Erasmus Elogiul-Nebuniei 1959

https://biblioteca-digitala.
ro
ERASMUS
ELOGIUL NEBUNJEI
https://biblioteca-digitala.ro
ERASMUS ROTTERODAMUS
ENCOMIUM MORIAE
SIVE DECLAMATIO
IN LAUDEM STULTITIAE
ERASMUS DIN ROTTERDAM
ELOGIUL NEBUNIEI
SAU CUVINTARE
SPRE LAUDA PROSTIEI
E D I• T U ' R A . Ş T ) I N Ţ I F r C A
Bucureşti .:..., 1959
Traducere şi note de
ŞT. BEZDECHI
Studiu introductiv de
C O N S T AN T I N I. B O T E Z
Ilustraţii după Hans Holbein
Traducer.:a din limba latină a iost făcută după textul

latin aflat la siîrşitul volumului II din Colloquia
familiaria, colecţia Tauchnitz, Leipzig. 1893, întocmit
după ediţia din 1522 a lui Frobenius şi revăzut:1
de Erasmus.
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS
Cînd părăsi, în aprilie 1492, la vîrsta de 26 ani, mănăs

tirea Steyn a augustinilor, de lîngă Gouda - între Utrecht
şi Rotterdam - Erasmus luă cu sine şi manuscrisul lucrării
sale Antibarbarorum liber (Cartea împotriva barbarilor),
scrîsă în timpul cît trăise acolo ca frate şi călugăr. ,,Bar-
barii", împotriva cărora trebuia luptat pentru a salva ade-
vărata cultură şi civilizaţie, erau călugării franciscani, do-
minicani, carmeliţi şi augustini, pe care Erasmus îi acµza
de ignoranţă şi obscurantism, de trîndăvie şi abrutizare şi
pe care îi socotea vinovaţi de uitarea ce se aşternuse peste
operele marilor scriitori ai antichităţii greco-latine, zăvo
rite în bibliotecile mănăstireşti.
Pentru călugări însemna o erezie a cunoaşte limba
greacă şi chiar a vorbi bine limba latină care, deşi limbă
bisericească a occidentului, pierduse, mecanizată în ritua-
luri şi prin ignorarea operelor literare ale antichităţii, in-
comparabila ei strălucire.
Umaniştii vor lupta - ca Lorenzo Valla în a sa De ele-
gantia linguae latinae (1444) citită cu fervoare-de Erasmus
pe cînd era la Steyn - pentru, a reda antica puritate acestei
limbi care devenise un jargon scolastic şi teologal. Aceasta
cu atît mai mult, cu cît latina-. era limba creaţiei literare
i;;i singurul mijloc de comunic~re între cărturari.
Umaniştii scriau şi' vorbeau latineşte, îşi latinizau sa4
grecizi:i.u numele -,- Melanchton' din Sch.warzerd, Olearius
VIII CONSTANTIN I. BOTEZ
din Oelschlăger etc. - şi, deşi împrăştiaţi în toate colţurile

Europei, erau legaţi între ei prin cultul antichităţii şi prin
folosirea limbii latine.
Sîntem în plin umanism, în cea mai strălucită epocă
a Renaşterii, ,,cea mai mare răsturnare progresistă din cîte
trăise omenirea pînă atunci"1, cum o numeşte F. Engels.
Intr-adevăr, dezvoltarea capitalismului, mai întîi în
oraşele italiene şi apoi în Ţările de Jos, dă naştere acelui
splendid avînt al personalităţii umane descătuşate de tipa-
rele religioase şi feudale. Era o epocă care „avea nevoie
de titani şi care a lavut titani, ca gîndire, pasiune şi carac-
ter, ca multilateralitate şi erudiţie" 2 • Se urmărea dezvol-
tarea completă a personalităţii omeneşti, căutîndu-se mo-
delele păgîne din antichitatea greco-romană. Cauzele
acestei „răsturnări" au fost schimbările intervenite în for-
ţele de producţie şi relaţiile de producţie. In Italia au apă
rut „zorile erei moderne capitaliste" 3 , şi, în oraşele italiene,
în Florenţa în primul rînd, s-au înfiinţat, încă din seco-
lul XIV, manufacturi - forma primitivă a industriei capi-
taliste4. Noua clasă apărută în istorie, burghezia, avea ne-
voie de diplomaţi, jurişti, secretari şi scriitori care să
conducă afacerile şi politica, ca şi de pictori, sculptori şi
arhitecţi care să clădească edificii şi să împodobească pa-
latele. Astfel, o dată cu burghezia se creează o categorie de
intelectuali, cărturari şi artişti în slujba burgheziei, pe
atunci clasă progresistă în ascensiune.
In acest mediu eterogen, în care formele de producţie
capitaliste se dezvoltau în sînul orînduirii feudale, s-a
născut o cultură nouă care a primit numele de cultura Re-
naşterii. Conţinutul ei ideologic - în ştiinţă, filozofie, lite-
ratură - e numit umanism, de la humanus, omenesc. Ter-
menul apare în secolul XVI, dar încă din secolul XV se
1
F. E n g e I s, Dialectica naturii, E.S.P.L.P., 1954, p. 5.
2 Ibidem.
_ •
3
K. M ar x şi F. E n g e I s, Mam"fesful Partidului Comunist,
ediţia a V-a, Buc., 1954, E.P.L.P. p. 29.
4
Cf. K. Marx, Capitalul, voi. I., ed. a III-a, Buc., 1957, p. 713.
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS IX
folosea expresia humanitas, în sensul de cultură laică -

studia humana opuse învăţăturii teologice - studia divina.
Principala trăsătură a culturii Renaşterii e caracterul
ei laic, spre deosebire de caracterul religios al culturii feu-
dale. ,,Ştiinţa marxist-leninistă consideră cultura Renaşte
rii ca o cultură burgheză timpurie, născută o dată cu modul
de producţie nou, capitalist" 1• Umanismul considera omul,
cu năzuinţele şi interesele sale pămînteşti, ca fiind valoarea
primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală
din timpul evului mediu, cînd omul era îngenunchiat în
faţa divinităţii, a suzeranului şi a breslei. Pentru umanişti
omul se află în centrul concepţiei despre lume. Se afirmă
acum dreptul omului la fericire, aci pe pămînt şi nu în
viaţa viitoare, o dată cu credinţa în puterile nelimitate ale
raţiunii omeneşti.
Individualismul stă la baza întregii concepţii despre
lume a burgheziei şi el apare cu :violenţă în umanism şi
Renaştere.
In noile condiţii ale relaţiilor de prC,ducţie capitaliste,
o dată cu apariţia concurenţei, fiecare reprezentant al noii
clase burgheze a început să simtă necesitatea încordării
maxime a forţelor individuale.
Cultul individualismului a dus la dezlănţuirea unui
dinamism nestăvilit care preţuieşte eficienţa, succesul ob-
ţinut prin orice mijloace. Interesaţi în descătuşarea de
ceea ce era vechi, oamenii Renaşterii supuneau criticii
instituţiile şi concepţiile orînduirii feudale. Ei ridiculizau
ascetismul şi abstinenţa propovăduită de biserica catolică,
aroganţa şi trîndăvia feudalilor, pedanteria :scolasticii,
prejudecăţile nobililor şi fariseismul şi decăderea morală
a clerului.
In Renaşterea timpurie - secolele XIV şi XV - gă
sim ideile umaniste în opera lui Boccacio ca şi în tratatul
epicurian De voluptate al lui Lorenzo Valla, care reco-
1 Istoria evului mediu, sub red. acad. E. A. K os mi ns k i şi
S. D. S k a z k i n, Buc., 1955, Litogr. MinisL lnvăţ., cap. XXV, Formarea
ideologiei burgheze, Renaşterea timpurie şi umanismul.
X CONSTANTIN I. BOTEZ
mandă plăcerile vieţii pămînteşti, drept singura cale spre

fericire. In secolul următor, Fran<;ois Rabelais, contempo-
ran cu Erasmus, va ridiculiza întreg sistemul ascetic şi re-
ligios al concepţiei medievale despre lume.
Erasmus, ,,prinţul umaniştilor", cum i s-'-a spus, va
lupta şi el împotriva rînduielilor bisericeşti şi feudale, ata-
cînd monahismul şi războiul.
Prima sa lucrare, Cartea împotriva barbarilor, îndrep-'
tată în contra călugărilor, va apare-cu mult maitîrziu, sub
formă de dialog, gen literar foarte răspîndit în Renaştere
şi care avea avantajul că îngăduia exprimarea pe această
cale oarecum ocolită a unor opinii socotite ca subversive.
Atacurile împotriva monahismului vor fi o temă reluată de
Erasmus şi în alte scrieri ale sale, în Elogiul nebuniei
(1511), precum şi în Colloquia (Convorbiri) (1518-1522).
A dema plagă medievală împotriva căreia a luptat
Erasmus toată viaţa a fost războiul, principala ocupaţie a
nobililor şi cea mji lucrativă ocupaţie a cavalerilor feudali.
Intr-un moment cînd Europa era sfîşiată de conflicte in-
terminabile, Erasmus se ridică cu toate puterile sale îm-
potriva acestei calamităţi şi anunţă că va veni timpul cînd
„se va considera ca nebunesc, bestial şi necreştinesc să se
deschidă iarăşi gura războiului".
In 1502 el scrie în Manualul ostaşului creştin (Enchi-:-
ridion militis christiani): ,,Priviţi aceste războaie rebuneşti
în care muritorii se distrug unii pe alţii ca fiarele pentru
cea mai mică pricină!". In peregrinările sale,. Erasmus se
ciocnea la fiecare pas de războaie şi de urmările lor dezas-
truoase: intrarea trupelor franceze îl silesc să părăsească
Italia (1509); în Anglia întîlnea la tot pasul ruine şi cenuşă,
rămase după Războiul celor două roze; Germania era sfî-
şiată de lupte interne.
Intre 1504 şi 1517, el scrie împotriva războiului Que-
rela pacis (Jeluirea păcii) (1517) şi cunoscutele colloquii
Dulce bellum inexpertis (Războiul este plc;icut celor care
nu l-au încercat) (1515) şi Scarabeus aquilam quaerit (Sca-
rabeul cercetează vulturul), în care se arată că războiul• e
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASr-,tUS XI
plăcut doar celor care nu-l fac, comandanţilor şi princi-

pilor.
Erasmus e un mare prieten al păcii, dezvăluind mon-
struozitatea războiului într-un secol cînd acesta apărea ca
lucrul cel mai obişnuit şi firesc - aproape cu jumătate de
mileniu înainte ca mişcarea pentru pace să cuprindă ma-
sele largi de pe tot globul. Erasmus ura fanatismul şi dis-
preţuia violenţa: mihi nunquam placuit tumultus - va
spune el. Patimii discuţiilor teologale îi va opune faimoasa
ironie erasmiană. Erau străine concepţiilor sale_orice cre-
dinţă confuză, orice pornire iraţională. Iubea doar liber-
tatea şi gîndirea liberă, fără constrîngeri dogmatice şi teo-
logice.
· Intrat în călugărie la vîrsta de 18 ani, Erasmus pără
seşte pînă la urmă mănăstirea Steyn la 26 ani, pentru a nu
se mai reîntoarce niciodată cu toate apelurile, injoncţiu
nile, avertismentele şi ameninţările superiorilor. Totuşi
umbra mănăstirii îl va urmări tot timpul din pricina ju-
rămîntului călugăresc şi vor trebui dispense papale ca,
începînd din 1517, Erasmus să fie scutit de obligaţia de a
purta veşmîntul augustinilor sau de a ţine posturile pre-
scrise de canoanele bisericeşti.
Erasmus nu avusese vocaţia monahală nici în adoles-
cenţă. La optsprezece ani, fără părinţi, îndemnat de un
tutore grăbit să scape de răspunderea educaţiei ca şi de
socotelile tutelei, intră la augustinii de la Steyn. In
notele sale biografice, cuprinse în Epistola către Servaţius,
în Epistola către Grunnius şi în Compendium vitae - scris
de Erasmus în 1524, cînd avea 58 ani şi trimis prietenului
său Conrad Goclin, profesor la Universitatea din Louvain,
pentru a servi ca biografie după moartea sa - el relatează
presiunile şi ademenirile exercitate asupra sa în scopul de
a-l face să intre la mănăstire. ,,Aveam oroare de ceremo-
niile monahale şi iubeam libertatea"., va scrie el mai tîr-
ziu unui prieten.
Ocazia de a-şi cîştiga într-o măsură libertatea se
oferă atunci cînd episcopul de Cambrai, de care depindea
mănăstirea Steyn, pregătindu-se să plece la Roma, avea
XII CONSTANTIN I. BOTEZ
nevoie de un secretar latin. Erasmus fu propus pentru

această sarcină şi astfel putu să părăsească mănăstirea.
Episcopul nu mai pleacă la Roma, dar Erasmus obţine
permisiunea de a merge la Paris pentru a-şi lua doctora-
tul în teologie la Sorbona.
La Paris, unde ajunge în toamna anului 1495, Eras-
mus intră la Colegiul Montaigu, situat lîngă biserica Ste.
Genevieve, pe locul unde este astăzi biblioteca cu acelaşi
nume. Colegiul avea o tristă faimă de mizerie şi vermină.
Rabelais, mai tîrziu, îl va numi „colliege de pouillerie:•
(colegiul păduchimii).
Erasmus locuia în domus pauperum rezervat clerici-
lor săraci, cărora li se impunea un regim ascetic pe care
firea sa plăpîndă nu-l suportă. Erasmus se îmbolnăveşte
în primăvara anului următor.
Intr-un colloquiu intitulat Ichtyophagi (Mîncătorii de
peşte), el va descrie viaţa din colegiul Montaigu „unde zi-
durile exhală teologie şi de unde nu te alegi decît cu boli
de stomac şi cu lux de păduchi".
Erasmus părăseşte colegiul şi trăieşte dînd lecţii de
latină şi retorică tinerilor care veneau din Anglia sau Ţă
rile de Jos la Paris pentru studii. Astfel cunoscu pe Wil-
liam Blount, lord Mountjoy, care îl va invita în Anglia,
pe Robert Fisher, vărul umanistului englez John Fisher,
al cărui prieten va deveni, şi pe Thomas Grey, înrudit cu
puternice familii engleze.
Era încă de atunci un desăvîrşit latinist. ,,Avea toate
darurile spiritului şi cea mai fericită memorie, ştiind pe
de rost de copil, tot Terenţiu şi Horaţiu", va scrie Beatus
Rhenanus, biograful său. Autorii săi preferaţi sînt, dintre
poeţi, Vergiliu, Ovidiu, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Lucian,
Tibul şi Properţiu, iar dintre prozatori Cicero, Quintillian,
Salustiu şi Terenţiu. In latineşte Erasmus scrie cu uşu
rinţă, cunoaşte perfect prozodia şi practică toate genurile
poetice.
Figura proeminentă a umaniştilor la Paris era Robert
Gaguin, autor al unei istorii a Franţei [Compendium de
origine et gentis Francorum (Scurtă istorie a originii şi
VIAŢA ŞI OI-ERA LUI ERASMUS XIII
faptelor francezilor (1495)]. Ca umanist, cunoscînd admi-

rabil latina, dar ignorînd franceza, Erasmus îi dedică un
poem latinesc, însoţit de o scrisoare de elogii, pe care Ga-
guin o va publica în fruntea operei sale, ca prefaţă, în edi-
ţia din 1497. Astfel numele lui Erasmus deveni cunoscut
în cercurile umaniştilor. Sîntem la începuturile răspîndi
rii tiparului, introdus cu cîţiva ani mai înainte la Paris de
Guillaume Fichet care tipărise pentru prima dată De oficiis
a lui Cicero şi De elegantia a lui Lorenzo Valla. Erasmus
va beneficia de această mare invenţie modernă şi o strînsă
amiciţie îl va lega de marii tipografi ai vremii - Aldo Ma-
nuzio din Veneţia şi Jean Froben din Base! - care vor
tipări numeroasele ediţii ale operelor erasmiene. Deocam-
dată obţine (în 1497) gradul de bacalaureat în teologie la
Sorbona şi-şi face proiectul să plece în Italia, la Bolonia,
care avea o faimoasă universitate, pentru a-şi trece doc-
toratul.
Viaţa la Paris pentru Erasmus e extrem de grea.
Lipsurile materiale îl chinuiesc. ,,Nimeni nu e mai nenoro-
cit ca mine; viaţa mea e o Hiadă de nenorociri". In acest
timp scrie pentru Thomas Grey, elevul său, un tratat in-
titulat De ratione studii (Despre metoda de studiu) şi un
manual de artă epistolară, De conscribendis epistolis (De-
spre compunerea scrisorilor) care vor fi publicate mult
mai tîrziu. Erasmus se exercitase încă din tinereţe să scrie
scrisori şi ajunsese la o artă desăvîrşită a stilului episto-
lar. De altfel, într-o vreme cînd nu erau nici reviste, nici
ziare, scrisoarea era singurul mijloc de comunicaţie între
cărturari şi Erasmus a purtat o imensă corespondenţă -
scriind pînă la patruzeci de scrisori pe zi. Ni s-au păstrat
peste 2 500 de scrisori (ediţia din 1538) şi în timpul vieţii
corespondenţa sa a fost tipărită în două$prezece ediţii.
In 1499, invitat de lordul Mountjoy, Erasmus pleacă
în Anglia.
Trecuseră patrusprezece ani de la sfîrşitul Războiului
celor două roze şi ţara intrase, sub Enric VII, într-o epocă
de relativă stabilitate. Se cultivau literele şi artele. Uma-
nismul era în floare la universităţile din Oxford şi Cam-
XIV CONSTANTIN I. BOTEZ
bridge. Introdus într-o societate cultivată, Erasmus este

preţuit peritru erudiţia şi spiritul său. Aici cunoaşte pe
Thomas Morus, autorul Utopiei, de care îl va lega o strînsă
prietenie ce va dura toată viaţa. Intîmpinat la Oxford de
umanişti - John Colet, Grocyn, Linacre - e solicitat să
ţină un curs la universitate. Erasmus rămîne doar cîteva
luni la Oxford, dar· începe aci să studieze limba greacă şi
să alcătuiască faimoasele sale Adagii (adagium - sentinţă
morală, proverb), sentinţe culese din autorii greci şi latinii
însoţite de un comentariu, care îl vor face celebru.
· Prima ediţie apare la Paris în 1500 şi cuprinde opt
sute de sentinţe; ediţia definitivă, tipărită în 1508 la Ve-
neţia, va cuprinde de patru ori atîtea.
Pentru toţi cei care se interesau de gîndirea şi litera-'
tura antică, Adagiile (Adagiorum collectanea [Culegere de
sentinţe]) sau Adagiorum chiliades (Hiliadele de sentinţe)
ţineau loc de o întreagă bibliotecă. Pe atunci cărţile erau
rare şi scumpe. Tiparul era încă la început şi cele m_ai
multe opere greceşti şi latineşti nu existau decît în copii-
manuscrise, mai ales · păstrate in bibliotecile mănăstirilor
sau universităţilor unde erau greu de· consultat; aceasta
şi explică marele succes al Adagiilor.
Culegerea dovedea · o adîncă cunoaştere a literaturii
antice şi o incomparabilă erudiţie. Comentariile care în-
soţeau Adagiile erau mici studii - unele din ele tipărite
şi separat - în· care Erasmus îşi dezvolta propriile sale
idei. In această operă gîndirea antică era apropiată de
creştinism, care devine astfel doar o filozofie morală. Fa-
natismul, intrans,genţa şi violenţa sînt condamnate, abu-
zurile bisericii sînt denunţate, iar ignoranţa şi ipocrizia
călugărilor sînt persiflate. Cartea avu un succes imens şi
pînă la sfîrşitul secolului se tipăriseră încă 132 de ediţii.
Reîntors în Franţa, Erasmus duce o existenţă precară,
chinuit de lipsuri materiale. Alungat de ciuma care bîn..:
tuia la Paris, se refugiază mai întîi la Orleans şi apoi la
Louvain, unde se afla o celebră universitate. Aici termină
acel Enchiridion militis christiani în care creştinismul
apare mai degrabă ca o morală decît ca o religie şi unde
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS xv
recomandă· - aşa cum va face Luther ceva mai tîrziu -
apropierea de evanghelii şi părăsirea ceremoniilor şi ritua-
lelor deşarte, prescrise de biserică: Preţuit de cercul de
umanişti din Louvain, Erasmus e solicitat să facă un curs
la universitate şi ţine în anul 1504 lecţii de retorică şi poe-
zie: Ih Biblioteca din Louvain descoperă lucrările lui Valla,
tratatul epicurian De voluptate· şi Adnotationes, exegeză
critică a Noului Testament, în care se arată greşelile de
traducere şi mutilările de sens cuprinse în Vulgata (tra-
ducere făcută de Ieronim). Era pentru prima ,oară cînd un
modern întreprinde o revizuire a textului latin oficial şi
consacrat al evangheliilor, prih confruntarea cu origina-
lul grec.
Erasmus face "J)roiectul unei noi traduceri corectate a
Bibliei după textul grecesc, cu care se va ocupa în ultimii
douăzeci de ani ai vieţii sale. Tot aci găseşte şi opera lui
Lucian,. marele satiric grec, care va exercita o însemnată
influenţă asupra gîndirii sale.
întors în Franţa pentru a se îndepărta de mănăstirea
Steyn de care la Louvain era prea aproape şi. unde era cu
insistenţă invitat să revie, îngrijeşte tipărirea la Paris a
Adnotărilor lui Valla (care fuseseră păstrate în manuscris),
cu .o scrisoare de dedicaţie către Cristophor Fisher, viitor
.episcop al Irlandei, a cărui protecţie o invocă pentru pu-
blicarea acestei opere care schimba versiunea consacrată
de biserică. Invitat de Mountjoy, Erasmus pleacă din nou
în Anglia, unde rămîne de astă dată un an. Frecventează
pe umanişti, se împrieteneşte cu Thomas Morus şi John
Fisher şi se înscrie la Cambridge în vederea doctoratului
în teologie. Dar studiile sale sînt întrerupte de propunerea
de a însoţi în Italia doi tineri care plecau să studieze la
Bolonia. Erasmus acceptă. Impreună cu tovarăşii săi călă
toreşte prin Paris, Lyon, Savoia şi străbate Alpii prin
Mont Cenis.
Italia era patria umanismului, ţara unde vestigiile
antichităţii clasice · erau evocate la fiecare pas. Oraşele
italiene erau în plină prosperitate. Comerţul şi industria
cultivate de burghezie le aduseseră mari bogăţii. Artele şi
XVI CONSTANTIN I. BOTEZ
literele erau în floare. Bibliotecile ei cuprindeau încă nu-

