Concepţia lui Mihai Eminescu cu privire

la problema limbii literare române

„Poet național și universal/ Scriitorul total al literaturii românești/ Poetul nepereche/

Geniul tutelaral culturii neamului/ Făuritorul limbii literare/ Luceafarul culturii românești;/ E
unul care cânta mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine./ Apuce
înainte s-ajungă cât mai sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchina-al meu apus.”
(Vasile Alecsandri- unor critici)
Nimeni nu-i putea aduce laude mai frumoase și mai potrivite decât Alecsandri, iar după
cum zicea chiar el, Mihai Eminescu este cel mai mare poet al poporului român, dar și un poet
universal, prin tematica abordată și prin originea stilului, el face parte dintre aceia despre a cărui
operă va putea spune ceva nou critica și istoria literară, întotdeauna, iar pentru cititori, el rămâne
un nesecat izvor de creație și de înălțare sufletească pe aripile poeziei, el va rămâne mereu un
prilej de meditație adâncă, un exemplu de înaltă moralitate și fierbinte patriotism, dar el mai dă
dovadă și de un romantism incurabil. Prin opera sa, Eminescu, depășește granițele romantismului
și îl ridică deasupra tuturor așteptărilor criticilor. Temele romantice care sunt şi universale sunt:
moartea (poetul o consideră ca fiindo intimă). Plimbările pe lac şi prin codri, florile de tei ce cad
asupra capetelor pe când luna străluceşte melancoli, durerile îngânate cu sentimente contrarii ale
despărţirii, apariţia bruscă a iubitei, în singurătatea cea mai adâncă, imprecauţiile urmate de
rugăminţi de iertare faţă de fiinţa iubită, durerile singurătăţii părăsite şi atâtea situaţiuni în care
dragopstea adâncă, sinceră şi melancolică străfulgeră şi ne îngenunche sufletul înintea veşniciei,
toate acestea fac din poezia erotică a lui Eminescu cea mai vie mărturie despre cel mai universal
sentiment omenesc.”1
„Prin noutatea temelor, prin forţa impresionantă a imaginilor profun originale, opera lui
Eminescu se impune încă din 1870, când apare „Venere şi Madonă”, când poetul avea dor 20 de
ani; el aducea în limbajul poetic al epocii un suflu nou; în versurile noului poet, limba română
părea să capete o viaţă nouă, o forţă de plasticizare neobişnuită.”2

1
Op. cit. p. 290
2
Iacob Negruzii, apud Gh. Bulgăr „Eminescu, despre problemele limbii române literare”, Editura Ştiinţifică, Buc.,
1963, p. 5

1
 Asta nu înseamnă desigur că până la acea dată Eminescu nu a scris nimic, sau că limbajul
poetic eminescian nu a existat până atunci. A existat încă din anul 1866, când Eminescu a
debutat în revista „Familia” cu mai multe poezii, printre care „Amorul unei marmure” ce
cuprindea strofe excepţionale:
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.
Primele poezii deschideau orizonturi noi literaturii române, îmbogăţind-o cu pagini de
antologie; asocierile de idei şi de cuvinte, imaginile îndrăzneţe, meditaţia profundă constituie de
la început o dominantă a creaţiei lui Eminescu.
Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor române,
Mă scufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mîndre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gîndirii şi cu rîuri de cîntări.
(Epigonii)
Prin specificul acestei creaţii, limba era obiectul principal al preocupărilor poetului,
factorul indispensabil al comunicării ideilor. În „Sărmanul Dionis”, poetul punea accentul pe
rolul limbii în societate: „numai limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede aşa, altul
altfel, îi uneşte în înţelegere”3. De aici au apărut numeroase însemnări importante despre
problemele limbii, despre modernizarea şi îmbogăţirea ei. Ca om de cultură şi ca scriitor ce era,
poetul nu s-a mulţumit cu un exerciţiu de stilistică obişnuit ci a participat la cele mai bune
iniţiative legate de înflorirea literaturii, de valorificarea creaţiei şi limbii populare, de progresul
social şi cultural. El a vorbit despre aspectele controversate ale fixării normelor gramaticale,
despre căile de limpezire şi înnoire a stilurilor limbii române.
Prezenţa poetului în rândul celor care luptau pentru apărarea fondului istoric-popular al
literaturii şi limbii literare a avut o foarte mare importanţă şi pentru că simboliza continuitatea
tradiţiei paşoptiste şi promova temeiuri realiste în dezvoltarea culturii noastre noderne.

