Poezia tradiționalistă

Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat

"La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru și poteri și haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aici sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire, - o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună campia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea,
Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simțeau c-o să rămână.,.
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...
Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Ca berzele într-însul amurgul se opri...
Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună.
Ți-am spus Balada lunei de Horia Furtună.
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.
Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat -
Același clopot poate - în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat."
 Poezia „Aci sosi pe vremuri” este capodopera volumului „Pe Argeș în sus” (1927), un volum
reprezentativ pentru tradiționalismul poetic, la care aderă Ion Pillat după o scurtă experiență simbolistă și
parnasiană.
O trăsătură tradiționalistă este idilizarea trecutului, a cadrului rural, a casei părintești prin supratema
timpului trecător (”Fuga timpului capătă un reper existențial...”, după cum afirma poetul în Mărturisiri (1942),
asociată cu repetabilitatea destinului uman, cu ciclicitatea vieții. Versurile poeziei se prezintă sub forma unui
pastel spiritual puternic stilizat, deoarece elementele cadrului natural reprezintă doar un pretext pentru
meditația poetică. Atmosfera generată de versuri este una elegiacă, prin atitudinea eului liric de nostalgie, de
meditație.
Titlul se prezintă sub forma unui enunț propozițional dezvoltat, fiind reprezentat de un cronotop prin care
se dezvoltă două arii semantice: a spatiului (prin adverbul de loc „aci”) și a timpului (prin locuțiunea adverbială
de timp „pe vremuri”). Verbul la perfectul simplu –„sosi” – are rolul de a apropia planul trecutului de cel al
prezentului. Astfel, timpul și spațiul sunt nedefinite, în viziunea poetului locurile natale reprezentând spațiul mitic
al ”eternei reîntoarceri”, generator de nostalgie, dar și de bucurie a spiritului. Titlul mai fixează, prin
componentele sale, dimensiunea spațio-temporală a iubirii.
Un alt element de compoziție este prozodia. Poezia apartine tradiționalismului nu numai prin teme și
motive specifice, dar și prin versificația clasică. Poezia dispune de o structură muzicală simfonică, fiind alcatuită
din 19 distihuri și un vers izolat cu valoare de concluzie. Rima este împerecheată, ritmul iambic și măsura
versurilor de 13-14 silabe.
Versurile evidențiază două planuri temporale: planul trecutului (distihurile III-IX), realizat în lirism
obiectiv, cu elemente de narativitate poetică, și planul prezentului (distihurile XIII-XIX), realizat în lirism
subiectiv, deoarece eul liric își exprimă trăirile prin mărcile lexico-gramaticale ale persoanei I (”eram”, ”am
șoptit”).
Un element de structură a operei este incipitul, reprezentat de primele două distihuri ale poemului. Prin
metafora ”casa amintirii” se fixează spațiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândește
semnificația unui spațiu mitic, fie locuință a strămoșilor, fie loc sacru al cuplurilor de îndrăgostiți inițiați în
misterul nunții. Elementele asociate casei: ”obloane”, ”pridvor”, ”poartă”, ”zăvor” și versul ”Păienjeni zăbreliră și
poartă și zăvor” sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței strămoșilor, dar și ideea e
spațiu privilegiat, izolat, accesibil doar urmașului, care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură
legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: ”De când luptară-n codru și poteri și
haiduc”, păstrând, parcă, memoria unor vremuri zbuciumate, fiind sugerată și tematica istorică.
Sunetul grav al clopotului din turla bisericii este un element de recurență poetică, prezent în ambele
planuri, un laitmotiv tradiționalist care marchează trecerea timpului și repetabilitatea destinului uman. Alte
elemente de recurență poetică sunt: motivul berzei (care sugerează statornicia, nevoia de întoarcere la origine)
și motivul livresc al bibliotecii (recitalul din poezie romantică și simbolistă).