meroase manuscrise inedite, textele greceşti abia acum
erau scoase la iveală, iar monumentele antice erau preţuite
şi venerate.
Cu emoţie păşeşte Erasmus pe pămîntul antichităţii
clasice în toamna anului 1506. Călătorii ajung întîi la Turin
unde facultatea, în baza răspunsurilor sale, acordă lui
Erasmus titlul de doctor în teologie (4 septembrie 1506)
şi se îndreaptă apoi prin Milano spre Bolonia, unde uni-
versitatea, cea mai veche din Italia alături de cea din Sa-
lerno, atrăgea încă din secolul XIII tineri studioşi din
toate ţările Europei. Dar în acelaşi timp cu Erasmus şi
tovarăşii săi, se îndreaptă spre Bolonia şi oştile papale,
avînd în frunte pe războinicul papă Iulius II, împreună cu
trupe franceze trimise în ajutor de Ludovic XII, regele
Franţei.
Erasmus găseşte mai prudent să evite Bolonia şi por-
neşte spre Florenţa. Republica florentină cunoştea fră
mîntări politice după moartea lui Pietro de Medicis, căzut
în bătălia de la Garigliano (decembrie 1503). Prosperitatea
scăzuse, dar artele erau preţuite şi cultivate. Dintre uma-
niştii italieni, precursori imediaţi ai lui Erasmus, Marsilia
Ficino, traducătorul lui Platon şi Plotin, nu mai era în
viaţă, Pico delia Mirandola şi Angelo Poliziano muriseră
cu cîţiva ani mai înainte. Academia platonică întemeiată de
Lorenzo I de Medicis, în grădinile din Corregi, nu mai
exista. Totuşi amintirea lui Savonarola, cel ars pe rug cu
opt ani mai înainte pentru că se ridicase împotriva abu-
zurilor bisericii şi disoluţiei moravurilor, putea să dea de
gîndit lui Erasmus.
Machiavelli era secretarul republicii. Pe străzile sau
pieţele Florenţei aceşti doi mari contemporani au trecut
probabil unul pe lingă altul,' dar nu s-au cunoscut.
Războiul se sfîrşise şi Erasmus, împreună cu cei pe
care-i însoţea, ajunge la Bolonia, unde asistă la intrarea
triumfală a războinicului papă în oraşul cucerit. Pentru
a celebra victoria, Iulius II cheamă pe Michelangelo de la
Roma şi îi comandă o uriaşă statuie de bronz.
\'!AŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS XVII
Deşi bine primit în cercul umaniştilor din Bolonia -
Paulo Bombasio, Scipion Fortiguerra - Erasmus nu su-
portă climatul călduros· şi, la sfîrşitul anului 1507, îl găsim
la Veneţia, oaspete al faimosului tipograf· Aldo Manuzio,
unde va rămîne zece luni. Veneţia era pe atunci în culniea
gloriei şi bogăţiei. Comerţul maritim cu Levantul era mo-
nopol veneţian, prbcurînd o mare prosperitate şi, prin
diplomaţie mai mult decît prin războaie, republica vene-
ţiană îşi asigurase posesiuni în Italia (oraşele Ravena,
Faenza, Cesena şi Rimini) şi în Mediterana (Cipru). Insti-
tuţiile şi politica ei, lăudate de Machiavelli, făcuseră din
Veneţia cel mai puternic dintre statele italiene. Apărat
de apă împotriva invaziei, oraşul.construit în lagune e îm-
podobit cu palatele patricienilor, cu biserici şi cu edificii
somptuoase. Şcoala de pictură cuprindea pe atunci multe
nume celebre. Atelierele lui Tizian, Giorgione, Carpaccio,
Giovanni Bellini atrăgeau artişti din toate colţurile Euro-
pei.. Din Germania, Albrecht Diirer locuieşte aici un timp
destul de îndelungat.
Aldo Manuzio, umanist şi tipograf, îl găzduieşte pe
Erasmus şi îi publică ediţia definitivă a Adagiilor (1508).
Culegerea fusese completată graţie concursului dat de
umaniştii Lascaris, Marcus Musurus, Egnazio, Aleander,
care puseseră la dispoziţia lui Erasmus tezaurul lor de
texte greceşti inedite.
Către sfîrşitul anului, Erasmus pleacă la Padova unde
urma să dea lecţii de retorică unui nobil scoţian, Alexan-
der Stuart. Padova era posesiune veneţiană. Patrie a lui
Titus Livius în antichitate, oraşul adăpostea una din cele
mai vechi şi renumite universităţi europene. Dante şi
Petrarca studiaseră acolo. Umanismul era în floare şi Eras-
mus a putut să cerceteze vechile manuscrise greceşti ale
bibliotecii. Dar războiul declarat de papă veneţienilor 'îl
sileşte să plece în grabă şi, împreună cu elevul său, 'se în-
dreaptă prin Ferrara către Siena care era republică inde-
pendentă, sub protecţi~ Franţei. Oraşul era înfloritor şi
liniştit, strîns în jurul splendidei catedrale cu ziduri albe
şi negre din Piazza del Campo. Sub conducerea lui Pan-
XVIII -CONSTANTIN ,I. BOTEZ
dolpho .Petrucci, 'al cărui talţnt politic e lăudat de Machia-

v.elli, Siena .evit;i războiul cu Cezar Borgia ş'i c,unoaşte o
epocă de prosperitate. Pinturicchio lucra la_ admirabila
1
fres.că din Biblioteca catedralei, iar universitatea era ce-

lebră. Dar Roma era aproape. Lăsîndu-şi elevul la Siena~
Erasmus ajunge aici în februarie 1509.
Statul pontifical intrase în jocul complicat al politicii
italiene. Papii căutau să cîştige ca putere politică şi mili-
tară ceea ce pierduseră pe plan spiritual. Ei devin adevă
raţi principi războinici ai Renaşterii, utilizînd toate armele-
permise şi nepermise ale politicii de atunci.
In această epocă de transformări sociale, Roma ră
mîne centrul artelor şi al erudiţiei. Chiar în anul în care
ţ;rasmus ajunge în „cetatea eternă",· Raphael Sanzio în-
c~pe să picteze „Disputa sfintei împărtăşanii" în „camera
semnăturii" la Vatican, iar Michelangelo lucrează la Ca-
pela Sixtină.
·· Serbări religioase şi profane animau oraşul şi, după
o tradiţie bine stabilită, cetăţenii se bucurau de suficientă
libertate pentru a critica guvernul pontifical şi chiar pe
papă. Prin epigrame răspîndite în foi volante - afişate
lîngă statuia lui Pasquino, de unde şi numele de „pasqui-
nade" - evenimentele vieţii romane erau comentate -;;i
papii nu erau cruţaţi de ironia muşcătoare a acestor pam-
flete.
Cardinalii desfăşurau un lux princiar, n~potrivit cu
preceptele bisericii, ceea .ce va provoca indignarea lui
Luther, chemat la Roma, un an mai tîrziu ca să se dis-
culpe.
In chiar centrul catolicismului, religia nu mai ţinea
locul întii, iar papii şi cardinalii nu mai erau decît seniori
doritori de putere, bogăţie şi pet;receri.
Erasmus, precedat de reputaţia de autor al Adagiilor,.
e primit în cercurile erudiţilor şi umaniştilor. Tommaso
Inguirami ii deschide biblioteca Vaticanului, tezaur de
p;reţioase manuscrise, iar Filippo Beroaldo şi Jacques Sa-
dolet îi pun la dispoziţie colecţiile lor. Cardinalul Jean
de Medicis, viitorul papă Leon X, şi cardinalul Raphael
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERA~MUS
Riario îi acordă prietenia. Erasmus se gîndeşte să se sta-

bilească la Roma unde i se oferise o funcţie la cancelaria
pontificală şi unde îl cîştigaseră bogăţia bibliotecilor, li-
bertatea de care se bucura fiecare, plăc'erea conversaţiilor
cu erudiţii şi bucuria pe care o dă vederea monumentelor
antice. Prietenii săi insistă ca să-l reţie. Cardinalul Gri-
mani, un desăvîrşit erudit, îi oferă ospitalitatea în faimo-
sul său palat ce fusese construit pentru ambasada vene-
ţiană, pe locul cel mai salubru al Romei.
Erasmus se hotărăşte totuşi să ple<:e, chemat fiind în
Anglia de lordul Mountjoy şi dezgustat de războiul care
începuse în Italia, între papă şi republica veneţiană. In
'Anglia murise Enric VII· şi urmaşul său, Enric VIII, pe
care Erasmus îl cunoscuse pe cînd era adolescent, promi-
tea a fi un prote<:tor al literelor şi artelor. Mountjoy îşi
punea cele mai mari speranţe în Erasmus şi îl chemă in-
sistent la Londra; îi trimite chiar şi bani de drum.
Erasmus pleacă pe la sfîrşitul lui iunie prin Florenţa.
Alăturîndu-se unui grup de călători pentru mai multă si-
guranţă, traversează Apeninii şi prin Bolonia urcă spre
nord, prin Elveţia de azi, spre Constanţa, ajunge la Stras-
burg de unde coboară pe Rin pînă la Anvers.
In toamna lui 1509 Erasmus e în Anglia, găzduit de
Thomas Morus în locuinţa sa de la ţară, la Bucklesbury.
Aici, în cîteva zile de odihnă, el scrie lucrarea la care me-
ditase în lungile etape ale călătoriei sale, Elogiul nebuniei,
satiră a întregii societăţi occidentale, privită în momentul
destrămării feudalităţii şi a începuturilor capitalismului.
Cartea era dedicată lui Thomas Morus „celui mai scump
dintre amici" - cum spunea Erasmus în prefaţă - făcînd
cu acest prilej şi o glumă filologică: în greceşte nebunie
se spune llwpia, nume pe atît de . apropiat, de Morus, pe
cit de departe era acesta de înţelesul acestui cuvînt.
Elogiul nebuniei (Encomium moriae sau Laus stulti-
tiae) critică tot ce însemna atunci autoritatea, sub toate
formele: principii şi regii, teologii, prelaţii, călugării şi
papii erau trataţi fără cruţare. Atacurile cele mai violente
XX CONSTANTIN I. BOTEZ
sînt îndreptate împotriva ierarhiei bisericeşti. Cartea pare,

la început glumeaţă, fără răutate.
Nebunia apare ca un personaj de teatru, în costum de
bufon, însoţită de doamnele ei de onoare: Linguşirea, Ui-
tarea, Trîndăvia, Plăcerea, Pofta şi Sminteala (p. 12-13)
şi începe prin a-şi face propriul elogiu (p. 6) arătînd că sub
imperiul său se află întreaga activitate omenească. Nebu-
nia sau Prostia îşi are rolul ei în dragoste, în prietenie,
în căsătorie, în politică şi chiar în înţelepciune „căci proştii
sînt la drept vorbind cei mai cuminţi" (p. 37). Dragostea
cuprinde un grăunte de prostie căci îndrăgostiţii nu mai
văd defectele iubitei şi Cupidon face ca şi femeile urîte să
pară frumoase.
Tonul glurneţ se schimbă cînd e vorba de prinţi, de
iilozofi pedanţi, de călugări, de episcopi, cardinali şi papi.
In locul glumei apare sarcasmul şi causticitatea erasmiană.
Capetelor încoronate le plac mai mult nebunii decît în-
ţelepţii, de care se feresc de frică să nu se găsească vre-
unul care să le spună adevărul. Ei sînt siliţi să aibă în loc d,~
prieteni, numai linguşitori, dar - privilegiu al prostiei -
ei angajează la curţile lor cite un nebun sau măscărici
care spune lucrurilor pe nume, deoarece nu e luat în se-
rios. Singura lor grijă e de a născoci metode noi pentru a
spori birurile şi a uşura punga cetăţenilor.
Critica pe care o face domnitorilor şi regilor ce-şi văd
de interesele personale şi jefuiesc poporul este pornită
dintr-o adîncă revoltă faţă de nedreptăţile observate peste
tot. Despre astfel de conducători se exprimă el ironic: ,,Ei
(domnitorii) îşi închipuie că şi-au împlinit datoria de dom-
nitor, dacă fac dese partide de vînătoare, dacă cresc cai
de rasă, dacă vînd slujbe şi dregătorii în folosul lor perso-
nal şi născocesc metode noi de a uşura pungile cetăţenilor
spre a le umple pe ale lor" (p. 141).
După Erasmus, un stăpînitor trebuie „să îngrijească
de interesele obşteşti, nu de ale sale", ,,nu trebuie să cu-
gete decît la binele obştesc" şi „nu trebuie să se abată nici
.cu o lăţime de deget de la legile al căror autor şi împlinitor
este" (p. 139-140). ,,Prin purtarea lui cinstită, poate, ca o
Vl,~ŢA ŞI OFERA LUI ERASMUS XXI
stea mintuitoare, să aducă cea mai mare înflorire treburi-

lor omeneşti, ori, ca o cometă aduc[!toare de moarte, să
stîrnească prăpădul tuturor" (p. 140). De asemenea, ·ob-
servă Erasmus, ,,deoarece în situaţia lui de monarh e în-
conjurat de tot felul de plăceri, de o libertate nelimitată,
de linguşire şi de lux - lucruri ce obişnuiesc să-l îndepăr
teze din calea dreptăţii - el trebuie să se străduiască cu
atît mai vîrtos şi să vegheze cu atît mai multă grijă, ca
să nu-şi nesocotească, nici chiar sin greşală, datoriile sale·'
(idem).
Aşa ar trebui să fie, după Erasmus, rei:rii. Dar „ei cred
că îndeplinesc îndeajuns obligaţiile unui bun rege punînd
în mişcare expediente pecuniare spre a devora substanţa
popoarelor şi a se îngrăşa cu sîngele supuşilor lor". Mese-
ria lor e războiul, pentru care trebuie „cît mai multă în-
drăzneală şi cit mai puţină minte" (p. 31). De altfel, după
cum am mai arătat, condamnarea războiului este una "din
temele favorite ale lui Erasmus.
Viaţa de curte nu scapă criticii erasmiene. El ridicu-
lizează nerozia şi incultura curtenilor, slugărr,ticia şi josni-
cia lor, viaţa desfrînată şi uşuratecă, dăunătoare statului
şi potrivnică intereselor poporului.
Ridicîndu-se împotriva bunului plac al regilor şi curte-
nilor, Erasmus subliniază nevoia de a lega legile de inte-
resele cetăţenilor. De pa această poziţie, el critică pe
oamenii de legi care, îmbîcsiţi de metode scolastice,
„rostogolesc fără încetare bolovanul lui Sisif şi abia îşi
trag sufletul de noianul de legi ce se repetă, fără a se in-
teresa dacă răspund la nevoi adevărate" (p. 120).
Cărturarii şi gramaticii sînt nişte nerozi dacă se con-
sideră fericiţi, frărnîntînd ani de zile regulile gramaticale
şi părţile discursurilor. Ei sînt dăunători statului pentru
că ·nu deprind arta de a trăi în mijlocul· oamehilot; înţelep
ciunea lor, searbădă şi dogmatică, este o piedică în cîrmui-
rea treburilor obşteşti.
Filozofii, care pretind că ştiu totul, sînt atinşi şi ei de
sminteală cînd susţin că văd universalele, elementele,
~,ci'uiddităţile" şi „ecceităţile" pe care un "om·
cu mintea în-
XXII CONSTANTIN I. BOTEZ
treagă nu le poate vedea. Erasmus ridiculizează scolastica;

ştiinţa goală, fără conţinut, în cadrul căreia aveau loc dis-
cuţii sterile care pierdeau din vedere adevărul. De aceea
pretinsele argumentări scolastice sînt numite de eI simple
arguţii oţioase. Aceşti înţelepţi ai scolasticii se preocupă
de probleme lipsite cie importanţă şi, cufundaţi în cărţi
religioase şi filozofice, nu învaţă din ele' decît vorbe de-
şarte şi artificii sofistice. ·Acestora le opune Erasmus tot-
deauna omul de bun simţ, activ şi util în viaţa socială, pe
care îl priveşte cu deosebită simpatie.
Teologii sînt numiţi „buruiană rău mirositoare". Spri-
jiniţi pe un zid de definiţii, corolarii şi propoziţii implicite
şi explicite şi încurcaţi de subtilităţi rafinaţe, ei uită sim-
plitatea credinţei şi lucrarea binelui. Angajaţi în dispute
şi controverse, ei îşi împroaşcă adversarii cu întuneric şi
siluiesc textele „sfinte" ca să obţină argumente „întinzînd
sfînta scriptură ca pe o piele" (p. 73). Călugării nu învaţă
nimic, nici măcar să citească şi îşi închipuie că desfată
urechile divinităţii atunci cînd cîntă fără să înţeleagă cî-
teva stihuri din psaltire. Evlavia lor e pur formală, fiind
foarte riguroşi la veşminte şi ritualuri, dar călcînd cu ipo-
crizie „adevărata credinţă". Nu se ating de bani, decît
purtînd mănuşi, mănîncă o dată pe zi, da:r mănîncă· cit zece,
postesc, dar se îndoapă cU: tot felul de mîncări de peşte.
Devoţiunea lor se manifestă prin practici absurde: unul a
stat pironit 55 ani în acelaşi loc, un altul a tăcut ani de
ziie, altui a trăit ·îri singurătate. Aflînd secretele oameni-
lor, la spovedanie, ei sînt şi primejdioşi prin indiscreţiile
ce pot să facă. Predicile 'lor· sînt grosolane şi fără artă,
maimuţărind în chip caraghios toate regulile pe care ni
le-au lăsat retorii antfohităţii.
Episcopii imită felul de trai al principilor. Ei uită
misiunea lor, cuprinsă î~ numele ~e. care îl poartă, anume
aceea de a supraveghea şi a ocroti şi urmăresc, ca şi prin-
cipii, doar să strîngă bani.
Cardinalii, care se pretind urrri'aşi ai apostolilor, dacă
şi-ar da seama că ei au misiunea să ajute, să mîngîie, să
înveţe turma credincioşilor şi să prevină, să potolească
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS XXIII
,războaiele, să se împotrivească domnitorilor răi, să-şi verse