3
M. Eminescu, apud Gh. Bulgăr, p. 6

2
 Istoria, folclorul, limba erau sursele fundamentale ale preogresului artei literare
româneşti.
Dacă se urmăresc diferitele articole scrise de-a lungul timpului de poet, se poate constata
că preferinţa poetului se îndreaptîă spre valorificarea resurselor stilistice şi expresive ale limbii
române vechi, dar şi ale limbii populare. Poetul considera că limba veche prezenta unitate,
clarite, simplitate în stil, calităţi care lipseau multor scrieri literare, ştiinţifice din epoca poetului.
Multe scrieri vechi aveau o limbă populară li erau pătrunse de simţire şi de adevăr, însuşiri ce
sunt foarte preţuite de către poet: „Cînd mă aflu faţă cu cei bătrîni, cu literatura din deceniile
trecute, parcă sînt într-o cameră încălzită...; simt că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit
cu un public oarecare, mic ori mare, dar în sfîrşit un public... Faţă cu cea mai mare parte din
scriitorii noştri moderni ţi se impune simţămîntul că ei nu sînt pentru public, nici publicul pentru
ei, în fine că ei nu sînt inele în lanţul continuităţii istorice a culturii noastre, ci, cum s-ar zice
extra muros4.”5
Pentru a readuce cărţile vechi în circuitul lecturilor obişnuite în acea vreme, poetul a
venit cu o propunere interesantă: retipărirea unora dintre ele, judecând iniţiativa utilă în măsura
în care ea ţinea seama de adevărurile istorice şi de realitatea obiectivă a dezvoltării limbii literare
pe temeiul ei popular: „Limba cărţilor bisericeşti va fi supusă unei revizuiri în ceea ce priveşte
slavismii tehnici, nejustificaţi şi nepricepuţi nici pînă în ziua de azi de către popor. Cuvintele
populare romanice se vor în locul termenilor slavoneşti, cuvinte înţelese de toţi; frazelor li se va
da, pe ici colo, rînduirea ce li se cuvine după geniul limbii noastre, înlăturându-se traducţiuni
servile şi prea ad-literam; cu un cuvînt, ferindu-se în mod egal de neologisme, dar şi de
barbarismi..., revizuitorii cărţilor vor avea în vedere atît avutul propriu al limbii populare, cît şi
arhaismii aceia cari se pot reintroduce fără alterare a înţelesului.”6
Acest pasaj merită o atenţie deosebită din mai multe motive: a) pune pe primul plan
principiul clarităţii limbii – se elimină din context termenii speciali, de jargon, neînţeleşi de
popor, acestea fiin înlocuite de către termeni vechi; b) sublinează latura sintaxei, înlănţuirea
cuvintelor după „geniul limbii noastre”, evitarea imitaţiei tiparului străin, a traducerii servile; c)
neologismele şi jargonul pot submina funcţia de comunicare a limbii, de aceea se cuvine
valorificarea „avutului propriu al limbii populare, cît şi arhaismii”.

4
Muros = expresie latinească însemnând „în afara zidurilor”, rupţi de realitate
5
Eminescu, apud Gh. Bulgăr, p. 28
6
Eminescu, apud Gh. Bulgăr, p. 37

3
 Trebuie menţionat faptul că Eminescu a apreciat în termeni elogioşi limba
populară, cerând să se respecte vorbirea curentă de aspect popular, menţionând că „norma limbii
scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii
mai fine, iară nu fantesiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar,
adevăr obiectiv şi nu arbitrarietare subiectivă.”7
Astfel, fondul popular de „legende şi poveşti”, proverbe şi locuţiuni, adevărate nestimate
ale gândirii poporului român începea să fie valorificat. Consecinţele acestui fapt se oglindea şi în
limba poetică. Nota populară, chiar regională, este vizibilă în lexic, în fonetică, în frazeologie.
Poetul nu se fereşte să utilizeze cuvinte ca: galbăn, sara, răpede, pahară, îmblă, crier, jele. Iar
unele forme rare apar şi în rimă: în Călin, de exemplu, rumpe-scumpe, cură-gură, lui-nimărui..
Regionalismele şi expresiile populare sunt înregistrate uneori „însoţindu-se de traducere
neogrecească, germană, sau numai de lămuriri sinonimice româneşti: avan (aspru), angariă
(obligaţie în bani), adiaforit (indiferenţă), coraslă (lapte fiert și prefăcut în jintiță), dimon, goron,
hat, mascara, potricală (instrument de metal, ascuțit la vârf, folosit pentru a face găuri la curele
sau în urechile vitelor), zbeg (joacă), toloacă (ogor, pârloagă). În opera poetică de maturitate,
rarităţile lexicale sunt tot mai puţine. Însă există foarte multe variante şlefuite ale unor versuri,
datorită nemulţumirii poetului. De exemplu: Versul din prima strofă a Luceafărului „O prea
frumoasă fată” a fost şlefuit şi reşlefuit până a ajuns la această formă. Dar înainte de această
formă populară au fost: O luminoasă fată, Fecioară preacurată, Un ghiocel de fată, O mult
iubită fată, Un gangure de fată, Un giuvaier de fată, Un cănăraş de fată. Aceste încercări au fost
de fapt un exerciţiu poetic din care s-a ales construcţia simplă şi bine integrată în text, care cu cât
este mai simplă cu atât are conotaţii foarte strălucitoare, bogate şi semnificative. Tot în forma
populară, mai apar şi variantele unui vers în care sinonimia poetică a termenilor porneşte din
bogăţia lexicală a limbii comune: or să cadă, presera-s-or, vor ploua, or să ningă flori de tei.
Alte forme populare utilizate de către poet sunt: n-or să vie, trecut-au anii,

7
Eminescu, apud. Iulian Boldea, Istoria limbii literare române, Tg. Mureş, 2003, p. 434