Evul mediu este perioada delimitată, în general, de istorici, între sfârșitul Antichității,

marcat de căderea Imperiului Roman de Apus și începutul Renașterii. În Evul Mediu nu

existau atât de multe războaie, marile bătălii fiind rare. Nu se punea accentual pe câștigarea
războiului, ci pe interes. În acele războaie nu mureau atât de mulți oameni în luptă așa cum s-a
întâmplat după secolul XIV.
Forma și proporțiile castelelor erau, de-alungul secolelor cât se poate de diferite.
Turnurile erau împărțite în etaje prin planșe din scânduri groase, în centrul lor o deschidere
prin care trecea funia scripetelui și ridica pe platforma din vârf proiectilele necesare apărării.
Scările dintre etaje erau ascunse în zid. Fiecare etaj forma o încăpere în care erau cazați
oștenii.
„În Evul Mediu, cel mai mare proprietar funciar era Biserica. Dar bogățiile imense
ale Bisericii și mănăstirilor nu se limitau numai la terenuri sau alte bunuri imobiliare.”1
Biserica era cel mai mare proprietar, deoarece când înmormânta oameni, lucrurile
prețioase trebuiau să fie date Bisericii și așa se îmbogățea cu multe obiecte prețioase.
Alegoria și polimația apropie poezia de filosofie. „Cearta” dintre poezie și filosofie
era motivată și prin faptul că amândouă aveau anumite laturi interioare commune. Seneca
recunoaște faptul acesta când scrie „Cîți poeți nu spun niște lucruri pe care le-au mai spus
sau ar trebui să le spună filozofii!”. În Evul Mediu putea cu atât mai bine fi socotită poezia
egală cu sapientia și philosophia cu cât amundouă cuvintele însemnau pur și simplu
„erudiție”.2
Obiceiul luptelor simulate era cunoscut și în Antichitate, ca un spectacol de
divertisment. În Evul Mediu, acest obicei a fost reluat în primul rând din motive tehnice,
servind ca o formă de antrenament pentru scrima cu lancea.3
„În sec. al IX-lea, sclavia era mai răspândită în Germania, Italia, Catalania, și mult
mai puțin în Franța, unde sclavii nu reprezentau decât cel mult 10% din populație.”
Sclavii duceau o viață grea, deoarece ei nu posedau nimic și dacă nu erau eliberați
aparțineau toată viața stăpânului lor. Copii sclavilor rămâneau în aceeași condiție. „Cele
două puteri, spirituală și temporală, sunt în mâinile Bisericii. Autoritatea temporală trebuie
să se incline în fața celei spirituale.”4
Biserica deținea foarte multe puteri, la acel moment puterea spirituală și cea temporală
fiind puterile supreme. Puterea spirituală era mult mai mare, aparținând religiei, cea temporală
trebuind să se încline în fața acestei puteri.
Primele castele medievale au apărut în timpul lui Carol cel Mare, în localități izolate,
ori cele care dominau și controlau un drum, un curs de apă, sau, în puncte unde existaseră deja
o fortificație ori un castru roman.5
„Dar această recunoaștere efectivă a drepturilor femeii care îi asigură o anumită
libertate, nu erau pe placul Bisericii; aceasta vorbea, într-adevăr, de egalitatea dintre sexe,
dar mai mult pe plan oral sau spiritual decăt pe cel al vieții efective, materiale și economice.
Bărbatul rămânea în continuare «caput mulieris», femeia nu putea exercita o funcție legată
de Biserică, nici chiar aceea de a boteza. Vrând nevrând, opinia Bisericii era că păcatul a
apărut în lume datorită Evei.”6
Biserica nu era de acord cu recunoașterea efectivă a drepturilor femeii. Deși era de
acord cu o parte din drepturi, pe plan material și economic nu recunoștea drepturile acestora.
Bărbatul era capul familiei, având mult mai multe drepturi. Unul dintre motivele pentru care