sîngele şi să-şi jertfească averea, nu ar mai umbla după o
asemenea slujbă.
Erasmus arată că, dacă suveranii pontifi, care pretind
că ţin pe pămînt locul lui Hristos, ar încerca să imite viaţa
lui, adică sărăcia,.ostenelile şi dispreţul său pentru plăcerile
lumeşti, cine ar :rn,ai cumpăra această slujbă cu toate ave-
rile lui sau, după ce a cumpărat-o, cine ar mai căuta s-o
păstreze prin sabie, otravă sau samavolnicie (p. 93). Gri-
jile ce le revin ca şefi ai bisericii sînt lăsate pe seama lui
Petru şi Pavel, iar ocupaţia lor de căpetenie o constituie
serbările şi desfătările.
Papii cred că au mulţumit pe Hristos dacă, într-o ţi
nută teatrală, îşi joacă rolul la ceremonii. Ei distribuie
binecuvîntări şi afurisenii · şi îşi măresc patrimoniul cu
moşii, vămi, tributuri şi oraşe întregi. Cu toate că războ
iul e atît de nelegiuit, că tîlharii sînt cei mai mari meşteri
în această privinţă, papii au făcut din război îndeletni-
cirea lor de căpetenie.
Către sfîrşitul cărţii critica instituţiilor religioase de-
vine critica religiei însăşi, care e considerată „mai înrudită
cu nebunia decît cu înţelepciunea" (p. 112). Critica teolo-
giei, a instituţiilor şi rînduielilor religioase constituie par-
tea cea mai importantă a ideilor cuprinse în Elogiul ne-
buniei.
Printre altele, Erasmus ia atitudine împotriva indul-
genţelor, a tuturor exagerărilor, a superstiţiilor şi a prac-
ticilor de tot soiul, întreţinute de cler, căruia îi aduceau
cîştiguri numeroase, profitînd de ignoranţa şi credulitatea
maselor. Merită de asemenea a fi subliniată şi afirmaţia
că evlavia este mai răspîndită acolo unde nu pătrunde
ştiinţa. Bigoţii sînt pentru el nişte bufoni. Fuga de plăceri
şi de tot ceea ce întreţine viaţa şi sănătatea omului, a asce-
ţilor, este considerată o adevărată sminteală. Tot smintelii
şi prostiei se datoreşte şi credinţa într-o viaţă viitoare.
Prevăzînd furtuna pe care avea să o dezlănţuie publi-
carea lucrării, Erasmus arată în prefaţă că „de totdeauna
XXIV co:s;sTA!\TIN I. BOTEZ
a fost~ îngăduită scriitorilor libertatea de a înfăţişa, ne-

pedepsiţi, umorul vieţii celei de toate zilele, cu rezerva
însă ca aceas~ libertate să nu se transforme în patimă",
şi cere lui Morus „să apere această operă dedicată lui".
Ca şi în Colloquii, Erasmus uzează de un subterfugiu.
Părerile exprimate sînt ale Prostiei, şi toată lumea ştie că
prostia e iresponsabilă şi nu trebuie luată în serios. Pe de
altă parte, proştii, bufonii au toate îndrăznelile şi li se
acordă privilegiul de a spune adevărul în faţă, chiar pu-
ternicilor zilei. Acest artificiu a îngăduit lui Erasmus să-şi
spună părerile şi să facă critică socială într-un timp cînd
lucrul acesta nu era lipsit de primejdii. La şase ani după
moarte, în ianuarie 1542, Erasmus va fi condamnat în Sor-
bona, pentru EJogiul nebuniei, ca un eretic şi blasfemator.
Erasmus dă lucrarea la tipar în 1511, la Paris, profi-
tînd de momentul cînd izbucnise un conflict între Franţa
şi papa Iulius II. Cartea avu un mare succes datorită cali-
tăţilor sale literare şi cu deosebire prin faptul că ataca mai
ales pe teologi, pe papi şi pe călugări. Pînă la sfîrşitul se-
colului XVI Elogiul nebuniei atinsese 58 ediţii.
Ideea procedeului literar al lucrării e probabil să-i fi.
fost sugerată de „Corabia proştilor", lucrarea umanistului
Sebastian Brant, apărută în dialectul alsacian (Das Nar-
renschyff) şi tradusă în latineşte (Stultifera navis) cu cîţiva
ani mai înainte. Brant trece în revistă pe aşa-zişii nebuni
din lumea asta şi îşi bate joc de profesori, de jurişti, de
principi şi de prelaţii bisericii, arătînd ce prostească este
ambiţia, suficienţa, pedanteria lor. Ca într-o arcă a lui
Noe, toate categoriile sociale sînt reprezentate în corabia
care va abord8tla Narragonia, paradisul nerozilor. Lucra-
rea lui Brant e mai mult distractivă, fără a avea adîncimea
şi înverşunarea criticii lui Erasmus. Cartea fusese tradusă
şi în franceză (La nef des folz du monde, 1497) şi în limba
engleză de Henry Watson (The Shyppe of fooles, 1590),
bucurîndu-se de un mare succes.
Elogiul nebuniei e o „declamaţie", un monolog pe o
temă dată; ·în antichitate declamaţia era un exerciţiu de
retorică, o probă de elocvenţă (declamaţiile lui Quintillian,
\'!AŢA ŞI OPERA Ll:J ERASMUS xxv
ale lui Flavus etc.). Elogiul (de la grec. b, O'fta - laudă),
discurs de laudă întocmit de obicei pentru un personaj:
ilustru, se poate adresa în glumă şi unor personaje sau
lucruri mai puţin demne de laudă, după opinia curentă.
Aceste „elogii" fictive sau paradoxale, scrieri glumeţe,
„badinaje" - cum va numi chiar Erasmus al său Elogiu
al nebuniei - erau foarte gustate în timpul Renaşterii.
Astfel a fost scris un elogiu al beţiei (de filologul german
Cristof Hegendorf), un elogiu al lui Neron şi un elogiu al
podagrei (de Jerâme Cardan), Apologia şobolanilor (de J.
Rosario), elogiul măgarului şi păduchelui (de Daniel Hein-
sius) etc.
Această formulă literară, obişnuită atunci, e adoptată
de Erasmus pentru satira sa socială.
în prefaţa Elogiului nebuniei sînt invocate şi prece-
dentele antice ale acestor „badinaje": Oare Homer nu a
descris războiul între broaşte şi şobolani? ... Favorinus a
lăudat pe Thersit, Synesius a cîntat chelia şi Lucian a fă
cut elogiul muştei.
Verva satirică a lui Erasmus are modele antice. lncă·
din tinereţe fusese atras de comediile lui Terenţiu, pe care
le ştia pe dinafară. Mai analist decît Plautus, Terenţiu
zugrăveşte caractere şi dă atenţie problemei morale. Co--
media sa trezeşte surîsul mai mult decît rîsul şi nu dis-
preţuieşte calamburul, farsa şi gluma facilă. Al doilea
izvor antic e pamfletarul şi satiricul grec Lucian din Sa~
mosata, creatorul dialogului satiric, ale cărui opere Eras-
mus le descoperise la Louvain şi din care, entuziasmat;
tradusese în latineşte „Visul", o declamaţie în care Lucian
îşi povesteşte viaţa. Dialogurile lui Lucian (Necromancia,
Cinicul, Timon, Prometeu, Adunarea zeilor, Zeus trage-
dian) nu cruţau pe nimeni, - preoţi, filozofi, credinţe şi
nici chiar pe zei.
Erasmus vrea să critice „întreaga specie umană",
cum spune în prefaţă, pentru motivul că „cine declamă în
general împotriva tuturor stărilor, arată prin aceasta că
nu are nimic împotriva oamenilor, ci numai împotriva de-
fectelor acestora". ,,Cine se supără pe acest «badinaj», se:
J{XVI CONSTANTIN I. BOTEZ
-va recunoaşte astfel singur vinovat" .. De altfel, nu trebuie

să uităm că e vorba de o critică pe care o face doar Prostia.
Contemporanii şi-au dat seama de critica ascuţită în-
dreptată împotriva instituţiilor şi mai ales a bisericii, ca-
muflată în acest „badinaj". Afară de Th. Morus care îi ia
apărarea, ceilalţi prieteni şi erudiţi, înspăimîntaţi de în-
drăzneala pamfletului, condamnă scrierea şi se. îndepăr
tează de autor. Martin Dorp, din Louvain, de Saint-Bertin,
ca şi spaniolul Sternico sau principele Carpi atacă „elo-
giul". Erasmus se apără - dar fără succes - spunînd că e
doar o scriere glumeaţă. Condamnarea Sorbonei va aşeza
-definitiv Elogiul nebuniei în rîndul scrierilor antireli-
gioase.
Sorbona nu s-a înşelat. Lucrarea a fost, sub masca de
carnaval, una din cărţile cele mai subversive ale timpului
în care a apărut. Ceea ce ne poate părea azi un foc de arti-
ficiu a fost atunci o adevărată explozie care a netezit dru-
mul Reformei. Elogiul nebuniei e cel mai răscolitor pam-
flet care s-a scris vreodată şi una din capodoperele progre-
siste din literatura universală.
După apariţia cărţii, Erasmus se întoarce în Anglia
la Cambridge, unde devine profesor de greacă la Queen' s
College.
In acest timp el publică un tratat de compoziţie lite-
rară, De copia verborum ac rerum (Despre bogăţia cuvin-
telor şi lucrurilor) destinat studenţilor, şi face traduceri
din Plutarh. Erasmus a scris multe lucrări didactice şi pe-
dagogice, ceea ce a făcut ca el să fie numit „dascălul Euro-
pei". Mai tîrziu va scrie' pentru Henri, fiul principelui de
Veere, un manual de bună purtare, De civilitate morum
puerilium (Despre buna creştere a copiilor), tipărită, la
Anvers în 1526, care va pătrunde pînă în ţările romîne,
tradus după o versiune greacă de Naum Rîmniceanu · şi
apoi publicat de Anton Pan la Sibiu (1839) sub titlul Hris-
toitia sau şcoala moralului.
In vara lui 1514 Erasmus părăseşte' Anglia, alungat
de două flagele care i-au fost toată viaţa deopotrivă de
odioase: ciuma şi. războiul.
VIAŢA ŞI OPERA L!Jl ERASMUS XXVII
Prin Flandra şi Brabant, Erasmus se îndreaptă spre

Base!. Acum operele sale sînt cunoscute. Prin oraşele pe
unde trece e întimpinat ca unul din marii savanţi ai Euro-
pei. ,,Sînt primit - scrie el - cu atîtea onoruri că aproape
mă ruşinez să vorbesc de ele". La Basel e găzduit de edi-
torul şi tipograful Jean Froben, care îi va tipări lucrările.
Basel era un oraş liber, intrat de cîţiva ani în confederaţia
helvetică. Universitatea înfiinţată cu un secol mai înainte
şi tipografia lui Froben - una din primele în Europa -
atrăgeau mulţi erudiţi şi umanişti. Erasmus cunoscu aici
pe Beatus Rhenanus care va deveni biograful său şi pe
savantul medic Listrius, cunoscător adînc al limbii ebraice.
Froben tipăreşte o ediţie sporită a Adagiilor (1515).
Erasmus lucrează acum la o ediţie a operelor sf. J ero'-
nim, - cel dintîi dintre teologii latini - care va avea nouă
volume in folio, şi la o traducere a Noului Testament,
lucrări care îl vor ocupa în tot restul vieţii.
Deşi absorbit de aceâstă muncă, Erasmus întreţine o
vastă corespondenţă cu umaniştii din întreaga Europă. La
Basel „toată lumea ştie latina şi greaca". Erasmus se simte
,,ca într-un sanctuar al muzelor".
Holbein, celebrul pictor german, atunci încă tînăr. şi
necunoscut, vine la Basel şi creează 83 de desene pentru
o nouă ediţie a Elogiului nebuniei, care va apare în 1515.
Doi ani mai tîrziu va apare Querela pacis, îndreptată îm-
potriva războiului, ,,pacostea statelor, mormîntul dreptă
ţii" (Querela, LXV). ,,Cea mai mare parte a poporului -
spune Erasmus - detestă războiul şi iubeşte pacea. Doar
un număr redus de oameni, a căror blestemată fericire se
bazează totdeauna pe nenorocirea poporului, doreşte răz
boiul" (Querela, LXVI). ,,Războiul este lucrul cel mai pe-
riculos care există; el nu trebuie întreprins decît cu con-
5imţămîntul naţiunii", va rosti Erasmus cu glas profetic,
care se face auzit pînă în· zilele noastre. ,,Războaiele dau
naştere războaielor" (Querela, LXXVI).
In 1518 apare prima ediţie a Colloquiilor, dialoguri
care aduc în scenă personaje contemporane, tîrgoveţi şi
XXVIIJ co:-;s'rANTI:\ J. BOTEZ
soldaţi, neguţători şi filozofi, episcopi şi abaţi, călugări şi

preoţi, aventurieri, căutători de comori, hangii, şarlatani,
magicieni, saltimbanci, o adevărată „comedie umană" a
vremii aceleia. Erasmus nu a fost numai un cărturar de
cabinet. Călătorind într-una din oraş în oraş, strîngînd
material erudit, dar notînd şi observaţii asupra oamenilor,
în palate ca şi în cîrciumi de ţară, nu-i scapă nimic din
ceea ce îl putea interesa. Colloquiile, care ca şi Elogiul
nebuniei sau corespondenţa sa sînt scrise în clipe de răgaz,
printre picături, arată măiestria lui Erasmus de a zugrăvi
tipuri umane, interesul pentru viaţă, geniul lui lucid şi
ironic.
Lucrarea avu un succes prodigios şi ediţia completă
din 1522, în număr de 24 OOO exemplare, se vîndu în cîteva
lupi. In Colloquii, Erasmus reia atacurile sale împotriva
bisericii şi a călugărilor în special. Unii dintre contempo-
rani sînt aduşi în scenă sub nume fictive. Colloquiile stîr-
niră violente critici, cu atît mai mult cu cît apăreau în
momentul în care izbucnise Reforma. Luther afişase în
noiembrie 1517, pe uşa bisericii din Wittenberg, faimoasele
sale 95 de puncte prin care atacă biserica romană.
In revolta împotriva Romei, Erasmus era solicitat să
intervie. Nimeni nu contribuise mai mult ca el la critica
orînduielilor religioase; scrierile lui măcinaseră prestigiul
papilor şi episcopilor. Luther la rîndul său vrea şi el să-I
atragă în luptă. Erasmus era atunci în culmea gloriei. Din
toate colţurile Europei primea omagii. Era numit, în stilul
solemn al epocii, prinţ al ştiinţei, doctor universalis, pă
rinte al studiilor, lumina lumii, Pythia occidentului, vir
incomparabilis et doctorum phoenix. Ca şi Voltaire mai
tîrziu, în Europa secolului XVIII, el exercita atunci un fe]
de imperium asupra ţărilor occidentale.
Erasmus pregătise Reforma: ,,Ubi Erasmus vincit,
Luther irruit" (Unde Erasmus învinge, Luther dărîmă).
Printr-o scrisoare din martie 1519, Luther îl invită să
se alăture Reformei şi să lupte împotriva papalităţii.
Din păcate însă Erasmus era un reformist şi nu un
răsturnător. Temperamentul lui ura violenţa şi tumultul;
VIAŢA ŞI OPERA LUI J;;RASMUS XXIX
el prefera conciliaţia,compromisul şi recomanda blîndeţe3

şi toleranţa. Violenţa luptei începute îl speria.
De cealaltă parte Luther lupta cu o pasiune fanatică.
El va reproşa lui Erasmus rezerva sa, lipsa sa de hotărîre,
ambiguitatea. ,,Regele ambiguităţii - scrie Luther despre
Erasmus - continuă să stea în linişte pe tronul ambiguităţii".
Papa şi episcopii îi cer să atace pe Luther. Francisc I
îl cheamă la Paris, regele Angliei, ducele Bavariei şi
Saxoniei, arhiepiscopul de Mayenţa, cardinalul de York îi
fac cele mai măgulitoare invitaţii.
Erasmus refuză. ,,Neglijînd toate aceste oferte, am să
perseverez în lucrările pe care le-am întreprins". ,,Sînt
hotărît să-mi păstrez, cu tenacitate, independenţa".
Papa Adrian al IV-lea îl învită la Roma în 1522 şi ii
cere să combată pe Luther. Erasmus se scuză invocînd mo-
tive de sănătate. ,,Drumule lung şi nesigur. Dacă aţi spune
,unui rac să zboare, v-ar răspunde: daţi-mi aripi. Eu vă
răspund: redaţi-mi tinereţea, redaţi-mi sănătatea".
,,Voiam - va scrie el papei Adrian IV - să îmbătrî
nesc liniştit în grădina muzelor. Dar iată că fatalitatea
transformîndu-mă, acum la marginea mormîntului, în atlet,
vrea să-mi pună în · mînă în loc de liră, armele de
gladiator".
Erasmus ezită să ia o atitudine, dar preferinţele sale,
ca erudit şi umanist, mergeau către lumea romană.
Retras la Basel şi apoi la Freiburg, Erasmus îşi tră
ieşte ultimii ani, chinuit de boală. Suferea de gravelă şi
de reumatism şi de o boală de stomac care îl făcea să slă
bească. Prietenii săi cei mai buni, Thomas Morus şi Fisher
·muriseră, executaţi, Jean Froben, secerat de o maladie în
toamna anului 1527. Acum soseşte o tardivă ofertă din
partea papei care dorea să-l numească cardinal. Erasmus
refuză. ,,Nu am evitat toată viaţa jugul ca să-l port acum
înainte de moarte", va scrie el.
Luther tradusese biblia în limba germană, risipind
prestigiul limbii latine. Unul din ultimele omagii primite
de Erasmus fu acela al lui Rabelais: ,,Tot ce sînt, tot ce
XXX CONSTANTIN I. BOTEZ
pot face îţi datorez numai ţie şi, dacă nu ţi-aş mărturisi
aceasta, aş fi omul cel mai nerecunoscător din toate vre-
murile". ,,Salutare ţie, iubite părinte, mîndrie a patriei,.
geniu bun al artelor, luptător de neînvins pentru adevăr".
Creatorul lui Gargantua persiflase şi el pe călugări, pe
teologi şi pe .cei puternici dar, mai modern ca Erasmus,.
scrisese în limba franceză.
Ultimul dintr:e marii scriitori ~e limbă latină, Eras-
mus a beneficiat cel dintîi de avantajele tiparului şi ope-
rele lui, trase în numero;ise ediţii, s-au răspîndit în toată
Europa. Cu Erasmus scriitorul devine, pentru prima oară,
o forţă europeană.
Opera lui Erasmus a contribuit la pregătirea transfor-
mărilor prin care avea să treacă Europa la ieşirea din evul
mediu şi 1a începutul epocii burgheze, dar el n-a luat
parte direct la acestea. Ezitările lui între Roma şi Reformă
au fost mult criticate. Marx şi Engels îl consideră ca „un
filistin prudent care nu vrea să-şi frigă degetele" 1. Din
dorinţa de a evita o schismă în sînul bisericii, Erasmus şi-a
consacrat sforţările în scopul unei concilieri, care deve-
nise imposibilă.
Temperamentul lui detesta violenţa şi misticismul.
Era mai degrabă limpede decît profund. Aşa cum ne apare
în portretele pictate de Holbein (şase), de Dilrer (două) şi
de Quentin Metzys, era mic la trup, cu ochi albaştri, cu
faţa emacia tă de studiu şi lectură. Cu sănătatea şubredă,.
toată viaţa a suferit de frig şi s-a îmbrăcat în haine groase.
Figura lui respiră fineţe şi precauţiune, o teamă cuminte.
Nici o trăsătură de îndrăzneală.
Era un intelectual ipohondru şi nervos. Singura mea
vină e moderaţia·: ,,Summa criminum meorum est quod
sum moderatior", va scrie el către prietenul său Botzheim
din Konstanz. Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu
cu tenacitate de cîteva ori Europa în lung şi în lat, mer-
gind călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de
instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.
1
K. J\\ ar x şi E E n g e I s, Opere, val. XIV, c:d. rusă, p. ~77.
VIAŢA ŞI OPERA LUI ERASMUS xxxr
La Basel se păstrează camera lui de lucru, aşa cum a .