Expresivitatea se realizează printr-o serie de tropi, cum ar fi: metafora („casa amintirii”, „ochi de
peruzea”, „ochi de ametist”), comparația („câmpia ca un lac”, „ca umbre berze cad”) și personificarea plopilor,
printr-un transfer de afectivitate : „îmbătrâniră plopii”. Textul are un limbajul poetic ce evidențiază prezența unor
arhaisme și regionalisme: „horn”, „potera”, „ciubuc”, ”berlină”. Din punct de vedere stilistic se utilizează
paralelismul sintactic, simetria, antiteza între trecut și prezent.
Deși, aparent, este o poezie de iubire, ”Aci sosi pe vremuri” este o meditație pe tema trecerii ireversibile
a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman. Viziunea despre lumea este astfel ilustrată prin timpul
ciclic, concretizat în legătura dintre generații, care face ca prezentul să repete aproape identic trecutul. Poemul
exprimă angoasa de timp, care duce la înstrăinarea de sine, eul liric pillatian regăsindu-se pe deplin doar în
existențele îndepărtate ale înaintașilor.
O secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume este planul trecutului (distihurile III-IX), unde
are loc evocarea poveștii de iubire a bunicilor de pe vremea când erau tineri, într-o atmosferă romantică,
nocturnă. În această secvență, există două schițe de portret: a bunicului („nerăbdător” și tandru, care își
întâmpină iubita la scara berlinei) și a bunicii, conturate prin detalii fizionomice și vestimentare: „subțire fată” ,
„ochi de peruzea” și „larga crinolina”, ea purtând și un nume mitologic – Calyopi (Kalliope – muza poeziei epice și
a elocinței în mitologia greacă). Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmașul care eternizează în
creația sa iubirea bunicilor și ”copia” – oglindirea de ”acum” a poveștii de iubire de ”ieri”, sunt aspecte care ar
putea susține caracterul de artă poetică a acestui text, care își revelează astfel nivelul de profunzime a
semnificațiilor.
O altă secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume este planul prezentului (distihurile XIII-
XIX), care prezintă în paralel povestea de iubire a nepoților, în același cadru, dar într-un alt timp (”Ca ieri sosi
bunica...și vii acuma tu”). Așa după cum observă criticul N. Manolescu, versurile au mișcarea unei clepsidre,
deoarece timpul bunicilor se scurge în timpul nepoților. Ritualul erotic este identic, numai că tânărul îndrăgostit
îi recită iubitei cu „ochi de ametist” versuri simboliste, acompaniat de sunetul grav al clopotului. Un alt element
comun celor două secvențe poetice, contruite pe opoziția trecut-prezent, este simbolul berzei – ”pasăre de bun
augur, simbol de pietate filială” (J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicționar de simboluri), dar și simbol al fidelității, al
devoțiunii.
O altă secvență importantă este meditația pe tema efemerității condiției umane, care face trecerea de
la planul trecutului la planul prezentului și în care se identifică mărcile discursului adresat: persoana a II-a
singular, cu valoare neutră, impersonală („Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în
ștersele portrete”). Versul final („de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”) constituie un refren ideatic ce
are valoare de concluzie, deoarece fixează temele și motivele pe fundalul satului mitic.
În opinia mea, tema și viziunea despre lume accentuează tonul elegiac și evidențiază ideea că
eternizarea ființei umane este posibilă doar prin iubire: ”Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...”.
Eternitatea iubirii și clipa de fericire sunt urmate, în versul următor, de revenirea brutală la realitatea timpului
care trece ireversibil: ”De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”, portretele fiind singurele care mai păstrează
imaginile de odinioară ale strămoșilor. Actul poetic devine mijlocul prin care ”timpul pierdut” poate fi reconvertit
în ”timp regăsit”, iar clipa în eternitate, pentru poet legătura dintre generații fiind una existențială.
Așadar, poezia „Aci sosi pe vremuri” aparține esteticii tradiționaliste, prin nostalgia și cultul trecutului,
prin idilizarea satului patriarhal românesc, prin tema legăturilor dintre generații, prin raportarea la tradiție (fie
ea și una de familie), dar și prin versificația clasică.