1
Ovidiu Drimba, 2008, Istoria culturii și civilizației, vol.5-8, București: Editura Saeculum, p. 100.
2
Curitus Ernst Robert, 2000, Literatura europeană și Evul Mediu latin. Excursuri, București: Pandeia, p. 242.
3
Ovidiu Drimba, 2008, Istoria culturii și civilizației, vol.5-8, București: Editura Saeculum, p. 282.
4
Curtius Ernst Robert, 2000, Literatura europeană și Evul Mediu latin. Excursuri, București: Pandeia, p. 30.
5
Ovidiu Drimba, 2008, Istoria culturii și civilizației, vol.5-8, București: Editura Saeculum, p. 296.
6
Ovidiu Drimba, 2008, Istoria culturii și civilizației, vol.5-8, București: Editura Saeculum, p. 50.
Biserica nu agreea recunoașterea drepturilor era deoarece considera că păcatul a apărut din
cauza Evei, aceasta fiind femeie.
„În Evul Mediu războiul nu urmărea gloria, ci interesul. Starea de pace nu era
considerată nobilă, ci umilitoare, marile bătălii erau rare (cel puțin până în secolul al XIV-
lea) și puțin ucigătoare; iar o moarte «sublimă» pe câmpul de luptă, nu exista.”7
„Literatura natională nu mai înseamnă astăzi mare lucru; a sosit timpul literaturii
universale și fiecare trebuie să contribuie a grăbii instaurarea epocii ei. Dar în noua prețuire
a literaturii străine, nu trebuie să ne oprim la una specială și s-o considerăm drept
exemplară.”
La 31 ianuarie 1827, Goethe îi destăinuie lui Eckermann acest lucru, tocmai la
începutul formării literaturii universale, precizând cu ardoare „a sosit timpul literaturii
universale” și faptul că nu ar trebui să se oprească la o anumită literature străină, ci doar să o
ia drept exemplu, spre a regăsi și altele.8
„Realismul romantic și revoluționar își trage numele din faptul că observația lui se
îmbină în el cu viziunea transformării ei după principii etice și politice. Este drept să spunem
că nu există mare creație literară în temelia căreia să nu fie săpată o anumită concepție etică
și care să nu trimită lumii un mesaj. Dar în timp ce morala marilor creații rămâne adeseori
contemplativă, în formula lui Gorki ea dobândește un caracter active și se manifestă ca o
putere revoluționară a lumii.”9
Gorki are un mod public de a se manifesta și de a pune accent doar pe ceea ce omul
simte, mai exact realismul romantic, afirmând că omul din afara sau din marginea societății a
fost un tip al romantismului, indifferent de modul în care acesta tinde să trăiască, întotdeauna
va face posibilul să se întoarcă în sânul familiei, al iubirii.
„Realitatea literaturii universale devenise în preajma anului 1848 absolut evidentă.
Literatura universală apărută în epoca exploatării burgheze a pieții mondiale, n-a încetat să
se dezvolte în ultima sută de ani și corespunde astăzi nevoilor înțelegerii dintre popoare și
asigurării păcii mondiale.”10
Ideea lui Goethe este evidentă, acesta dorind să sublinieze rolul literaturii universale în
epoca exploatării burgheze și modul în care a ajutat lumea,oferind posibilitatea cunoașterii
între popoare și astfel ajungând la asigurarea păcii mondiale. Aceasta determină cu precizie
conținutul și întinderea,dar mai cu seamă face limpede, pentru toată lumea, foloasele practice
de cultură legate de însușirea și acțiunea ei.
„În concepția antică, poezia și proza nu sunt două forme de exprimare despărțite
esențial și din temelie. Dimpotrivă, ambele intră în noțiunea generală de «discurs». Poezia
este un discurs verificat metric. Însă proza artistică rivalizează cu ea încă din timpul lui
Gorgias.”11
Poezia și proza nu sunt foarte diferite una de cealaltă. Acestea intră în termenul de
„discurs”. Proza este un mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificație, poezia
fiind o formă de artă și un discurs versificat metric.
„Operele poeților sînt deci copiii acestora. Cătul numește poemele dulces Musarum
fetus, expresia putând însemna «copii», dar și «roade ale pomilor». Ovidiu, în schimb, se
exprimă unicov.”
”Fără de mamă, ca Pallas, născute-s poemele mele.
Ele formeaz-al meu neam, ele-s familia mea.”12