fost în 1536, cînd s-a stins marele umanist, cu. portretul
lui pictat de• Holbein, cu testamentul· său autograf, cu si-
gilillll, spada •şi inelul pe care le-a purtat.
La Rotterdam, în piaţa cea mare, se află o statuie de
bronz a lui Erasmus care înlocuieşte una mai veche de
piatră, ridicată ş'i ea în locul unei statui de lemn, aşezată
în 1540.
Dar amintirea lui trăieşte mai vie în căsuţa din
sumurbia Anderlecht, lîngă Bruxelles, unde a locuit, azi
transformată în muzeu, şi unde numeroase obiecte evocă
figura marelui umanist, care poate fi considerat „unul din
primii savanţi laici ai vremurilor noi"1 . •Reforma germană,
satira lui Swift, secolul enciclopediştilor, au în Erasmus
un precursor. Multe din ideile lui au servit secole de-a
rîndul ca arme în lupta pentru progresul social.
Fireşte, opera sa e plină de contradicţii şi critica so-
cială e doar alegorică şi incompletă, limitată de interesele
de clasă ale burgheziei în ascensiune, de care era legat
umanismul Renaşterii.
Abia mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea forţelor de pro-
ducţie, burghezia va ataca din plin instituţiile feudale
care vor fi răsturnate prin revoluţia burgheză din 1789 .
.
Elogiul nebuniei e, din scrierile lui Erasmus, aceea
care a rezistat cu mai mult succes îmbătrînirii. Găsim aci
pe eruditul cu vaste cunoştinţe, pe criticul sever al timpu-
lui său, pe satiricul plin de sarcasm. Cartea a avut pînă
azi peste două sute de ediţii, fiind tradusă în toate lim-
bile europene.
Lucrarea a fost intitulată de Erasmus M op1cxc;; exx6µtov
(MORIAS ENKOMION), titlu căruia i se adaugă explicaţia
latină Sive declamatio in laudem stultitiae. Contemporanii.
1
„Voprosi Filosofii", 19S5, nr. 5.
XXXII CONSTANT!~ I. BOTEZ
au latinizat titlul dîndu-i forma, devenită curentă Enco-

mium Moriae.
Prima traducere s-a făcut în limba franceză, în 1520
şi era datorată lui Golliat de Pre, avînd ca titlu, după moda
.epocii, De la declamation des louenges de Follie stile fa-
cessieux et profitable pour cognoistre les erreurs et abuz
du monde, cu desene din traducerea franceză a lucrării
lui Sebastian Brandt La Nef des Folz du Monde apărută
în 1497 la Paris.
Traducerea de faţă, prima corectă în limba romînă
(traducerea semnată de G. M. Amza din 1942 suferă de
multe neajunsuri), pune la îndemîna cititorului romîn una
din cele mai însemnate opere din literatura universală.
CONSTANTIN l. BOTE?.
ERASMUS DIN ROTTERDAM, LUI THOMAS MORUS,
PRIETENUL SĂU
Zilefa trecute, pe cind călătoream din Italia spre An-

glia, pentru ca rastimpul în care trebuia să şed numai pe
cal, să nu se piardă cu totul spre paguba literaturii şi în
povestiri de rînd, încercai să zbor cu gîndul, din timp în
timp, la studiile noastre comune şi să mă delectez cu
amintirea unor amici, pe cit de iscusiţi într-ale ştiinţei,
pe atît de plăcuţi, pe care-i lăsasem aici 1. Printre aceştia
tu, Morus al meu, te aflaE în primul rînd. Deşi eram de-
parte, totuşi, zburînd la tine cu gîndul mă desfătam ai-
doma ca şi atunci cind mă aflam în apropierea ta, lucru
mai plăcut decît care mărturisesc că nu am avut în viaţă.
Aşadar, chibzuind că la urm.a fLrmei trebuie să lucrez
ceva, şi fiindcă răstimpul acesta părea puţin potrivit pen-
tru cugetări mai adînci, îmi veni în minte să plăsmuiesc
o laudă a prostiei2 • Veii zice: da cum de-ţi veni în gînd
tocmai acest subiect?
Mai întîi m-a îndemnat numele tău de familie, care
seamănă cu moria (în greceşte: prostie sau sminteală),
aricit n-ai avea tu nim,ic comun cu această meteahnă.
(Şi, după părerea tuturor, e chiar o diferenţă ca de la cer
.la pămînt). Apoi socoteam că aoest joc al spiritului nostru
3 - Erasmus. Opere I.
2 ERAS:MUS
îti va fi îndeosebi pe plac, întrucît obişnuieşti să te de-

lectezi cu acest soi de umor, care e, dacă nu mă înşel,.
nici grosolan şi nici lipsit de duh, pînă la un punct. Căci
îndeobşte îţi place să joci, în viaţa de toate zilele a muri-
tor'i.lor, rolul unui Democrit3 •
Deşi, datorită deosebitei puteri de pătrundere a min-
Jii tale, te afli cu mult deasupra oamenilor de rînd, totuşi,
potrivit caracterului tău amabil şi omenos, eşti gata ori-
cînd să te cobori bucuros, în orice societate, şi să arăţi
înţelegere fhulţimii celei mari. Primeşte, deci cu bună
voinţă această mică disertaţie; ţi-o dedic ca o chezăfie·
a prieteniei noastre şi nădăjduiesc că vei lua şi această
lucrare sub ocrotirea ta. l ţi este închi;;,ată, aşa că nu-mi
mai aparţine.
Se vor ivi, de bună seamă, critici cu mîncărime de
condei, care mă vor defăima spunînd, unii, că asemenea
.fleacuri nu se potrivesc cu demnitatea unui teolog",· alţii,
'.Că o asemenea satiră muşcătoare e ·departe de modestia
creştină: ei mă vor învinui că am .dat iarăşi viaţă „vechii
comedii" 5 şi că împung în dreapta şi în stînga ca un nou
Lucian6 .
Rog, însă, dintru început, pe acei care fac caz de uşu
rătatea subiectului şi de tratarea lui în chip umoristic,
_să cugete că nu eu am născocit acest fel de scriere, ci
.că autori cu mult prea ve9hi şi vestiţi au scris asemenea
lucrări. Cîte veacuri nu s-au scurs de cînd Homer a tra-
tat în versuri „Războiul broaştelor cu şoarecii", Vergiliu,
.,,Ţînţarul" şi „Plăcinta cu brînză", Ovidiu, ,,Nuca"! Po-
1icrate7 şi adversarul său, Isocrate 8, şi-au luat ca subif!ct
de inspiraţie preamărirea lui Busirisn, iar Glaucon 10, lauda
nedreptăţii; Favorinus 11 a slăvit pe Tersite 12 şi frigurile
quartaneB, Synesius 1\ chelia, iar Lucian o muscă şi apoi
ERASMUS CĂTRE THOMAS MORUS 3
un parazit. N-a scris oare Seneca apoteoza lui Claudiu 15 ,

iar Plutarh, un dialog între Gryllus, şi între Ulise? Oare
Lucian şi ApuleiusHî n-au povestit istoria unui măgar, şi
nu mai ştiu cine n-a scris oare testamentul unui porc pe
nume Grunnius Corocotta? Pînă şi sfîntul Ieronim amin-
teşte de acest lucru 17 •
Aşadar e bine ca aceşti cititori să-şi închipuie că am
jucat şah ori că m-am distrat după pofta inimii. Căci ar
fi peste măsură de nedrept ca, atunci cînd îngăduim
tuturor bresle.lor să-şi aibă desfătări1.e lor, să nu permi-
tem tocmai oamenilor cu carte un prilej 'de joacă, mai
c.u seamă că şotiile lor au un miez hrănitor şi ghiduşiile
for sînt ticluite cu atîta tîlc, că cititorii cu mintea ceva
mai deschisă pot să se aleagă din ele cu mai mult folos
decît din nişte tomuri posace şi solemne. Unul ridică în
slăvi retorica sau filozofia într-o cuvîntare compilată mi-
gălos, altul preamăreşte un anum,it cap încoronat, un
oarecare îndeamnă la război asupra turcilor, altul pre-
zice viitorul, iar altul aduce în discuţie nu mai ştiu ce
noutăţi cu privire la ... , ,,lina de capră" !18
Căci, după cum nu e nimic mai prostesc decît să dez-
volţi în glumă probleme serioase, tot a.şa nu e nimic mai
de rîs decît să înfăţişezi un subiect comic într-un stil
grav şi pompos. Publicul are dreptul să judece această
scriere a mea. Totuşi, dacă nu mă orbeşte filaftia 19 , mm
lăudat Prostia nu tocmai ... prosteşte.
Cît despre usturimea muşcăturilor mele, răspund că
de totdeauna a fost îngăduită scriitorilor libertatea de a
infăţişa, nepedepsiţi, umorul vieţii celei de toate zilele,
cu rezerva, însă, ca această libertate să nu se transforme
în patimă. Sînt uimit de gingăşia urechilor din vremea
noastră: ele nu mai pot suporta decît titluri pompoase.
4 ERASMUS
Mai mult chiar, se văd oam,eni cu păreri aşa de sucite

despre religie, că ar răbda mai degrabă cele mai mari
pîngăriri aduse lui Hristos, decît să tolereze cea mai
uşoară aluzie la papă sau la împărat, îndeosebi atunci
cînd interesul lor bănesc e în joc. Oare, rogu-vă, acel
care, fără să atace pe nimeni personal, mustră întreg nea-
mul omenesc, pare că ia în zeflerr...ea sau mai degrabă
povăţuieşte (pe alţii) şi-i previne? Sub cîte nume nu
m-aş fi ironizat atunci pe mine însumi! Apoi, acela care
nu cruţă nici o categorie de oameni, acela arată că e
mîniat nu împotriva unui om anume, ci împotriva tutu-
ror viţiilor. Aşadar, dacă este vreunul ca1·e strigă cel a
ifost lovit, apoi acela ori dă pe faţă conştiinţa ori teama.
ln cenul acesta a scris sfîntul Ieronim rr.ai liber şi
mai biciuitor ca oricare altul, nepregetind cit<"odată de a
pomeni chiar nume.
ln cea ce mă priveşte, nu numai că nu amintesc nici
un. nume, dar mi-am temperat şi stilul în aşa fel, încît
cititorul inteligent va pricepe uşor că am căutat mai de-
grabă plăcerea, decît muşcătura. Căci n-am, scormonit
niciodată, ca Juvenal, prin c!oaca aceea ascunsă a fără
delegilor, ci am năzuit să înfăţişez mai mult apucăturile
cele ridicole, decît cele infame. Acum, cine nu e mulţu
mit nici cu temeiurile aceste, să se gîndească, cel puţin,
că totuşi e ceva frumos să fii mustrat de către Prostie.
Poftind-o să ia cuvîntul, trebuia să-i potrivesc şi vorbele
după firea ei.
Dar la ce bun să-ţi mai înşir aceste lucruri ţie, un
patron atît de venerabil, încît poţi apăra chiar pricini nu
din cele mai onorabile, într-un chip deosebit de izbutit?
Sănătate, deci prea învăţatule Morus, şi cu mînă tare
păzeşte-ţi ... Moria ta.
La ţară, 9 iunie 1508.
ELOGIUL NEBUNIEI
SAU CUVîNTARE SPRE LAUDA PROSTIEI
GRAIEŞTE PROSTIA:
<Hazul proştilor*.> Oricît m-ar defăima îndeobşte

muritorii - căci ştiu bine cit de rău e încondeiată Pros-
tia chiar în ochii celor mai proşti - susţin, totuşi, că eu,
asta, sînt singura care, prin puterea mea, înveselesc şi
pe zei, şi pe oameni. Iată o dovadă plină de noimă: De
ţUm m-am înfăţişat să vorbesc înaintea acestei adunări
numeroase, dintr-o dată chipurile tuturor s-au luminat
atît de mult de o nouă şi oarecum neobişnuită veselie,
şi atît de mult m-aţi salutat cu rîsul vostru zglobiu şi
drăgălaş, incit îmi pare că toţi cei ciţi sînteţi de faţă
păreţi aidoma zeilor celor omerici, îmbătaţi de nectar
amestecat cu nepenthe2°, pe cită vreme, mai înainte şe
deaţi posomoriţi şi abătuţi, de parcă chiar atunci v-aţi
fi întors din peştera lui Trofoniu 21 •
De altfel, după cum soarele îşi arată iarAşi pămîn
tului faţa sa daurită şi frumoasă, ori precum, după o
iarnă grea, o primăvară tînără vine să adie cu zefiruri
blînde şi ca prin farmec toate lucrurile capătă o nouă
înfăţişare şi strălucesc într-o culoare plină de frăgezi-
0
Titlurile din paranteze ascuţite lipsesc în original; ele au fost
introduse pentru mai multă uşurinţă în urmărirea ideii principale a
fragmentului respectiv - N.R.
6 ERASMUS
me; tot astfel şi voi, de îndată ce m-aţi zărit, aţi luat

o cu totul altă înfăţişare. Şi astfel prin simpla rr.ea pre-
zenţă eu am înfăptuit ceea ce retorii cei iscusiţi izbu-
tesc doar în urma unor lungi şi
chibzuite cuvîntări: anume, să vă
alung toate grijile cele mistui-
toare ale sufletului.
>
<Rostul cuvîntării. Dar să
vă spun acum de ce m-am înfă
ţişat înaintea voastră în aceste
~ straie neobişnuite, dacă nu vă
vine greu să urmăriţi cu luare
.-.,.''(,,~71-,,. ,"':;,a;s-):.'L..~-...--~
." -' ' aminte pe cea care vă vorbeşte .
.....,e.__r,_ Fireşte, nu cu atenţia pe care o
arătaţi predicatorilor, ci cu aceea
pe care o aveţi faţă de saltimbancii, măscăricii şi paia-
.ţele de la bîlci şi cu care odinioară Midas al nostru l-a
ascultat pe Pan22 • Căci am găsit cu cale să fac în faţa
voastră puţină sofisticărie , dar nu de aceea care astăzi
bagă în capul celor tineri doar nişte bazaconii lipsite
de gust şi fără de noimă dîndu-le o îndîrjire spre ceartă
mai aprigă chiar decît cum se vede între muieri,
ci eu mă voi lua după cei vechi, care, spre a scăpa de
înjositoarea numire de înţelţpţi (sofoi), au preferat să
se numească sofişti . îndeletnicirea lor era să slăvească ,
prin elogii, însuşirile zeilor şi ale eroilor. Aşadar ve;.i
auzi acum un elogiu, dar nu al lui Hercule, nici al lui
Solon, ci al meu însămi: al Prostiei!
<Lauda de sine.> Ei bine, aflaţi că nu dau nici doi
bani pe acei înţelepţi care susţin că e un lucru pros-
tesc şi neobrăzat ca să se laude cineva singur. Fie acest
,lucru oricît de prostesc ar pofti ei, cu condiţia numai
ELOGIUL NEBUNIEI 7
s ă recunoască faptul că această apucătură este cel puţin

potrivită cu ... prostia. Căci ce e mai potrivit decît ca
însăşi Prostia să fie crainica propriilor sale laude? Cine
ar putea să mă zugrăvească mai bine decît eu însămi ?
Afară numai dacă cineva pretinde că mă cunoaşte mai
bine ~ecît mă cunosc eu pe mine! Deşi cred că ceea ce
fac eu e cu mult mai modest decît ceea ce fac de
obicei puternicii şi înţelepţii acestei lumi care, mi-
naţi de o falsă ruşine, plătesc pe cite un r·etor mai
linguşitor sau vreun poet găunos ce se lasă năimiţi, ca
din gura lor să audă o tămîiere ce nu-i decit cea ,mai
sfruntată minciună. Şi, într-acestea, prea ruşinosul pa-
tron se umflă în pene ca un păun , îşi ciuleşte creasta
la vorbele neruşinatului linguşitor ce pune un asemenea
om de nimic alături de zei şi îl dă ca pildă deplină a
tuturor virtuţilor, deşi ştie că este departe ca de la cer
la pămînt de acest model, că îm-
podobeşte cu pene străine o
cioară, că încearcă să facă din
negru alb şi · din ţînţar armăsar.
La urma urmei nu fac decît
să ascult de cunoscutul proverb
care spune că , dacă nu găseşti
pe nimeni să te laude, eşti slobod
să te lauzi singur. Măcar că cu
acest prilej mă mir - cum să
zic? - de nerecunoştinţa sau de
tembelismul muritorilor: toţi mă
urmează cu sîrguinţă şi se
bucură de binefacerile mele, şi cu toate acestea
de atîtea veacuri nu s-a găsit nici unul care, prin-
tr-o cuvîntare, să facă, plin de recunoştinţă, un pa-
8 ERASMUS
negmc Prostiei, deşi s-au găsit unii care, prin elogii

grijuliu făcute, cu· mare bătaie de cap şi cu multă chel-
tuială de somn şi untdelemn, au preamărit pe de-alde
Busiris, Falaris23, frigurile, musca, chelia şi alte podoabe
de felul acesta. Ei bine, veţi auzi acum de la mine lauda
aceleia24, expusă într-o cuvîntare improvizată şi fără
cuvinte alese, însă cu atît mai apropiată de adevăr.
< Oratorii sînt luaţi în rîs. >
Pînă una, alta, să nu
credeţi că spun aceasta doar ca să mă fălesc cu talentul
meu, cum fac cei mai mulţi oratori. Căci aceştia, după
cum ştiţi, după ce aduc o scriere la care au lucrat
treizeci de ani - uneori chiar una compilată din autori
străini - zic că au scris-o sau dictat-o în trei zile, pen-
tru a se ... destinde! Mie, însă, mi-a plăcut totdeauna
să spun ... ce-mi vine pe limbă 25 •
Apoi să nu se aştepte cineva de la mine ca, după
metoda vulgară a retorilor ăstora, să mă explic pe mine
însămi prin vreo definiţie şi, cu atît mai puţin, să mă
clasific, căci amîndouă aceste operaţii ar fi de rău
augur. Cum să-mi hotărăsc graniţele, cînd puterea mea
se întinde atît de departe cit ţine neamul omenesc? Cum
să mă „divid" 26 , cind toţi într-un glas îmi recunosc
divinitatea mea? De altfel, de vreme ce sînt înaintea
voastră în carne şi oase şi mă vedeţi cu ochii voştri,
ce rost mai are să vă înfăţişez într-o definiţie oarecum
umbra şi chipul meu? Sînt pur şi simplu, după cum ve-
deţi, acea dăruitoare de bunuri pe care latinii o numesc
Stultitia (Prostia), iar grecii Mopk
< Prostia n-are nevoie să se ascundă. >
De altfel,
;ta ce bun să vă mai spun şi acest lucru? Nu mă dă de
gol chiar înfăţişarea mea? Nu stă oare scris pe fruntea
mea cine sînt? Şi dacă cineva s-ar înşela pînă într-atît,
ELOGIUL N EB UNIEI 9
încît să susţină că sint Minerva sau Ineţelepciunea, n-ar

avea decît să mă privească mai cu luare aminte, chiar
dacă n-aş rosti nici un cuvînt, deşi cuvîntul este oglinda
.,.,-:---..---------.1
, ._ , '
~7.c-~
..;;i.~--=--
7 ,•~
cea mai adevărată a sufletului. La mine nu merge cu

sulemeneli: ce mi-e'n guşă, şi-n căpu~e; sînt totdeauna
aşa cum mi-e felul şi aceasta se vede atît de bine, că
nu mă pot maimuţări nici chiar aceia care mai vîrtos
îşi însuşesc titlul şi masca înţelepciunii, umblînd ca
nişte măgari în piele de leu. Oricît s-ar trudi să se pre-
facă, totuşi , urechile· lor răsărind pe undeva, îl dau de
gol pe Midas. Şi, zău, tare nerecunoscător mai este şi
sbiul acesta de oameni care, deşi sînt ciraci de-ai noştri,
,totuşi în lume le e atît de ruşine de porecla noastră,
incit le-o aruncă uneori altora în faţă ca o mare ocară.
Şi apoi pe nişte oameni de aceştia ce ţin morţiş să
treacă drept nişte înţelepţi ca Thales, şi totuşi sînt de
fapt din cale afară de smintiţi , nu avem oare dreptul
să-i numim înţelepţi-nerozi ?
>
<Emfaza oratorilor. Am găsit mai potrivit să
merg pe urma oratorilor din vremea noastră, care se
socot aidoma zeilor, dacă se înfăţişează ca lipitorile, cu
'10 ERASMUS
<louă limbi 2G bis şi consideră ca o mare ispravă dacă la

•cuvîntările lor latineşti atîrnă pe ici, pe colo, în chip de
tînflorituri, şi cîteva zorzoane greceşti, deşi se potrivesc
ca nuca 'n perete. Cînd le lipseşte
cunoaşterea limbilor străine, atun-
ci scot de prin niscaiva hîr-
ţoage mucede patru sau cinci
cuvinţele învechite, ca să arunce
praf în ochii cititorilor şi - vezi,
doamne - aceia care înţeleg să
fie şi mai plini de sine, iar acei
care nu înţeleg, să - i admire cu
atît mai vîrtos, cu cit înţeleg mai puţin . Căci pentru
noi, proştii, nu e rr.ică plăcerea de a privi lucrurile cu o
atît mai straşnică admiraţie, cu cît vin mai de departe. Iar
dacă unii sint cuprinşi de ceva inai multă ambiţie (plă
cerea lor e) să zîmbească cu înţeles, să bată din palme
şi, după pilda măgarului, să dea din urechi ca să pară
şi celorlalţi că au înţeles pe deplin: ,,Aşa e, aşa e!".
Dar să ne întoarcem la oile noastre.
<Numele şi familia Prostiei.> îmi cunoaşteţi aşa
dar numele, dorrJ1ii mei . . . dar ce epitet să vă dau? De
bună seamă pe acela de „prea proştii mei domn''· Căci
cu ce nume mai de cinste ar putea zeiţa Prostia să- i de-
numească pe adoratorii ei? Şi fiindc;:ă puţini dintre voi
ştiu din ce neam mă trag, să încerc a vă depăna poves-
tea mea. Aflaţi că n-,am avut de tată nici Haosul, nici
pe Saturn, nici pe Orcus, nici pe Japet sau pe ,v reunul
din neamul cel învechit şi hodorogit al zeilor. Tatăl meu
este Plutus, zeul avuţiei, care - să nu se supere He-
siod, Omer şi nici chiar Jupiter - este „ tatăl oarr,enilor
şi al zeilor" 27~ Cu un gest al lui răstoarnă cu susul în
jos · şi cu josul în sus şi cele sfinte şi cele lumeşti ; el,
ELOGIUL l\EBCNIEI 11
Plutus, ce poate hotărî şi războaiele, şi pacea, şi imperiile,

