ajuta lacrămile şi plânsul cel cu
suspini, când ne vor sfărâma vrăjmaşii noştri sufletele şi ne le vor dărăpăna
făr’ de milă?

Vedeţi, iubiţii miei fraţi şi fii, câte nevoi şi frici şi griji şi patime au sufletele
omeneşti până vor întra întru bucuriia Dumnezeului lor. Dreptu acéia, în tot
ceasul să aveţi frica lui Dumnezeu în inimile voastre şi să iubiţi poruncile lui şi
să faceţi voia lui, ca să moşteniţi cu Hristos întru cămara lui cea cerească şi să
fiţi părtaşi hranei raiului, în bucurie netrecătoare, şi în vécii vécilor, amin.”

29
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Cocluzie -Dimensiunea religioasă a existenţei

Pentru a sublinia importanţa acestui studiu de caz, vă voi preciza în câteva
rânduri sinteza a ceea ce am prezentat.

Principalii contribuitori ce au influenţat în primă instanţă literatura română

au fost Dosoftei, în Moldova şi Antim Ivireanul, în Muntenia. Aceştia, cu ajuto-
rul tipăriturilor religioase, au înlocuit limba slavonă în biserică, având o parte
din influenţă şi cărţile religioase.

Nota de religiozitate, prezentă pretutindeni în cărţile bisericeşti, se regăseş-

te şi în filele letopiseţelor redactate de boierii moldoveni.

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existenţa, dar şi concepţia

celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ
este ho-tărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Miron Costin: „Orice
nevoinţă pu-ne omul, sorocul lui Dumnezeu,cum este orânduit, a-l clăti nime nu
poate.”

30
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

În final spun că importanţa a ceea ce am prezentat este foarte mare. Ceea

ce am prezentat trebuie stiut de fiecare căci face parte din istoria românilor.

Bibliografie -Dimensiunea religioasă a existenţei

Manolescu, Nicolae Istoria critică a literaturii române, Editura
Paralela 45

Cartojan, Nicolae Istoria literaturii române vechi

Costache, Adrian; Ioniţă, Limba şi literatura română,manual pentru

Florin; Lascăr, M.N.; Să- clasa a XI-a, Editura ART
voiu, Adrian

Ureche, Grigore Letopiseţul Ţării Moldovei

Călinescu, George Istoria literaturii române

www.didactic.ro Dimensiunea religioasă a existenţei

www.wikipedia.org Biografii

31
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

Cuprins -Dimensiunea religioasă a existenţei

Premisa ...................................................................... paginile 2-3
Analiza cazului ..................................................................... paginile 4-29
Mentalitatea medievala: homo religiosu ........................................ paginile 6
Cele dintâi încercări ....................................................................... paginile 7-8
Cazania lui Varlaam ...................................................................... paginile 8-12
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei .................................................. paginile 12-15
Cronicarii moldoveni ..................................................................... paginile 16-20
Didahiile lui Antim Ivireanul ......................................................... paginile 20-23
Învăţăturile lui Neagoe Basarab .................................................... paginile 23-29
Concluzie ............................................................................. pagina 30
Bibliografie .......................................................................... pagina 31

32
Studiu de caz-Dimensiunea religioasă a existenţei

33