7
Ovidiu Drimba, 2008, Istoria culturii și civilizatiei, vol.5-8, București: Editura Saeculum, p. 301.
8
Formarea ideii de literatură universală în prima perioadă, „1. Goethe și literatura universală”, p. 125.
9
„Cultul frumosului la Corki”, p. 181.
10
„Goethe și ideea de «Literatura universală»” p. 243.
11
Curtius Ernst Robert, 2000, Literatura europeană și Evul Mediu latin. Excursuri, București: Pandeia, p. 175.
12
Curtius Ernst Robert, 2000, Literatura europeană și Evul Mediu latin. Excursuri, București: Pandeia, p. 159.
 Când un poet decide să scrie o operă își pune tot sufletul în aceasta. Dând tot ce este
mai bun din el pentru ca opera să fie cât mai reușită și plăcută, poetul ajunge să își considere
lucrarea „propriul copil”. Mulți dintre ei ajung să scrie aceste opere din cauza singurătății, își
povestesc viața și ceea ce simt în ele, fiind un mijloc prin care se pot regăsi pe ei. Sunt mulți
poeți care nu au pe nimeni aproape, nu au familie, iar prin aceste opere scrise de ei găsesc o
cale prin care să lupte cu singurătatea și prin care simt că au o familie.
Legislația popoarelor germanice plasează femeia sub autorizația celui care avea
mundium asupra ei (de regulă soțul). Dar influența legislației lui Iustinian asupra tradițiilor
juridice germane. În sec. XI, o femeie putea dispune de liber bunurile sale mobile sau imobile
(firește că situația nu era la fel în toate țările), deși în problemele succesorale continua să fie
dezavantajată față de moștenitorii de sex masculin.
Cruciadele au avut, drept precedente contra ofensivele lumii creștine, timp de 4 secole, în
scopul înlăturării dominației Islamului; În acest sens, momentele principale au fost; lupta de la
Reconquista din Sp, văzută de papalitate ca un „război sfânt” și care virtual se încheiase la
începutul secolului XIII.
Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor și a minnesangerilor(în
versiunea originală și traducerea lui teodor Boșca) Capitolul III
„Într-un anumit sens, poezia trubadurilor constituie o enigmă.E o poezie de mare
rafinament formal, exprimând deja o doctrină poetică bine articulată, ceea ce presupune
existența și aportul unor poeți anteriori”13
Poezia trubadurilor are un început necunoscut «constituind o enigmă». Aceasta începe
cu Guillaume, conte de Poitiers și duce de Acvitonia, însă aceasta reprezenta deja o doctrină
poetică bine articulată, fapt necunoscut însă. Cănd a început și unde nu știe nimeni, este un
mister, de aceea trebuie să ne mulțumim cu presupuneri și ipoteze.
„Poezia trubadurilor exprimă, de la primele ei înceoputuri moravurile, ideile și
aspirațiile societății. Poezia lor fiind însă, în primul rând, un cântec inepuizabil de dragoste,
ea necesită, pentru a fi înțeleasă, o scurtă privire asupra condiției femeii.”14
Condiția femeii reprezintă obiectul superior de studiu al poeziei trubadurilor. Aceasta
fiind centrul după care gravitează moravurile, ideile și aspirațiile societății. Această poezie,
reprezintă mai degrabă un cântec inepuizabil de dragoste dedicat în exclusivitate femeii și
condiției acesteia.
„Scot cîntec nou din struna mea,
Cît ploaie nu-i, nici vînt, nici nea;
Mî-ncearcă draga mea, căci vrea
Să-mi știe pe de-a-ntreaga iubirea,
Dar orișicît mă-nțeapă ea,
Din mreje-i nu-mi văd mîntuirea.”15
Guillaume primul poet trubadur cunoscut, puternic senior cu o fire neastîmpărată a
scris 11 poeme. Poemele lui au avut în centrul atenției o continuă cântare de iubire senzuală,
licențioasă ajungând până la obscen.
„La tine, Amor, mai mult ca la oricare,
Se cade de-al meu chin a supina,
Căci trebuind să plec spre-o altă zare,
Statornica-mi iubită voi lăsa.”16

13
„Cuvînt înainte”, p. 5.
14
„Cuvînt înainte”, p. 6.
15
„Trubadurii provensali, Contele de Poitiers”, p. 23.
16
„Truverii, Castelanul de Coucy”, p. 158.
 Castelanul de Coucy a murit în a IV-a cruciadă, iar pe patul de moarte l-a rugat pe
scutierul său să-i ducă inima iubitei, după ce va închide ochii. Acest fapt l-a făcut pe castelan
să se remarce cu adevărat.
„Fată, hai degrabă să ne dăm pe gheață!
Iarna asta e cumplit de rece:
Ne-a răpit plăcerea florilor gingașe, mândru colorate.”17
Remental, născut într-o familie de cavaleri din Bavaria, își exercită talentul într-o lirică
de parodie, în care îi ia peste picior atât pe nobili, cât și pe țărani.
„Tu, fraged trandafir,
Suavă primăvară
Ce plai și rîuri iară
Prinzi vesel a cînta,
Eu bunicii strig a ta – scumpete pură.”18
Guido, compatriot a lui Dante, a fost una dintre cele mai ilustre personalități ale vremii
sale, accentuând foarte tare melancolia, pe care armonia versurilor o face și mai pregnantă.
„Așa umblă-al meu iubit,
Din amorul ce i-am dat,
Ca un cerb ce-a fost rănit
De vreun nobil din Palat.”19
Pero Mego a fost un poet portughez despre care nu se cunoaște prea multe informații,
însă se știe că temele poeziilor sale își extrag prospețimea și farmecul din versurl popular.

17
„Minnesangerii, Neidhart von Reuenta”, p. 218.
18
„Trubadurii italieni, Guido Cavalcanci”, p. 246.
19
„Trubadurii portughezi, Pero Mego”, p. 253.