şi adunările cele de taină şi judecăţile, şi obşteştile adu-
nări şi căsătoriile, şi convenţiile, şi alianţele, şi legile
şi artele, şi desfătările ca şi trebile serioase (vai nici nu
mai pot să-mi trag sufletul), pe scurt, care cîrmuieşte
toate treburile oamenilor atît cele obşteşti, cît şi cele
particulare; Plutus, fără de sprijinul căruia întreaga
ceată a zeilor cintaţi de poeţi, ba chiar nici zeii cei
aleşi28 n-ar ·exista ori ar trebui să se mulţumească cu
jer~fe mult prea siabe·; Plutus, în fine, a cărui mînie e
aşa de groaznică incit nici Pallas 29 n-ar putea să-i apere
pe muritori de ea; în schimb ocrotirea hărăzită de el e
aşa de tare că cine se bucură de ea ar putea trimite
la naiba şi pe Jupiter cu toate trăsnetele lui. Iată deci
cine mi-e tatăl! Şi el m-a născut nu din ţeastă, aşa cum
a născut Jupiter pe Pallas cea posacă şi cruntă, ci din
împreunarea cu nimfa Neotes:10 , cea mai nurlie şi mai
şăgalnică dintre nimfe. Tată-meu şi maică-mea nu erau
ferecaţi de căsătoria cea tristă, precum s-a născut fiera-
rul acela şchiop, Vulcan, dintT-o căsnicie legiuită, ci
„în dulce iubire", cum zice Omer al nostru. Şi ca să nu
mai încapă nici o îndoială, vă lămuresc că m-a născut
nu Plutus acela gîrbov şi lipsit de vedere al lui Aristo-
.fan3l, ci Plutus cel tînăr, vînjos şi cu sînge fierbintţ,
nu numai din pricina tinereţii, ci mai cu seamă "în urma
nectarului irr.belşugat şi nebotezat pe care tocmai îl
băuse la un banchet al zeilor.
< Locul de baştină al Prostiei. >.
Şi acum, dacă mă
veţi întreba de locul naşterii mele - căci azi se so-
coate drept un lucru din cale afară de însemnat pentru
obîrşia nobilă a cuiva locul unde cineva a scos ,primele
ţipete - (vă spun că) eu nu m-am născut nici în pluti-
ERASMUS
12
toarea insulă Delas, nici n-am ieşit din sînul mării32

nici în peşterile boltite33, ci în fericitele ostroave unde
toate cresc nesemănate şi nemuncite34 . Pe acolo nu-i · nici
muncă, nici bătrîneţe, nici
vreo boală, iar pe cîmpuri nu
se vede nici asfodel, nici nal-
bă, ceapă, niprală, fasole sau
altfel de legume obişnuite, ci
·peste tot ochii şi mirosul sînt
alintaţi de moly 3\ panoceu,
nepenthe, maghiran, ambro-
zie, nufăr, tra11.dafir, viorea,
.__;:_,.., ,
- -.... - -:--.... r-
zambile, ca în grădinile lui
Adonis. Născută în astfel de
desfătări, nu mi-am inceput viaţa cu lacrimi, ci chiar din
prima clipă am zîmbit blînd măicuţei. De altfel nu sint
de loc invidioasă pe Cronion36 părintele atotţiitorul pen-
tru capra ce l-a alăptat, fiindcă pe mine mr-au hrănit la
sinul lor două dintre cele mai gingaşe nimfe: una,
Methe3 7 o fiică a lui Bacus, alta, Apaedia38, o fiică a
lui Pan.
Le vedeţi de altfel şi în alaiul celorlalte însoţitoare
ale mele, al căror nume, dacă vreţi să-l cunoaşteţi, nu-l
veţi auzi de la rrJne decit în greceşte.
<Soaţele Prostiei. >
Aceasta frumoasă de colo, cu
sprîncenele trufaş sumese, este Iubirea de sine. Cea-
laltă, pe care o vedeţi făcînd ochi dulci şi bătînd din
palme, se numeşte Linguşirea. Alta, pe jumătate aţipită,
de parcă doarme, se numeşte Uitarea. Asteia, cu mîinile
'încrucişate, sprijinită în coate, îi zice Trîndăvia. Cea-
laltă de colo, încununată cu o cunună de trandafir şi
căreia tot trupul îi miroase a parfumuri, se cheamă Plă
cerea. Cealaltă, cu privirea rătăcind încoace şi-ncolo, se
ELOGIUL NEBUNIEI 13
numeşte Sminteala. In sfîrşit, aceasta de aici, cu pielea

lucie şi durdulie, se cheamă Pofta. Printre aceste fe-
tişcane vedeţi şi doi zei: unul se cheamă Cheful, celălalt;
Somnul cel fără trezire. Sprijinită pe această ceată de
slujitori credincioşi, îmi întind stăpînirea mea peste tot,
poruncind chiar şi celor ce stau pe tron.
< Zeiţa Prostia.> V-am vorbit despre obîrşia, creş
terea şi alaiul meu. Acuma, ca să nu par că uzurp fără
nici un wept numele de zeiţă, ascultaţi cu luare aminte
cît de folositoare sînt eu oamenilor - ca şi zeilor - şi
cît de departe se întinde puterea mea.
într-adevăr, cineva a scris o dată - şi pe bună
dreptate - că a fi zeu înseamnă să ajuţi pe muritori 39 ;
şi dacă au fost pe drept primiţi în sfatul zeilor atît cel
care a arătat oamenilor folosul griului şi al vinului, cit
şi cei care au învăţat pe oameni vreo înlesnire de felul
acesta, apoi de ce să nu fiu şi eu socotită şi numită cu
drept cuvînt, alfa şi omega tuturor zeităţilor, eu care
-singură dăruiesc tuturor de toate?
<Prostia, cauza perpetuării speciei omeneşti. Mai >
iîntîi şi întîi, ce poate fi mai preţios şi mai dulce decît
însăşi viaţa? Iar obîrşia vieţii p~ seama cui se cuv'ine
să fie pusă mai degrabă decit pe seama mea? Căci nici
lancea Atenei, ,,celei născute dintr-un tată puternic",
nici scutul lui Joe, ,,cel de nori stîmitorul" nu creează
şi nu fac să sporească neamul rr.uritorilor. Ci însuşi el,
,,Tatăl zeilor şi oamenilor", care printr-o clătire a capu-
lui face să se cutremure întreg Olimpul, trebuie să lase
deoparte şi fulgerul cel cu trei limbi şi înfăţişarea sa
titanică cu care, cînd vrea, înspăimîntă p~ toţi zeii, şi,
după obiceiul actoricesc, să ia, sărmanul, de-a binelea o
altă mască, dacă vrea să facă ceea ce niciodată nu înce-
tează de a face, adică să toarne la copii. Stoicii se soco-
14 ERASMUS
tesc a fi cei mai aproape de zei. Daţi-mi unul din aceşti

'înţelepţi. Ei bine, să fie de trei, de ,patru; de o rr.ie de ori
stoic, totuşi şi ăsta trebuie să-şi lase la o parte, dacă nu
barba, semnul înţelepciunii -
pe care de altfel'. îl are comun
cu ţapii - oricum acea serio-
zitate, să;..şi descreţească frun-
tea şi să-şi părăsească morala
lui aspră şi să facă vreo prostie
aricit de mică. într-un cuvînt,
acest înţelept, dacă vrea să fie
tată trebuie să mă cheme pe
mine, pe mine, zic. Şi de ce să
nu vorbesc cu voi mai deschis,
după obiceiul meu? Rogu-vă,
oare capul, faţa, pieptul, mina,
urechea (care se socotesc părţi
cinstite) dau naştere la zei sau la oameni? Nu cred. Ci
acea parte aşa de neroadă şÎ de caraghioasă, că nu poţi
s-o pomeneşti fără să rîzi, este prăsitoarea neamului ome-
nesc. Ma{ vîrtos decît acea tetradă pitagoreică40 , acest
mădular este izvorul sacru din care toate îşi trag via;;a.
Ei bine, vă întreb: care bărbat ar vrea să-şi vîre gru-

mazul în jugul căsniciei, dacă ar sta să se gîndească de
mai înainte la neajunsurile acestei vieţi, precum fac
aceşti înţelepţi, sau ce femeie ar lăsa să se apropie de
ea un bărbat, dacă ar cunoaşte dinainte sau ar sta să
cumpănească primejdiile
, şi durerile naşterii ori truda
creşterii copiilor? Apoi, dacă vă datoriţi viaţa căsniciilor,
iar căsătoria o datoriţi Smintelii - care e slujnica m~a -
atunci de bună seamă că veţi pricepe cît îmi datoraţi mie.
ELOGIUL NEBUNIEI 15
Pe urmă, ce femeie, .după ce a trecut prin pătirr.irile

astea, ar vrea s-o ia de la început, dacă nu i-ar veni
într-ajutor Uitarea? Nici chiar însăşi zeiţa Venus, oricît
s-ar opune Lucreţiu 4 1, nu va putea tăgădui că fără ajuto-
rul nostru iscusinţa ei ar fi deşartă şi stearpă. Prin ur-
mare, din acel joc caraghio~. şi beat al nostru, răsar şi
filozofii cei austeri (al căror loc l-au luat acuma aceia pe
care norodul îi numeşte călugări) şi regii cei înveşmîn-
1aţi în purpură şi preoţii cei cucernici şi de trei ori prea-
sfinţii papi, în sfîrşit, întreaga ceată a zeilor celor de
poeţi cîntaţi, ceată aşa de numeroasă, că Olimpul, cît e
el de încăpător, abia de poate cuprinde gloata lor.
< Prostia face vi9,ţa lesnicioasă.> Dar e puţin lucru,
de bună seamă, că mie mi se datorează şi răsadul şi iz-
vorul vieţii, dacă nu voi arăta că şi orice înlesnire în
viaţ3. asta vine tot de la mine. Ei bine, viaţa asta se mai
poate numi viaţă dacă scoţi din ea plăcerea? - Bravo~
Aplaudaţi. Ştiam eu că nici unul dintre voi nu e aşa de
nerod42 , - mai bine zis, tot cuminte - ca să (nu) împăr
tăşească această părere. Măcar că şi stoicii ăştia nu dis-
preţuiesc plăcerea, deşi se prefac cu mare grijă şi o de-
faimă in faţa norodului cu mii de ocări, pentru ca, vezi
bine, speriindu-i pe alţii, să se poată ei bucura mai din
plin. Dar, pentru numele lui dumnezeu, ce parte din viaţă
nu e tristă, mohorîtă, urîtă, searbădă, plicticoasă, dacă
nu-i adaugi dresul şi mirodenia Prostiei? Şi, măcar că
avem ca mărturie a acestui lucru pe acel vestit Sofocle,
.care nu a fost niciodată îndeajuns de lăudat, şi care,
'într-un vers, a făcut un rr.inunat elogiu al meu:
A nu gîndi nimic . . . e cel mai dulce trai'3,
totuşi, să lămurim acest lucru mai în amănunt.
16 ERASMUS
<Prostia vîrstelor. > Mai întîi şi întîi cine nu ştie oă

vîrsta copilăriei e cea mai veselă şi mai plăcută pentru
toţi? Căci, la urma urmei, ce altceva este acel ce la co-
piii pe care ii sărutăm, îi îmbrăţişăm, îi alintăm atîta
:(încît şi un duşman sare în ajutorul acestei vîrste fra-
gede), decit farmecul Prostiei cu care dinadins firea cu-
rr.inte i-a înzestrat pe prunci, pentru ca prin această nadă
a plăcerii să poată îndulci osteneala celor care-i cresc şi
să cîştige dragostea ocrotitorilor lor? După copilărie vine
adolescenţa, pe care o iubesc toţi, o ajută sincer, o spri-
jină cu sîrguinţă, îi întind cu bunăvoinţă mîini îndatori-
toare. Şi de unde vine farmecul acesta la adolescenţă?
De unde, dacă nu de la mine, cu sprijinul căreia ea tră
ieşte cit mai puţin înţelept şi, deci, ·cu atît mai lipsită de
griji?
Vreau să trec bucuros ca mincinoasă, dacă tinerii,
,crescînd mai mari şi începînd să judece oarecum bărbă
teşte datorită vieţii şi disciplinei, - dacă tinerii aceştia,
zic, nu-şi pierd din ce în ce mai mult floarea tinereţii lor,
vioiciunea lor amorţeşte, farmecul se răceşte, vigoarea se
- ostoieşte. Cu cit adolescentul se
,.'y
îndepărtează mai mult de mine,
(Jt·
1,.·
cu atît mai puţin se bucură de
viaţă, pînă cînd soseşte bătrîneţea
;. împovărătoare, urîtă nu numai al-
L,,-..
.~ tora, dar chiar şi ei însăşi. Nici un

muritor n-ar putea-o suferi, dacă
eu, cuprinsă de milă fată de chi-·
nuri aşa de mari, nu le-aş întinde
o mînă de ajutor şi, precum în operele poeţilor, zeii
scapă pe muritori de pieire, printr-o metamorfoză, tot
aşa şi eu, pe cî~ se poate, rechem la copilărie pe cei ce sînt
ELOGIUL J\iEBUNIEI 17
cu un picior în groapă. De aici şi acea vorbă nimerită din

popor, care îi numeşte de obicei „căzuţi în mintea co-
piilor".
Negreşit, dacă cineva mă întreabă cum pun eu la
cale această prefacere, nici acest lucru n-am să vi-l as-
cund. Ii duc la fîntîna Lethei noastre (ce izvorăşte din
Insulele Fericiţilor, iar în Infern curge ca un mic pîrău)
ca să bea zdravăn din apa uitării şi aşa, pierzînd treptat
grijile sufletului, întineresc din nou. Dar zic unii: ăştia
aiurează şi spun prostii. Ei da! Dar tocmai asta înseamnă
a întineri. Oare ce altceva este a fi copil, de cît a aiura,
a spune şi a face prostii? Oare, la această vîrstă, nu ne
desfată tocmai faptul că ea nu este cuminte? Cine n-ar
urî şi nu s-ar spăimînta, ca de un monstru, de un copil
cu minte de bărbat? ,,Urît mi-e copilul copt la minte" 44,
spune un proverb nimerit şi foarte răspîndit. Insă cine ar
putea întreţine legături de prietenie cu un bătrîn, care,
pe lîngă o lungă experienţă, ar mai păstra şi o egală
ascuţime de judecată?
Aşadar mulţămită mie bătrînul dă în mintea copiilor,
şi, totuşi, aiuritul acesta al meu scapă de grijile acelea
nenorocite, de care este chinuit înţeleptul. De altfel, ca
prieten de băutură nu este de fel plictisitor. El nu simte
i;cîrba de viaţă pe care o vîrstă mai robustă abia dacă
o su,portă. Uneori el se întoarce, ca bătrînul lui Flaut,
la cele trei litere45, tare nefericit dacă ar trebui să tră
iască în chip înţelept. Datorită mie, el e fericit, plăcut
totodată prietenilor şi bun amic de taifas. Apoi chiar la
Omer, din gura lui Nestor curge o vorbire mai dulce ca
mierea, pe cînd vorbirea lui Ahile e amară; şi la acelaşi
autor, bătrînii ce şed pe ziduri grăiesc plini de o înflori-
toare graţie46 • în această privinţă bătrîneţea întrece co-
18 ERASMUS
pilăria, care, negreşit,

e dulce, dar nu poate vorbi, şi,
deci, e lipsită de cea mai mare desfătare a vieţii, adică
de taifas.
Mai adăugaţi la aceasta şi faptul că bătrînii simt o
puternică aplecare spre copii, şi copiii, la rîndul lor, se
simt bine cu bătrinii:
Cum îi tot adună
Un zeu pe cei de o teapă împreună. 47
Ce deosebire este între ei, decît că unul e mai zbîr-

cit şi numără mai mulţi ani de vîrstă? încolo, părul albi-
neţ, lipsa dinţilor, măsura mai mică a trupului, pofta de
lapte, bîlbîiala, vorbăria, zăpăceala, nechibzuinţa, - pe
scurt: toate celelalte - se potrivesc. Cu cit se apropie
mai mult de bătrîneţe, cu atît revin mai aproape de co-
pilărie, pînă cînd, ca şi copiii, se despart de viaţă fără
scîrbă şi fără presimţirea morţii.
<Prostia, zeiţă atotputernică, dă oamenilor tinereţe
i:eşnică. > Să poftească acum, cine vrea, să pună această
binefacere a mea alături cu prefacerile cu care zeii pro-
copsesc pe oameni. Nici nu vreau să pomenesc ce se
apucă zeii să facă la mînie, însă pe aceia, pe care îi ocro-
tesc mai mult, îi preschimbă în copac48, în pasăre4 9, în
greiere50 ori chiar în şarpe 51 , ca şi cum însuşi acest fapt
n-ar însemna să pieri, adică să te preschimbi în altul.
Eu, însă, îl fac pe om să se întoarcă la vîrsta52 lui cea
mai bună şi cea mai fericită.
Dacă muritorii s-ar lepăda de orice legătură cu în-
ţelepciunea şi ar trăi mereu cu mine, nu ar mai fi nici-
un bătrîn pe lume, ci fericiţi, s-ar bucura de o veşnică
tinereţe. Nu vedeţi chipurile astea posace, care, cufun-
date fie în studii filozofice sau dedaţi unor treburi se-
rioase şi grave, au ajuns bătrini înainte de a fi tineri şi
ELOGIUL NEBUNIEI 19
anume (din pricina) grijilor şi a încordării neîntrerupte

şi dîrze a minţii, care au secat spiritul şi sucul vieţii? Pe
cînd, dimpotrivă, nerozii mei53 sînt grăsuni, rotofei şi cu
pielea bine îngrijită, ca nişte ade-
văraţi porci de Acarnania - cum
se spune - care n-au să simtă
nicicînd vreun neajuns al bătrî
neţii, dacă nu s-ar molipsi întru-
cîtva 'de atingerea cu înţelepţii.
Dar asta-i viaţa oamenilor, să nu
fie nicicînd fericiţi în toate pri-
vinţele.
La aceasta_se mai adaugă mărturia nu uşoară a unui
proverb răspindit, în care se spune că Prostia e singurul
;lucru care, pe de o parte poate să păstreze tinereţea -
altminteri foarte fugară - iar, pe de altă parte, să ţină
departe bătrîneţea cea nesuferită. Aşa că este întemeiat
ceea ce se spune îndeobşte despre locuitorii Brabantului:
'in loc să se facă mai cuminţi cu vîrsta, ca ceilalţi oameni,
ei îşi fac de cap cu atît mai vîrtos cu cit se apropie de
bătrîneţe. Şi nu există un alt neam de oameni mai plă
cut ca ei în relaţiile ziln:i!ce şi care să simtă mai puţin
tristeţea bătrîneţii.
Cu aceştia, atît ca spaţiu, cit şi ca datini, sînt vecini
olandezii mei, căci de ce să nu le zic „ai mei", cînd ei
sînt ciracii mei atît de sîrguitori, că şi-au cîştigat în
popor o poreclă ce se trage din numele meu 54, de care
(poreclă) lor nu numai că nu le e ruşine, dar chiar se şi
fălesc cu ea. Poftească acum muritorii cei din cale afară
de proşti să caute pe alde Medea, Circe, Venus, Aurora
ori fîntîna cu apă vie, cînd numai eu singură pot şi obiş
nuiesc să dau înapoi tinereţea. La mine se găseşte sucul
acela făcător de minuni cu care fiica lui Merr.non i-a pre-
20 ERASMUS
lungit moşului său, Tithon, tinereţea; eu sînt Venus aceea

cu puterea căreia Phaon, dintr-un moşneag, s-a schimbat
într-un tînăr aşa de frumos, că Safo s-a îndrăgostit de el;
ale mele sînt ierburile - dacă sînt vreunele; ale mele sînt
farmecele, al meu izvorul acela, care nu numai că ne
aduce îndărăt tinereţea scursă, dar - ceea ce e mai de
dorit - o şi păstrează veşnic. Dacă toţi sînteţi de această
părere, că nu e nimic mai bun şi nirrJc mai urît decît
bătrîneţea, vedeţi cît îmi datoraţi mie care vă păstrez un
bun aşa de mare, în timp ce îndepărtez un rău atît de
nemăsurat!
<Prostia e de folos şi zeilor.> Dar ce tot vorbesc

intr-una de muritori? Colindaţi cerul întreg şi primesc
să-şi bată joc oricine de numele meu, dacă va găsi vreo
zeitate care să nu fie pocită şi respingătoare, dacă nu se
face plăcută mulţă...'11.ită puterii mele- Căci de ce Bacus
e totdeauna tînăr şi pletos? Apoi pentru aceea că, fiind
zănatec şi beţivan, îşi petrece toată viaţa în ospeţe.
jocuri. danţuri şi veselie, şi nu are de-a face nici în
clin şi nici în mînecă cu (zeiţa) Atena. în fine, nu ţine
cîtuşi de puţin să treacă drept înţelept, ba dimpotri vii
se bucură că este cinstit cu nebunii şi cu glume. Nici
uu se simte jignit de proverbul care îi dă porecla de
rerod, căci asta şi înseamnă: ,,mai prost ca Moryhos"::i 5•
Pe drept i-au dat numele de Moryhos, fiindcă plugarii
veseli îi mînjeau faţa cu must şi cu smochine dulci, aşa
cum sta în faţa templului. Cite săgeţi n-a azvîrlit oare
yechea comedie în Bacus al nostru56 ! Ce zeu nătîng -
strigă ei - vrednic să se nască dintr-o drăcie-'i 7 !
Dar cine nu ar vrea mai bine să fie prost şi nesărat,
veşnic vesel, mereu tînăr, veşnic văzut bucuros şi adu-
cător de plăcere, decît ca Joe cel îngîndurat, temut de
ELOGIUL NEBUNIEI 21
toţi, ori ca Pan58, ce se desfată răspîndind pamca prin

ursuzenia sa, ori ca Vulcan cel mereu mînjit de funingine
şi pucioasă în atelierul lui, ori, în sfîrşit, decît Athena
cea fioroasă din pricina Gorgo-
nei 59 şi a lăncii ei, aruncînd
priviri ce te pironesc?
De ce numai Cupidon ră
mîne mereu copil? - De ce? Nu
fiindcă se ţine într-una numai
de prostii şi nu face şi nu cu-
getă nimic sănătos? Şi de ce
frumuseţea bălaie a Venerei
este veşnic primăvăratecă? -
Apoi fiindcă e rudă cu mine,
de aceea luceşte aurie, ca şi
tatăl meu, iar Omer a botezat-o
„daurita Afrodită". In sfîrşit, ea zimbeşte necurmat, dacă
ar fi să credem poeţilor şi rivalilor lor, sculptorilor. Pe
care zeiţă o cinstesc romanii mai cu evlavie decît pe
Flora, mama tuturor plăcerilor?
Deşi, dacă ar cerceta cineva mai cu luare aminte
viaţa zeilor celor mai posomorîţi - aşa cum se vede la
Omer - ar băga de seamă că toate-s pline de prostie.
Dar ce să mai citez alte pilde, cînd cunoaşteţi dragostele
şi zbenguielile lui Joe însuşi, ,,cel ce aruncă trăsnetele"?
Cina austera Diana, ce-şi uitase sexul şi-şi petrecea toată
viaţă vînînd, moare de dragul lui Endymion 60 ? Dar mai
bine să-i lăsăm să-şi audă mustrarea isprăvilor lor de la
Momus 6l, ale cărui critici obişnuiau să le asculte odi-
nioară. Nu de mult, zeii, scoşi din sărite, îl prăvăliră pe
pămînt, o dată cu Ate62 , fiindcă înţelepciunea lui rău
venită tulbura fericirea zeilor, şi nici un muritor nu cata-
ERASMUS
dicseşte _să-l primească pe pribeag ca oaspe. Cu atît mai

puţin îşi găseşte Momus loc pe la ' curţile principilor,
unde însoţitoarea mea, Linguşirea, are, în schimb, un
scaun de cinste, şi se înţelege cu el - cu Momus --: ca .. .
oaia cu lupul-
Aşadar, după ce au scăpat de el, zeii petrec acurr.
mai slobod şi mai plăcut, ducînd - cum spune Omer -
„o viaţă departe de griji", adică fără un moralist în
coastă. Cîte hazuri nu le prilejuiesc zeilor acel Priap63
cioplit dintr-un lemn de smochin! Cîtă veselie nu stîr-
neşte Mercur cu furtişagurile şi coţcăriile lui! Chiar
Vulcan 64 face de obicei pe măscăriciul pe la ospeţele zei-
lor şi le înveseleşte cheful prin şchiopătatul său ori cu
poznele sau cu •cuvintele lui de duh! La fel şi Silen65,
· acel crai bătrîn, ce obişiluieşte să joace cordaxul66 , împre-
ună cu Polifem, în sunetele lirei 67, pe cînd nimfele ho-
resc cu picioarele goale. Satirii cu coapse de ţap ţopăie
Atelanele68, iar Pan îi face pe toţi să rîdă prin cîntecele
lui nesărate, pe care ei le ascultă mai cu plăcere decît
,I
,.
'"/1,,,..
.- .:> -"---ţ~
chiar pe muze, mai ales cînd nectarul începe să li se suie

la cap. Să vă mai spun cu ce se îndeletnicesc după un
zaiafet la care au băut zdravăn? Doamne, nişte prostii
ELOGIUL NEBUNIEI 23
atît de deşuchiate, că pînă şi pe proasta de mine, mă

umflă rîsul. Dar în această privinţă e mai bine să ne
aducem aminte de Harpocrate69 , şi să ne temem ca nu
cumva vreun zeu din Corycus 70 să tragă cu urechea, cum
ânşir aici lucruri pe care nici Momus nu le-ar fi putut
destăinui fără să-şi primească pedeapsa.
<Prostia se află în firea oamenilor.> Dar e timpul
ca după pilda lui Omer, să părăsim pe cei de sus şi să
coborîm din nou pe pămînt, deşi nici aici nu zărim ni-
mic vesel sau fericit, afară de ceea ce dăruiesc eu. Mai
întîi vedeţi cu cită prevedere natura, mamă şi ziditoare
a neamului omenesc, a avut grijă să nu lipsească de
nicăieri sămînţa prostiei. După definiţia stoicilor71 , a fi
înţelept înseamnă a te purta potrivit raţiunii, iar a fi
prost, înseamnă să te laşi la bunul plac al patimilor. Ei
bine, pentru ca viaţa oamenilor să nu fie tristă şi poso-
morită, cu cit mai multe patimi decît raţiune nu le-a
dat Jupiter oamenilor! E ca şi cum ai pune o jumătate
de uncie 72 lîngă un as. Afară de asta el a înghesuit jude-
cata într-un ungher strîmt al capului, iar tot restul tru-
pului l-a lăsat în voia tulburărilor. Apoi a pus, oarecum
.impotriva ei, doi tirani foarte silnici: minia ce domneşte
în cetăţuia pieptului, adică în inimă - izvorul vieţii în-
săşi - şi pofta, care, nestingherită, domneşte pe tărîmul
părţilor de mai jos- Ce poate judecata împotriva acestor
două puteri, ne arată viaţa obişnuită a oamenilor: cea
dintîi strigă pînă ce răguşeşte - singurul lucru pe care-l
poate face - arătînd legile cinstei, iar supusele ei -
patimile - aruncă ştreangul de gîtul reginei lor şi o
asurzesc rău, pînă cînd ea, răpusă, se dă bătută, fără a
mai spune nici circ! şi se lasă în voia lor.
24 ERASMUS
<Prostia femeiască. >

De altfel, fiindcă omul s-a
născut pentru a se îndeletnici cu treburile obşteşti şi de-
oarece trebuia să-i sporească dramul de minte - spre a
Jecui, cit se poate, beteşugul acesta - Jupiter s-a sfătuit
cu mine, ca şi în alte împrejurări, şi îi dădui o povaţă
vrednică de mine, şi anume: să dea bărbatului femeie,
adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plă
cută ca, prin convieţuirea casnică, să dreagă şi să în-
dulcească, cu prostiile ei, tristeţea firii bărbatului. Căci
dacă Platon 73 pare a se îndoi unde să pună pe femeie:
[n clasa fiinţelor cu judecată ori în aceea a vieţuitoarelor
fără de judecată, el n-a voit să arate prin aceasta altceva,
decît prostia bătătoare la ochi a acestui sex. Iar dacă
cumva vreo femeie a voit vreodată să fie socotită C"l
înţeleaptă, aceea nu face altceva decît să fie de două ori
mai proastă, ca şi cum cineva ar vrea să ducă un bou
ca să se ungă cu uleiul atleţilor74 , lucru ce nu se potri-
veşte de loc cu firea lui. Căci cel care, împotriva naturii,
se spoieşte cu sulimanul virtuţii, îşi sporeşte viţiul şi cîr-
meşte firea împotriva caracterului ei adevărat. Precum,
potrivit proverbului elin, maimuţa tot rr.aimuţă rămîne,
'chiar de-o îmbraci în purpură, tot astfel, şi femeia este
totdeauna femeie, adică proastă, orice mască ar lua. Şi
nu cred neamul femeilor atît de prost, încit să se mînie
pe mine, fiindcă eu, Prostia, tot o femeie, le dedar seme-
nele mele întru prostie. La urma urmei, dacă ele ar sta
şi ar judeca bine, ar trebui să vadă că, datorită mie,
Prostiei, au norocul că sînt în multe privinţe mai fericite
decit bărbaţii. într-adevăr, mai întîi au întîietatea fru-
museţii pe care ele, pe drept, o pun mai presus _de toate
bunurile; prin puterea ei, ele exercită o adevărată tira-
nie împotriva celor mai cruzi tirani. Pe cînd la bărbat,
de unde vine sluţenia aceea a făpturii: pielea aspră, barba
ELOGIUL NEBUNIEI 25
aceea ca o pădure, adevărate semne ale bătrîneţii, decit

de la viţiul înţelepciunii? Pe cînd obrajii netezi ai femei-
lor, glasul totdeauna subţire şi pieliţa fragedă nu vădesc
oarecum o veşnică tinereţe?
Apoi ce doresc ele mai
mult în viaţa asta decît să pla-
că bărbaţilor- Oare nu acesta e
singurul scop al gătelii, sulima-
nului, Inirpdeniilor şi al atîtor
alte meşteşuguri spre a-şi în-
frumuseţa chipul, a-şi înconde-
ia sprîncenele şi a-şi îngriji
pieliţa obrazului? Cărui alt Inij-
loc datoresc ele puterea pe care o au asupra bărbaţilor
decît prostiei? Ce lucru e pe lume pe care bărbaţii"să nu
li-1 îngăduie? Şi prin care alt mijloc decît acela al plăcerii?
Iar femeile nu se desfată prin altceva decit prin prostie.
Că acest lucru e adevărat, nu va cuteza să tăgăduiască
nici un om care stă şi se gîndeşte la ce nerozii vorbeşte
un om cu o femeie, ce prostii face de cîte ori vrea să
guste plăcerile dragostei- Acuma ştiţi obîrşia celei dintîi
şi celei mai mari desfătări a vieţii .
<Prostia înveseleşte ospeţele. > Dar sînt unii, mai
ales bătrînii, înclinaţi mai mult spre păhărel decît spre
!femei, şi ei pun plăcerea oea mai mare în chefuri -
lfăcute în tovărăşia altora. Cît despre mine, să hotărască
alţii, dacă poate să existe un ospăţ mai acătării, la care
,să nu fie de faţă şi femeia. E un lucru neîndoios că fără
mirodenia prostiei, nici o petrecere nu poate fi plăcută.
Aşa că, dacă de la o astfel de masă lipseşte omul care,
prin prostia lui adevărată sau prefăcută, să stîrnească
rîsul oaspeţilor, atunci e chemat un măscărici tocinit cu
26 ERASMUS
chirie sau aduc un parazit menit să alunge de la masă,

prin glumele lui, adică prin neroziile pe care le spune,
tristeţea şi tăcerea apăsătoare: Căci la ce ar sluji să-ţi
umfli pîntecele cu atîtea bunătăţi şi trufandale pregătite
cu atît dichis, dacă nu sînt hrăniţi, la rîndul lor, şi ochii,
şi urechile, adică intreg sufletul, cu risete, glume şi
jocuri? Ei bine, eu sînt singura meşteră a acestor rogo-
dele75. Apoi cele obişnuite pe la ospeţe ca: a trage un
rege la sorţi, a juca cu zarurile, a-şi ura noroc la un
păhărel, a face cupa să umble din mînă în mînă, a cînta
fiecare (o strofă), ţinînd o ramură de merişor, a dănţui,
a juca pantomimă, n-au fost născocite de cei şapte în-
ţelepţi ai Greciei, ci de rr.ine spre binele neamului ome-
nesc. Toate lucrurile de felul acesta sînt astfel întocmite
ică, cu cit cuprind in ele mai multă prostie, cu atît priesc
mai mult vieţii omului, care, dacă e posomorită, nici nu
merită numele de viaţă, şi totuşi e trist dacă nu alungaţi
prin astfel de desfătări urîtul născut o dată cu voi.
<Prietenie fără prostie nu-i cu putinţă. Dar vor >
fi poate unii care nesocotesc astfel de plăceri şi se mul-
ţumesc doar cu legătura plină de iubire a prieteniei, sus-
Jinînd că aceasta e vrednică să fie pusă mai presus de
toate bunurile, ca un lucru mai de trebuinţă decît văz
duhul, focul şi apa, şi apoi aşa de plăcută, că cine ar
desfiinţa prietenia dintre oameni, ar răpi soarele (de pe
cer), şi apoi aşa de cinstită - dacă curr.va acest cuvînt
are vreun inţeles aici - că nici filozofii nu şovăiesc a o
trece printre cele mai de seamă bunuri. Dar ce veţi zice,
dacă vă dovedesc că sînt alfa şi omega şi ale acestui
bun aşa de mare? Vă voi limpezi aceasta nu grămădind
silogisme crocodilite, sorite ori comute76 sau alte sofisti-
cării de acest fel, ci numai - cum se spune - cu simplul
ELOGIUL NEBUNiEI 27
bun simţ, arătîndu-vă oarecum lucrul, cu degetul. Ei bine,

nu sînt oare fapte de prost să închizi ochii, să te înşeli,
să faci pe orbul şi să-ţi faci iluzii asupra cusururilor prie-
tenilor, să îndrăgeşti şi să admiri chiar pe unele care-ţi
sar în ochi şi să le socoţi ca virtuţi? Ce? Cînd unul să
rută negul prietenei sale, cînd pe altul îl desfată o carne
rea crescută în nasul ei, cînd un tată spune despre fiul
său atins de strabism, că ... doar clipeşte puţin 77, ce-i
asta, mă rog, decit curată prostie? Strige ei de trei şi de
patru ori că este prostie, însă numai această „prostie
leagă pe prieteni şi pe cei uniţi îi păstrează".
Vorbesc despre muritori, dintre care nu se naşte nici

unul fără viţii: cel mai bun e acela care are mai puţine.
Cît despre înţelepţii ăştia care se cred zei, ei nu cunosc
prietenia sau ei nu leagă între dînşii decit legături triste
şi fără farmec, şi asta cu foarte puţini, ca să nu zic ...
cu nimeni, fiindcă cei mai mulţi oameni sînt cuprinşi de
prostie, ba chiar nu se află nici unul care să nu aiureze
în fel şi chip, şi numai între semeni se leagă prietenie.
Dacă, din întîmplare, se leagă între aceşti oameni severi
o reciprocă sirr.patie, ea nu e statornică şi nu dăinuieşte,
lucru firesc între oameni morocănoşi şi cu priviri ,mai
pătrunzătoare decît se cuvine, care scormonesc cusururile
prietenilor cu aceeaşi agerime ca uliul sau şarpele din
Epidaur. Dar cît de cuprinşi sint de orbul găinii pentru
propriile lor greşeli şi cît de greu le e să vadă cum le
atîrnă pe spate desagaiB doldora cu păcatele lor! Prin ur-
mare, dacă aşa e firea oamenilor, încit nu se află nici
unul printre ei care să fie scutit de grele beteşuguri; dacă
diferitele gusturi şi vîrste se înţeleg aşa de rău între ele;
apoi, dacă în viaţa asta muritoare sînt atîtea lunecări şi
28 ERASMUS
rătăciri şi întîmplări neprevăzute: cum ar puţea 9 ă dăi

nuiască măcar un ceas între aceşti Arguşi79 farmecul
prieteniei, fără o fărîmă din ceea ce grecii numesc în chip
aşa de fericit naivitate
(tradu, dacă vrei, prin
prostie ori îngăduinţă)?
Adică cum? Cupidon ace-
la, izvoditorul şi părintele
oricărei legături de dra-
goste, căruia după cum
,,cele urîte îi par frumoa-
se"80, tot astfel face şi
printre voi ca fiecăruia
să-i pară frumos ceea ce
e al lui, astfel ca moşu]
să-şi iubească baba şi bă
iatul fata. Aşa-s trebile
lumii (acesteia) şi rîdem de ele, dar tocmai nostimadele
astea ţes şi încheagă bucuria vieţii în comun.
< Fără Prostie căsătoria e nefericită.> Apoi, ceea ce
am spus despre prietenie, vom spune încă şi mai răspi
cat despre căsătorie, care nu e altceva decit contopirea
\Cea mai strînsă a două vieţi într-una. Doamne sfinte,
cîte despărţenii sau blestemăţii mai mari chiar 'decît di-
vorţurile nu ar avea loc peste tot, dacă vieţuirea casnică
a bărbatului cu femeia nu s-ar păstra şi hrăni prin lin-
guşire, glume, îngăduinţă, iluzii şi prefăcătorie, care,
toate, ţin de alaiul meu! La naiba! cîţ de puţine căsnicii
s-ar înjgheba, dacă logodnicul ar scormoni cu luare
aminte · poznele pe care logodnica lui, ce pare o mică
tfecioară gingaşă şi sfioasă, le-a făcut cu mult înainte de
nuntă! · Şi cu cit mai puţine dintre căsătoriile încheiate
ELOGIUL NEBUNIEI 29
ar dăinui, dacă cele mai multe din isprăvile soţiilor nu ar

rămînea ascunse din nepăsarea şi prostia bărbaţilor! Aces-
tea se pun în circa Prostiei, şi cu drept cuvînt. Da, dar ea
face ca, între timp, soţia să fie pe placul bărbatului, băr
batul să fie drag soţiei, casa să rămînă liniştită, iar viaţa
. casnică să-şi urmeze cursul. Bărbatul se vede ridiculizat
cu epitete ca: ,,încornorat81, îmbrobodit" şi cite alte nume
nu i se mai dau, în timp ce el soarţ>e lacrimile de pe
buzele soţiei adulterine. Şi totuşi nu-i mult mai bine să
te amăgeşti astfel, decit să te laşi ros de chinurile geloziei
şi să faci din toate numai tragedii?
< Fără Prostie convieţuirea nu-i durabilă. >
într-un
cuvînt, fără mine nici o societate, nici o adunare nu poate
fi nici plăcută şi nici· statornică: poporul s-ar plictisi
repede de suveranul său, stăpînul de servitor, slujnica de
stăpînă, profesorul de elev, prietenul de prieten, soţia
1e bărbat, chiriaşul de proprietar; tovarăşii de cameră şi
de masă nu s-ar mai putea suferi unul pe altul, dacă
nu s-ar amăgi unul pe altul, dacă nu s-ar măguli între
ei, dacă nu şi-ar îndulci relaţiile dintre ei cu mierea
prostiei. Ştiu că aceste afirmaţii vi se par ciudate, dar
veţi auzi acum altele şi mai stranii.
< Nu poate iubi pe altul cel care se urăşte pe sine. >
Spuneţi-mi, rogu-vă, poate iubi pe altul acela care se
urăşte pe sine? Poate să se înţeleagă cu altcineva, cel
care nu se împacă cu sine? Va face oare vreo plăcere cui-
va acela ce e ursuz şi aspru cu sine însuşi? Apoi cred că
la această întrebare nu va răspunde cu da decît unul mai
prost chiar decît însăşi Prostia. Căci dacă mă alungi pe
mine, nu numai că nici un om nu va mai putea suferi
pe altul, dar chiar fiecare îşi va părea lui însuşi dez-
gustător, iar ale sale murdare, şi fiecare urît lui însuşi.
30 ERASMUS
Firea, în multe privinţe, mai mult maşteră decît mamă

bună, a sădit în oameni - mai cu seamă în cei mai
deştepţi - pornirea aceasta rea, de a fi nemulţumiţi cu
sine şi de a admira însuşirile aflate la alţii. Dar aceasta
face ca toate darurile, farmecele şi plăcerile vieţii să se
strice şi să piară. La ce-ţi slujeşte frumuseţea, darul cel
mai ales dat de zeii nemuritori, dacă e viţiată de un miros
greu 82 ? La ce foloseşte tinereţea, dacă e otrăvită de
drojdia bătrineascii a tristeţii? In sfîrşit, cum te vei
potrivi acelei bune cuviinţe - lucru de căpetenie nu nu-
mai în artă ci şi în morală - în viaţa ta particulară sau
obştească, dacă nu îţi stă într-ajutor,' Iubirea de sine
(egoismul) care, pe drept cuvînt, îmi ţine loc de soră
bună, atît de bine joacă rolul meu!
Şi ce prostie poate fi aşa de mare ca aceea de a-ţl
plăcea ţie însuţi şi de a te admira? Şi iarăşi, dacă cineva
îşi displace sieşi, ce lucru frurr.os, plăcut sau cuviincios
poate săvîrşi? Scoate acest dres (egoismul) din viaţă, şţ
deodată, oratorul va încremeni în mijlocul cuvîntării sale,
muzicantul, cu măsurile lui, nu va plăcea nimănui, acto-
rul va fi fluierat pentru jocul său, poetul va fi luat în
rîs cu muzele lui cu tot, picto-
rul se va împotmoli în arta lui,
iar medicul va răbda de foame
cu toate leacurile sale. In loc
de Nireu83, vei părea un Ter-
sit84; în loc de Phaon un -N estor,
în loc de Minerva un dobitoc,
în loc de elocvent un taciturn
şi în loc de un om politicos un
bădăran. Iată deci cît e de adevărat că fiecare trebuie
să înceapă a se măguli singur măcar printr-o cît de mică
doză de aplauze, dacă vrea să fie apoi lăudat şi de altul.
ELOGIUL NEBUNIEI 31
Apoi, întrucît partea cea mai mare a fericirii constă

în a voi să fii ceea ce eşti 85 (într-adevăr), toată treaba
asta o săvîrşeşte în doi timpi şi trei mişcări această soră
p. mea, Iubirea de sine, care face ca nimeni să nu se
plîngă de chipul, de mintea, de neamul, de locul, de creş
terea sau de patria lui, aşa că nici irlandezul nu vrea să
schimbe cu italianul, nici tracul cu atenianul, nici scitul
cu Insulele Fericiţilor. Minunată prevedere a naturii care,
într-o felurime aşa de variată a lucrurilor, a ştiut să le
niveleze pe toate! Unde ea a împărţit cu economie daru-
rile ei, acolo ea obişnuieşte să adauge ceva mai multi-
şoară iubire de sine, măcar că şi aici am vorbit ca o
proastă, căci această iubire de sine e darul cel mai mare.
Oricum, aş putea spune că nu e nici o faptă mai de sea-
i:nă pe care să n-o fi inspirat eu şi nici o artă a cărei
izvoditoare să nu fi fost eu.
< Războiul e produs şi el tot de prostie. Oare nu >
războiul e izvorul tuturor faptelor mari? Nu e el pepi-
niera acestora? Şi totuşi, ce poate fi mai neghiob? Două
tabere se încaieră pentru nu ştiu care pricini, şi la urmă
una se alege cu mai multă pagubă decît ciştig. De cei
care cad, nu se sinchiseşte nirr.eni, de parcă ar fi fost
megarieni86 . Apoi, cînd cele două oştiri, ca nişte arici de
lănci, stau faţă în faţă, iar
Trîmbiţele îşi sloboziră cumplitele glasuri87
ce folos aduc, vă rog, aceste mutre de înţelepţi, care cu

sîngele lor rece şi subţire, vlăguiţi de studiu, abia de îşi
mai tîrăsc viaţa? Aici - la război - e trebuinţă de oameni
graşi şi durdulii, cu cit mai multă îndrăzneală şi cit
mai puţină minte. Afară numai dacă cineva nu preferă
să aibă ostaşi ca Demostene, care urmînd pilda lui Arhi-
loc88, cum zări pe vrăjmaşi, îşi zvîrli scutul şi fugi, ca
32 ERASMUS
un ostaş tot atît de fricos pe cît era de înţelept ca orator.

Dar cuminţenia, vor zice unii, e de mare însemnătate
în război. Recunosc, dar ... numai la conducător, iar cu-
noştinţele lui să fie pe tărîm militar şi nu filozofic. De
altfel o faptă aşa de slăvită se săvîrşeşte cu paraziţi,
pezevenghi, tilhari, asasini, plugari, gură-cască şi escroci
plini de datorii, adică îndeobşte cu pleava muritorilor
de felul de mai sus, şi niciodată cu filozofi ce duhnesc
a opaiţ.
<Inţelepţii nu sînt de nici un folos, ba chiar dău.
nează ţării.> Cit sînt de nefolositori aceştia în practica
vieţii, ne poate arăta şi pilda lui Socrate, pe care oraco-
lul lui Apolon l-a proclamat, în chip foarte puţin chib-
zuit, drept singurul înţelept. Incercînd o dată să vor-
bească la tribună în faţa norodului, a fost luat în rîs de
întreaga adunare. Totuşi acest om n-a fost totdeauna
lipsit de minte, căci nu a primit numele de înţelept, pe
care i-l recunoaşte doar zeilor şi era de părere că înţe
leptul nu trebuie să se amestece în treburile statului,
măcar că ar fi făcut mai bine să propovăduiască că tre-
buie să se lepede de înţelepciune cel care vrea să fie tre-
cut în rîndul oamenilor.
Apoi ce altceva îl făcu să fie tîrît prin judecăţi şi
osîndit să bea cucută, decît tot înţelepciunea? Tot filo-
:zofînd asupra norilor şi ideilor, măsurînd labele unui pu-
rice şi admirînd glasul ţînţarului, a uitat să deprindă şi
arta de a trăi în mijlocul oamenilor. Şi totuşi discipolul
său Platon încearcă să-şi apere maestrul în primejdie de
moarte. Ce să zic? Straşnic apărător! Speriat de strigătele
mulţimii, n-a putut să-şi rostească pînă la capăt nici cea
dintîi frază89 ! Ce să mai vorbim de Teofrast90, care, ur-
cîndu-se la tribună să vorbească în faţa poporului,
ELOGlUL NEBUNIEI 33
amuţi deodată, ca şi cum ar fi zărit un lup? Cui:r. ar fi

fost în stare un asemenea om să încurajeze pe ostaşi în
luptă? Isocrate, din pricina sfiiciunii lui, n-a cutezat nici-
odată să caşte gura in public. Pînă şi Marcus Tullius,
părintele elocinţei romane, cînd rostea începutul discursu-
rilor sal era stingherit' de un tremur nervos şi avea
aerul unui copil -care suspină. E adevărat că Fabius91 ,
cînd vorbeşte de acest defect, îl socoteşte a fi o calitate
a unui orator conştiincios şi înţelegător al răspunderii
sale. -Dar spunînd aceasta, nu recunoaşte făţiş - că înţelep
ciunea e o piedică în cîrmuirea treburilor obşteşti? Ce
vor face aceştia cînd vor trebui să lupte cu fierul în mînă,
ei care se prăpădesc de frică numai atunci cînd e de
luptat numai cu vorbe goale?
Şi cînd lucrurile stau astfel, se mai prearr.ăreşte acea
vestită părere- a lui Platon, care spune că statele vor fi
ifericite atunci cînd vor fi cîrmuite de filozofi sau dacă
cîrmuitorii de state vor fi filo-
zofi? ! ! Ba, dacă cercetezi isto-
ria, vei constata că cea mai
mare pacoste pentru o ţară e
să încapă pe mîna unui prost
filozof sau a unui suveran
maniac de literatură. O pil-
dă îndestulătoare pentru aceas-
ta sînt, cred, · cei doi Catoni:
unul, cu pîrele lui smintite, a ,
tulburat liniştea Romei, iar
celălalt a dus de rîpă -Iiberta- ·- -
tea statului roman, fiindcă · a apărat-o . . . prea înţe
lepţeşte! Adaugă la aceştia pe alde Brutus, Cassius, Grahii
şi chiar pe Cicero, care n-a fost mai puţin dăunător
ETIASMUS
statului roman decît a fost Demostene pentru ate-

nieni. Mai departe trebuie să recunosc că Marcus Anto-
ninus92 a fost un împărat bun - şi în definitiv pot să re-
cunosc acest lucru - însă a fost împovărător pentru ce-
tăţeni şi urît de ei tocmai pentru motivul că era ... prea
filozof! Deşi am recunoscut că a fost un bun cîrmuitor,
totuşi, binele făcut de pilduitoarea lui guvernare a fost
mai mic decît pacostea făcută de el statului prin faptul
că a lăsat ca urmaş la tron pe fiul său!l:\
îndeobşte, neamul acesta de oameni ce s-au închi-
nat studiului înţelepciunii sînt tare nenorociţi atît în ce-
lelalte privinţe, dar mai ales în vlăstarele pe care le lasă,
şi acest lucru cred că e datorit prevederii naturii ce se-
1îngrijeşte ca pacostea asta a înţelepciunii să nu se în-
tindă prea tare, printre oameni. Se ştie că fiul lui Cicero
era un degenerat, iar Socrate acela, vestitul înţelept, a
avut nişte copii care, după spusa unuia ce nu s-a înşelat
prea mult, semănau mai mult cu mama decît cu tatăl
lor, adică erau nişte prostănaci.
(lnţelepţii nu sînt buni la nimic.> Oricum, ar mai
fi totuşi de răbdat, dacă filozofii ăştia s-ar purta ca viţe
lul la poarta nouă numai în politică, însă ei nu sînt buni
de nici o treabă, nici în viaţa de toate zilele. Pofteşte pe-
un înţelept la un ospăţ: o să te plictisească sau prin tă
cerea lui posomorită sau prin întI'ebările lui supărătoare.
Cheamă-l la un bal: o să ţopăie ca o cămilă. Tîrăşte-1 la
un spectacol: rr,utra lui singură ajunge ca să strice buna
dispoziţie a poporului; venerabilul Caton va fi nevoit să
părăsească teatrul fiindcă nu poate să-şi descreţească
fruntea!l't. Dacă pică în mijlocul unei convorbiri, e ca şi
cum s-ar fi ivit lupul din poveste9·'. Dacă e vorba de o
cumpărare, de vreunul din acele contracte sau treburi
ELOGIUL NEBUNIEI 35
obişnuite, fără de care nu se poate închipui viaţa de toate

zilele, ai zice că înţeleptul ăsta e un buştean, nu un om:
pînă într-atît nu e de nici o treabă nici pentru sine, nici
pentru ţara lui, nici pentru ai săi, deoarece nu ştie cum să
se poarte, nici cum să trăiască, iar obiceiurile lui se deo-
sebesc cu totul de acelea ale _poporului. Astfel, nese~-
nîpd cu , nimeni, nici prin purtarea şi nici prin sentimen-
tele sale, ajunge neapărat să displacă tuturora. Ce alt-
ceva vezi să se săvîrşească în lume decît fapte prosteşti,
făcute de către proşti în .m ijlocul altor 'proşti? Iar de se
află vreunul C?re ar vrea să înfrunte toată lumea asta,
l-aş sfătui să se surghiunească, după pilda lui Timon96 ,
'într-o pustietate, ca să se bucure acolo singur de înţe
lepciunea sa.
< Prostia a fundat statul. >
Acuma, ca să reiau firul
povestirii m,ele, ce putere e aceea care a izbutit să
r.;trîngă în ocolul oraşelor pe oamenii aceştia aspri, ne-
ciopliţi, născuţi parcă din stîncă şi stejar, dacă nu Lingu-
şirea? Căci ce alt înţeles are acea liră a lui Amfion şi
Orfeu97 ? Ce a chemat înapoi plebea romană la unirea ce-
tăţenească, atunci cînd ea punea la cale fatala răzvră
tire98? Oare vreo cuvîntare filozofică? Nicidecum, ci fa-
bule de acelea ale căror personagii sînt vulpea şi ari-

ciul99. Ce discurs al vreunui înţelept ar fi putut avea
efectul pe care l-a avut cerboaica aceea născocită de Ser-
36 ERASMUS
toriu, ori povestea aceea cu doi cîini ai laconului (Licurg)

sau fabula aceluiaşi Sertoriu despre perii smulşi din
coada calului 100• Ce să mai spun despre Minos 101 şi
Numa 102 , care· amîndoi, au cirmuit mulţimea proastă cu
poveşti născocite de dînşii? Căci cu astfel de nimicuri
se pune în mişcare colosul ce se numeşte popor!
<
Şi tot Prostia îl face să dăinuiască. >
Şi iarăşi, ce
stat a primit vreodată legile lui Platoa sau Aristotel ori
învăţăturile lui Socrate? Apoi ce motive au îndemnat pe
Decii 103 să se jertfească zeilor de sub pămînt? Ce a tîrît
pe Quintus Curtius in prăpastie decît gloria deşartă,
această sirenă încintătoare, pe
care e de' mirare cit o osîndesc
înţelepţii aceştia? Ce lucru mai
prostesc decît fapta candidatu:-
lui ce linguşeşte poporul, - care
caută să-i cîştige sufragiul prin
daruri, să vîneze aplauzele atî-
tor gură-cască, să se lăfăiască
în aclamaţiile lor, să se las.e
purtat ca nişte moaşte în triumf
prin faţa poporului spectator,
ori să lase să i se pună o sta-
tuie de bronz în for? mai adau-
gă la asta risipa de titluri şi
porecle glorioase; mai pune şi
onorurile divine acordate unor
omuleţi şi alătură la toate
astea şi ceremoniile obşteşti,
cu prilejul cărora se aşază printre zei cei mai nelegiuiţi
tirani! Toate acestea sînt fapte din cale afară de neroade
şi un singur Democrit n-ar fi de ajuns ca s ă le ia în
ELOGIUL NEBUNIEI 37
ris. De acord, şi totuşi această slavă deşartă e izvorul

isprăvilor eroice care atît de adesea au fost slăvite pînă
la cer de pana unor scriitori de talent. Prostia aceasta
e mama statelor; prin ea se întocmesc împărăţiile, ma-
gistraturile, religia, adunările sfătuitoare, tribunalele.
Intr-un cuvînt, viaţa omenească nu e altceva decît un
joc al nebuniei-
<Prostia a născocit artele.> Dar ca să vorbesc acum
despre arte, ce imbold a minat spiritul muritorilor ca să
născocească . şi să le lase urmaşilor atîtea ştiinţe înalte
- după părerea lor, a oarr,enilor - decît setea de glorie?
Oamenii din cale afară de proşti au găsit de cuviinţă că
trebµie cumpărată cu multe. nopţi nedonnite şi cu atîta
sudoare nu ştiu ce fel de faimă; ce lucru poate fi
mai zadarnic'? Deocamdată datoraţi Prostiei o sumede-
nie de înlesniri ale vieţii, şi - lucrul cel mai plăcut din-
tre toate - trageţi profit din prostia altora.
<Proştii sînt la drept vorbind cei mai cuminţi. Dar>
ce aţi spune dacă acum, după ce mi-am lăudat puterea
şi dibăcia, m-aş apuca să mă laud şi cu cuminţenia mea?
Ar spune cineva că asta ar fi totuna ca şi cum ai încerca
să amesteci apa cu focul. Totuşi, cred că voi izbuti şi
aceasta, dacă veţi fi, ca şi pînă acum, cu urechile şi cuge-
tul îndreptate spre mine.
Mai întîi, dacă prudenţa înseamnă să ştii să te slu-
jeşti de lucruri, cui se cuvine mai pe drept numele de
om prudent: înţeleptului care, fie de ruşine, fie din sfii-
ciune, nu încearcă nimic, ori prostului, pe care nici ruşi
nea - căci n-are de loc aşa ceva - şi nici primejdia, pe
care n-o bănuieşte, nu-l opreşte de la nimic? înţeleptul
se cufundă in ceasloavele celor vechi şi din ele nu învaţă
deeit vorbe deşarte şi sofisticării. Prostul culege, dacă nu
38 ERASMUS
mă înşel , adevărata cuminţenie ·p rin aceea că înfruntă

orice primejdie, piept în piept cu ea. Acest lucru se pare
că-l văzuse şi Omer, deşi orb, atunci cînd a spus: ,, ... Cu
păţanii se'nvaţă doar rrostul" 104. Două lucruri ne stau,
mai ales, în cale, cînd e vorba să ne dăm seama cum tre-
buie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea, care se stre-
coară în suflet ca un fel de negură, şi teama care, ară
tîndu-ne primejdia, ne opr,-eşte de a întreprinde vreo
faptă îndrăzneaţă. Prostia vine să ne scape înr-un chip
miraculos de aceste două neajunsuri. Puţini muritori în-
ţeleg cit e de folositor, spre a-ţi afla norocul în lume, să
nu roşeşt,i _ de nimic şi să cutezi orice. Iar dacă unii pre-
feră să înţeleagă prin cuminţenie dreapta cumpănire a
valorii luc,r urilor, atunci ascultaţi, mă rog, să vedeţi cît
de departe sînt de ea aceia care se pretind • că au dobîn-
dit-o-
Mai întîi se ştie că toate lucru-
rile omeneşti au două feţe , ca Sile-
nii 105 lui Alcibiade, aşa că ceea ce
la prima vedere apare ca fiind moar-
tea, dacă priveşti mai adînc, apare
ca fiind viaţă, precum, dimpotrivă ,
ceea ce părea a fi viaţă , este moar-
te; frumosul pare urît, bogăţia -
sărăcie lucie, infamia - glorie, ştiin
ţa - neştiinţă, vigoarea - slăbiciu
ne, · nobleţea - mojicie, veselia -
tristeţe, norocul - nenoroc, priete-
nia - vrăjmăşie; mintuirea - năpas-
tă . . . cu un cuvînt le vei găsi pe
toate întoarse pe dos cînd vei deschide Silenul. Dacă acea-
stă desluşire pare cuiva prea adîncă, atunci să v-o lăni:u-
ELOGIUL NEBUNIEI 39
resc mai ~ şleau. Iată: Cine nu recunoaşte că un rege e

bogat şi puternic? Totuşi el n-are nici o însuşire sufletea-
scă mai de seamă şi nimic nu-l îndestulează. Sufletul lui e
-stăpinit de o sumedenie de viţii şi el nu-i altceva decît
un păcătos de sclav. In acelaşi fel se poate raţiona şi în
celelalte cazuri; fie-ne deci de ajuns această pildă.
Dar încotro bate cuvîntarea asta? mă va întreba ci-
neva. Ascultaţi unde vreau s-ajung. Dacă cineva ar în-
cerca să smulgă masca actorilor care joacă o piesă, şi
ar arăta astfel spectatorilor chipurile lor adevărate, oare
n-ar întrerupe un astfel de om toată piesa şi n-ar me-
rita să fie luat la goană din teatru cu pietre, ca un
smintit? Căci totul ar lua deodată altă înfăţişare: în loc
de o femeie ai vedea (pe scenă) un bărbat; cel care adi-
neauri era un tînăr, acum se vede a fi un bătrîn; cel ce
era rege, e acum un Dama 10l\ iar zeul de adineauri se vede
a fi un omuleţ. Daţi afară iluzia şi . . . s-a dus de ripă
piesa! Deghizarea şi sulimanul robesc sufletele privitori-
lor. La urma urmei viaţa omenească ce altceva este decit
o comedie unde, sub o mască de împrumut, fiecare îşi
joacă rolul pînă cînd regizorul îl scoate de pe scenă?
Acesta pune pe acelaşi actor să apară în costume deo-
sebite, aşa că cel care -mai înainte jucase rolul unui rege
'.în purpură, acum joacă rolul unui rob în zdrenţe. Desi-
gur, n-am înfăţişat decît o schiţă dar piesa nu se joacă
altfel.
Dacă, cu acest prilej, s-ar ivi deodată vreun înţelept
pogorît din cer şi ar striga spectatorilor că actorul, pe
care toţi îl admiră ca pe- un zeu şi stăpîn, nu este nici
măcar om, fiindcă el, ca un dobitoc, se lasă călăuzit doar
de pornirile sale, fiind un rob de cea mai josnică speţă,
întrucît de bunăvoie slujeşte la atîţi stăpîni nevrednici;
<lacă acelaşi înţelept ar mai porunci unuia, care boceşte
-40 ERASMUS
pe taică-său răposat, să ridă, spunîndu-i că toată viaţa

nu e decît un fel de moarte şi că tată-său abia acum a
~nceput să trăiască; dacă, totodată, ar arăta că un oare-
care înfumurat, ce se laudă cu blazoanele neamului său,
nu e decît un neam prost şi un bastard, fiindcă e departe
ca cerul de pămîr;it de virtute - singurul izvor al oricărei
nobleţi - şi dacă ar vorbi în acelaşi fel despre toate ce-
ielalte situaţii, cu ce se va alege, rogu-vă, din toate astea,
decît ca să treacă în ochii tuturor drept un nebun furios?
Căci nu e nimic mai smintit decît o înţelepciune ne la
locul ei şi nimic mai neghiob decit o cuminţenie de-a-
ndoaselea. ·Jntr-adevăr se poartă ca un năuc acela care nu
se încadrează în stările de lucruri din vremea sa, nu vrea
să intre în rîndul lumii şi nici măcar 11u-şi aduce aminte,
la masă, de zicala aceea ce umblă pe la ospeţe: ,,Ori bea,
ori pleacă!" El are pretenţie în fond, ca o comedie - co-
media vieţii - să nu mai fie comedie. Dimpotrivă, om cu-
minte e acela care, ştiind că e muritor, nu vrea să se
ridice rr.ai presus de soarta muritorilor şi se îngăduie cu
toată lumea, ori se lasă păcălit fără să se supere. Dar
asta - să spună chiar ei - este curată prostie. Nu voi
tăgădui, cu condiţia ca să recunoască şi ei că tocmai
lucrul ăsta înseamnă a-ţi juca rolul în farsa vieţii.
<Pe culmile înţelepciunii nu se ajunge decît prin
prostie.) Acum, o zei nemuritori, să deschid gura sau
mai bine să tac? Dar în fond de ce să tac, cind ceea ce
vreau să spun e mai adevărat decît adevărul? Poate, însă,
că într-o împrejurare aşa de gravă ar fi mai bine să chem
din Helicon 107 muzele pe care poeţii obişnuiesc să le in-
voce pentru simple mofturi. Aşadar, sprijiniţi-mă puţin,
fiice ale lui Jupiter, pînă cînd dovedesc că nimeni nu
răzbeşte pînă la înţelepciune, cetăţuia fericirii, decit
avîndu-mă de călăuză pe mine, Prostia!
ELOGIUL NEBUNIEI 4f
Mai întîi se recunoaşte îndeobşte că toate patimile

ţin de Prostie- înţeleptul se deosebeşte de prost tocmai
prin aceea că acesta ascultă de patimă, iar cel clintii de
raţiune. De aceea stoicii îndepărtează de înţelepţi tulbu-
rările sufleteşti ca pe nişte boli. De fapt astfel de porniri
au nu numai rolul de îndrumător pentru cei ce se gră
besc spre limanul înţelepciunii, dar ele sînt ca nişte pin-
teni şi bolduri în orice lucrare a virtuţii, stîndu-ne de
obicei în preajmă ca nişte îndemnători spre fapta 'bună.
Desigur, de data asta se împotriveşte din răsputeri prea
stoicul Seneca, neingăduind în ruptul capului ca înţe-
1eptul să aibă vreo patimă. Ba, cînd face acest lucru, nu
mai rămîne nimic din om, ci mai de grabă făureşte un
zeu nou, care n-a fiinţat nicăieri şi nu va fiinţa niciodată.
Ca să vorbesc mai răspicat, el a dăltuit o statuie de mar-
mură in chip de om, ţeapănă şi lipsită de orice simţire·
omenească. Stoicii n-au decît să se bucure de înţeleptul
lor, să-l îndrăgească fără teamă de rivali şi să locuiască
cu el in statul lui Platon, ori dacă poftesc, în împărăţia
ideilor sau în grădinile lui Tantal 108• Căci cine n-ar fugi
şi nu s-ar îngrozi de un astfel de om ca de un monstru
ori de altă arătare, surd la orice simţire a firii, străin de-
orice patimă şi care nu s-ar lăsa înduioşat nici de iubire
şi nici de milă mai mult decît.
Cremenea tare ori stînca marpesiană? 109
Omul acesta căruia nimic nu-i scapă, care nu gre-

şeşte niciodată, care toate le sfredeleşte cu ochii ca un-
alt Lynceu, care cîntăreşte totul cu migală, care nu iartă
nimic; care e mulţumit numai de sine, care numai el e
bogat, teafăr, singur rege,. singur liber, într-un cuvînt.
care crede că nurr.ai el este totul - dar asta o crede·
42 ERASMUS
,cioar el singur -; care nu ţine la prietenia nimănui pen-

tru că nu e prietenul nimănui; care nu pregetă să pof-
tească chiar pe zei . . . să se spînzure; care osîndeşte, ca
o sminteală, tot ce se întîmplă în viaţă şi-şi bate joc de
,orie~. . . lighioana asta cu astfel de apucături ar fi filo-
zoful ab~olut?!
Mă rog, dacă problema s-ar pune la vot, care cetate
ar vrea să-şi aleagă un asemenea dregător sau ce oaste
ar dori o asemenea căpătenie? Ce femeie şi-ar lua un
astfel de bărbat şi ce gazdă s-ar mulţumi cu un astfel
de musafir şi ce slugă şi-ar dori sau ar putea să rabde
un stă pin cu asemenea apucături? Cine n-ar voi mai de
grabă pe unul luat din grămada celor mai proşti, care să
poată el, tot un prost, să poruncească unor proşti sau să
asculte de ei, care să ştie a se face plăcut semenilor săi,
şi anume cit mai multora dintre ei, care să fie drăguţ cu
nevasta, băiat bun cu prietenii, bun tovarăş de chef, come-
sean îngăduitor, unul care, în fine, zice: om sînt şi nimic
din cele omeneşti nu mi-e străin? 110 Dar m-am săturat
pînă în gît de acest înţelept al vostru. De aceea cuvî'n-
tarea noastră are să se îndeletnicească cu celelalte părţi
mai plăcute (ale vieţii).
< Singură Prostia e povăţuitoare oamenilor în neca-
.zurile vieţii.> Haidem acum să ne închipuim că cineva,
ca dintr-un foişor înalt - cum spun poeţii că face Jupi-
ter - şi-ar arunca de jur împrejur privirea şi ar contem-
pla nenorocirile la care e supusă viaţa oamenilor: naşte
rea lor jalnică şi murdară, creşterea lor atît de trudnică,
primejdiile pe care le înfruntă copilăria, ostenelile pline
<le sudori la care e supusă tinereţea, bătrîneţea cea îrr.-
povărătoare, greaua cumpănă a morţii; apoi, de-a lun-
.gul vieţii, roiurile de boli ce ne bîntuie, nenorocirile ee
ELOGIUL NEBUNIEI
ne ameninţă, necazurile ce ne pasc, nici un moment care

să nu fie plin de cît mai multă fiere, ca să nu mai po-
menesc de acele rele pe care oarr.enii şi . le pricinuiesc
unii altora, ca, de pildă: sărăcia , închisoarea, necinstea,
ruşinea, casnele, cursele, trădarea, insultele, procese!~,
în.şelătoriile. Dar ce mă apuc eu să număr . . . nisipul
mării.
Nu mi-e îngăduit să spun acum pentru care păcate
oamenii trebuie să ispăşească toate astea sau ce zeu mî-
niat i-a silit să se nască în această vale a plîngerii. Par cine
cumpăneşte în ~ugetul" său toate aceste neajunsuri, nu
v a încuviinţa de fel pilda fetelor din Milet, aricit ar fÎ
ea de jalnică 11 1 ? Şi, totuşi , cine şi-a grăbit sfirşitul, de
scîrba vieţii? Nu oare tocmai prietenii înţelepciunii? Ca
să ·trec sub tăcere pe alde Diogene, Xenocrate, pe Caton
.(cel Tînăr}, pe Casiu şi Brutus, vă voi aminti pe centaurul
Chiron, care a preferat moartea,
deşi îi era îngăduit să fie nemu-
ritor. Vedeţi ce s-ar întîmpla dacă
toţi oamenii ar fi înţelepţi: am
avea nevoie de un alt rînd de lut
·şi de un alt olar Prometeu. Dar
eu, în parte prin neştiinţa (în
care ţin pe muritori), în parte
prin uitarea relelor, alteori prin
nechibzuinţă, uneori prin nădej
dea unei soarte mai bune, sau
-stropindu-i din cînd în cînd cu
cîteva picături din mierea plăce
rii, le vin în ajutor, în mijlocul
marilor lor neno-rocir'i, atît de bine, încît nu· le vine să pără
sească viaţa nici atunci cînd suflarea i-a părăsit, iar Ursi-
toarele au încetat de a m ai toarce firul vieţii lor; Cu cit au
44 ERASMUS
mai puţintemei să trăiască, cu atit mar mult doresc să

rămînă în viaţă, atît de departe sînt de a li se fi
urît cu traiul! E un dar al meu dacă vedeţi azi, ici şi
colo, oameni bătrîni 'ca N estor, care de abia mai au înfă
ţişare de oameni: bîlbîiţi, rierozi, ştirbi, cărunţi, pleşuvi
sau, ca să-i zugrăvesc mai bine cu vorbele lui Aristofan:
„ îngălaţi, gîrboviţi, pustiiţi, zbîrciţi, pleşuvi, fără dinţi
şi neputincioşi". 112 Şi totuşi se bucură de
atît de viaţă
mult şi
fac pe tinereii, unul cănindu-şi părul, altul ascun-
zîndu-şi scăfirlia sub vreo perucă, altul umblînd cu dinţi
de adaos, luaţi poate de ia vreo scrofoasă, iar altul prăpă
dindu-se de dragul vreunei fetişcane şi întrecînd în nerozii
de dragoste pe orice băieţandru.
E un lucru aşa de obişnuit să vezi nişte hodorogi şi
hîrburi însurindu-se cu fete tinere - fără zestre şl care
au să facă bucuria altora - că
·fapta aceasta a ajuns aproape de
pomină. Dar e mult mai nostim să
vezi nişte băbătii cu un picior în
groapă, nişte iasme ce parcă au
venit de pe lumea cealaltă, tot-
deauna în gură cu vorba: Ce fru-
moasă este viaţa 113 , care încă au
poftă să se zbenguiască, sau cum
zic grecii: ,,sînt în călduri" , şi care
îşi · iau cu chirie, pe bani buni,
., ._,.."'""~::e
~~f!aiq · 'Jf;;:.
pe cîte un Phaon; îşi sulemenesc
de zor chipul, nu se despart de
oglindă nici cit ai scăpăra din
amnar, îşi smulg perii din regiunea pubiană, 1ş1
arată sinii moi şi ~tafidiţi, cerşesc plăcerea languroasă
cu un gungurit tremurător, mîngîie mereu păhărelul, se
ELOGIUL JI.EBUNIEI 45
amestecă în danţurile tinerelor fete şi scriu scrisorele
<ie dragoste.
Astfel de apucături sînt luate în rîs de toată lumea,
pentru că sirit într-adevăr din cale afară de smintite, dar
ele, babele, sînt încîntate. de sine, plutesc în extazul plă
-cerii celei mai mari, datorită mie, gustă din plin din mie-
rea voluptăţii şi sînt fericite. Pe aceia cărora astfel de
lucruri le par vrednice de rîs, îi rog să se gîndească în
cugetul lor dacă nu e mai bine să ducă o viaţă plină de
dulci plăceri în sînul Prostiei, decît să-şi caute - cum
se zice - o grindă ca să se spînzure.
Apoi faptul că astfel de purtări sînt socotite de lume
-ca o josnicie, nu-i priveşte de loc pe proştii mei, fiindcă
sau nu simt ruşinea ce apasă asupra lor, sau, dacă simt
ceva, le trece repede. A, dacă le-ar cădea un pietroi în
-cap, asta ar fi într-adevăr o nenorocire (pentru ei); însă
ruşinea, ocara, mustrările, vorbele rele rănesc numai în
măsura în care sînt simţite. Dacă nu sînt simţite, nici nu
sînt măcar nişte rele. Ce-ţi pasă dacă tot poporul te hui-
duieşte, dacă tu, încîntat de tine, te aplauzi 114 ? Şi ca să
te încumeţi la aşa ceva, asta numai Prostia ţi-o poate
îngădui.
<Invăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pa-
.gubă. > Dar parcă aud pe filozofi protestînd: ,,Cum?"
vor zice ei. ,,Dar e o nenorocire să fii cuprins de prostie,
:să greşeşti, să te înşeli, să orbecăieşti în neştiinţă!" -
Dimpotrivă (zic eu): asta înseamnă să fii om. Şi apoi nu
văd de ce îi socotiţi nenorociţi, de vreme ce voi înşivă
v-aţi născut aşa, aşa aţi fost crescuţi şi clădiţi, şi asta e
:soarta obişnuită a tuturor? Ceea ce e în cadrul său firesc
,nu poate fi nenorocit, afară numai dacă cineva socoate
vrednic de plîns pe un om pentru că nu poate zbura ca
46 ERASMliS
păsările, şi mei merge în patru labe ca vitele, sau că nu

e înarmat cu coarne ca taurii. Cu tot atîta dreptate ar
putea jeli pe un cal de cea mai bună rasă, că n-a învăţat
gramatică sau că nu se ţirăneşte cu baclavale ori să plîngă
pe un taur pentru că nu e bun pentru întreceri sportive.
Aşadar, precum un cal nu e nefericit pentru că e neştiu
tor de gramatică, aşijderea omul prost nu e nefericit, pen-
tru că prostia stă în firea omului
Dar isteţii de logicieni vin cu o nouă obiecţie: S-a
dat omului, în chip deosebit, cunoaşterea ştiinţelor, pentru
că, prin ajutorul lor, să întregească, prin spiritd lui, ceea
ce natura a lăsat neîntreg. Ca şi cum ar avea vreo apa-
renţă de adevăr afirmaţia că natura, care a veghiat cu
atîta luare aminte la crearea ţînţarilor, buruienilor şi flo-
rilor, ar fi dormit la zidirea omului, încît să fie nevoie
de ştiinţe pe care Theutll.'i acela, geniu vrăjmaş neamului
omenesc, le-a născocit spre marea nenorocire a oamenilor_
Căci aceste născociri nu numai că nu aduc fericirea, ci
zădărnicesc chiar scopul pentru care au fost create, cum,
la Platon 116 , cu rr.ult duh, acel rege 117 prevăzător spune
despre invenţia alfabetului.
Ştiinţele se răspîndiră în lume - ca şi celelalte mo-
lime omeneşti - avînd aceiaşi izvoditori care au adus
toate pacostele pe capul muritorilor, adică demonii, ce
şi-au luat numele acesta, adică ştiutori 118 de la ştiinţa lor.
Neamul acela simplu din vîrsta de aur nu era ferecat cu
nici o ştiinţă; se lăsa dus de fire şi călăuzit doar de porni-
rile lui. La ce ar fi fost trebuitoare gramatica atunci
cind toţi se slujeau de aceeaşi limbă, iar vorbirii nu i se
cerea altceva decît să ne facă să ne înţelegem unul cu
celălalt? La ce ar fi folosit dialectica, dacă nu exista
retorica, atunci cînd nici un om nu punea beţe în roţile
ELOGIUL NEBUNIEI 47
celuilalt? La ce, cunoaşterea de legi, cînd lipseau obiceiu-

rile cele rele, din care, fără îndoială, s-au născut legile-
bune?
Apoi erau prea plini de evlavie pentru ca, dintr-o
c'Uriozitate necucernică, să caute a scorrr,oni tainele firii,
să măsoare astrele cu distanţele lor, mişcările, urmările
şi cauzele ascunse ale fenomenelor, încredinţaţi că e o
nelegiuire ca omul cel muritor să încerce a se ridica la
cunoştinţe ce trec dincolo de condiţia sa de om. Nebu-
nia de a cerceta ce se petrece dincolo de ceruri nu le-a
venit niciodată în minte. Dar ştirbindu-se încetul cu în-
cetul acea nevinovăţie din vîrsta de aur, cum am văzut
mai înainte, duhurile cele rele născociră artele, însă pu-
ţine, şi acestea primite doar de puţini. In urmă chaldeii,
cu superstiţia lor, şi grecii, cu trîndava lor lipsă de se-
riozitate, mai născociră alte nenumărate chinuri ale spi-
ritului, căci doar gramatica singură prea ajunge spre
a preface viaţa într-o veşnică tortură.
<Artele cele mai preţuite sînt tocmai cele care au
mai puţin de-a face cu înţelepciunea.> Printre artele sau
ştiinţele acestea sînt preţuite mai mult cele ce se apropie·
mai tare de simţul comun, adică de prostie. Teologii rabdă
de foame, fizicienii rabdă de frig, astrologii sînt luaţi în
rîs, dialecticienii nu sînt luaţi în seamă.
Face cît oameni mai mulţi un om care vindecă oameni1 10 •
Şi în meseria asta cu cît· e unul mai ignorant, mai

îndrăzneţ şi mai repezit, cu atît are trecere mai mare la
grangurii aceia de sus, căci medicina, cum se practică
mai ales de către cei mai mulţi, nu e altceva decît o păr
ticică din linguşire, nu mai puţin, de bună seamă, decît
retorica 120 • După aceştia locul următor se dă oamenilor
de legi. Nu ştiu dacă nu li se cuvine locul întîi lor, a căror
48 ERASMUS
<profesiune filozofii (ca să nu-mi spun eu părerea proprie)

-0numesc rîzînd, într-un singur glas, meseria măgărească.
1ntr-adevăr toate afacerile, atît cele mari cit şi cele mai
mici, se fac după voia şi
părerea acestor asini. Jupî-
nii aceştia barem se îmbo-
găţesc · cu meseria lor, pe
cînd teologul, chiar după ce
a răscolit toate rafturile du-
lapurilor lui, ronţăie mai de-
parte la niprala lui 121 , răz
boindu-se necurmat cu ploş
niţele şi păduchii.
Aşadar, precum artele
cele mai folositoave sînt ce-
le în legătură cu prostia, tot
a$a cu mult ·mai fericiţi
sînt aceia cărora le-a fost în-
:găduit să se ferească de orice cîrdăşie cu vreo ştiinţă şi
să urmeze drept călăuză doar natura ce nu dă greş nici-
odată, afară numai dacă vrem să sărim peste gardul' firii
omeneşti. Firea urăşte sulimanurile şi se dezvoltă în chip
·mult mai prielnic ceea ce nu -a fost siluit de vreun meş
t~ug.
<Dintre celelalte vie ţuitoare cele mai fericite sînt
tocmai cele care nu sînt supuse nici unei instruiri.> Ei,
nu vedeţi că, dintre toate celelalte specii de vietăţi, duc
viaţa cea mai plăcută acelea care nu sînt supuse nici
unei sile şi au doar natura ca povăţuitoare? Ce e ·mai
fericit şi mai minunat decît albinele? -Ele nu au măcar
n ici toate simţurile şi, totuşi, ar putea arhitectura găsi
-;un model mai bun pentru clădiri? Ce filozof a conceput
ELOGIUL NEBUNIEI 49
vreodată un asemenea stat? Pe cînd calul, care are ceva

din simţirea şi inteligenţa omului şi s-a aciuat în. tovă
răşia lui, trebuie să sufere şi să ·ia parte la nenorocirile
stăpînului său. Astfel, nu arareori, de ruşine să nu fie
!nvins la întreceri, gîfîie de-şi dă sufletul1 22 , iar în răz
boaie, năzuind la triumf, e străpuns împreună cu călă
reţul şi muşcă, o dată cu el, ţărna, ca să nu mai pome-
nesc de frîul cu ţepi, de pintenii ascuţiţi, de temniţa
grajdului, de loviturile de bici şi de băţ, de hamuri, de
greutat_ea călăreţului, pe scurt, de toată tragedia aceea
a robiei în care s-a vîrît singur de bună voie, fiindcă,
imitînd pe cei viteji, vrea să se răzbune crunt pe vrăj
maşi.
Cu cît e mai vrednică de pismuit viaţa. muştelor şi
a păsărilor, care trăiesc de azi pe mâine după pornirile
lor fireşti pe cit le îngăduie capcanele omului! Acestea,
dacă puse în colivii, se deprind să imite graiul omului,
e uimitor cit îşi pierd din frumuseţea loct înnăscută. Atît
e de adevărat că, în toate privinţele, ceea ce a zidit
natura stă cu mult mai ,presus decît ceea ce arta a căutat
să sulemenească!
De aceea nu pot lăuda îndeajuns pe Pitagora 123, care,
după 1ce a fost de toate: filozof, bărbat, femeie, rege,
simplu particular, peşte, cal, broască, şi, cred, chiar şi
burete 124, - cînd a fost cocoş a ajuns la încheierea că
omul e cel mai nefericit din toate făpturile, deoarece
toate celelalte erau mulţumite cu hotarele pe care li le-a
pus firea, numai omul încearcă să treacă de marginile
puse lui de către soartă.
<Proştii sînt dintre toţi cei mai fericiţi.> De ase=.
menea tot el, printre oameni, pune adesea pe oamenii de
rînd mai presus de. cei învăţaţi şi puternici. Intr-adevăr,
50 ERASMUS
Gryllos acela n-a fost cu puţin mai cuminte decît „prea

înţeleptul Ulise", de vreme ce prefera să guiţe ca porc,
într-un . coteţ (al zînei Circe), decît să înfrunte at'itea
nenorociri ca acel erou. Omer, părintele palavragiilor,
pare a fi de aceeaşi părere, cînd numeşte, îndeobşte, pe
muritori „nenorociţi şi prăpădiţi", pe cînd pe Ulise al
său, pe acest model de înţelepciune, îl numeşte adesea
,,nefericitul", epitet pe care nu-l dă niciodată lui Paris,
Aiax sau Ahile. Şi de ce? - Fiindcă Ulise era isteţ şi
îndemînatic şi nu făcea •nimic decît după povaţa At~e--
nei, şi era prea cuminte, depărtîndu-se foarte mult de
călăuza naturii. Aşadar, precum dintre oameni se depăr
tează mai mult de fericire tocmai aceia ce năzuiesc la
înţelepciune - de două ori proşti prin aceasta, deoarece,
fiind născuţi oameni, au uitat de soarta lor şi ţintesc la
o viaţă de zei nemuritori şi, după pilda giganţilor, cu
arma ştiinţei duc război împotriva naturii - tot astfel,
dimpotrivă, par foarte puţin nefericiţi aceia care se apro-
pie cît mai mult de simţirea şi prostia dobitoacelor şi nu
:încearcă nimic peste puterile omului.
Ia să vedem dacă putem dovedi acest lucru, nu prin
silogismele stoicilor, ci printr-o pildă mai vădită. Dar,
pe zeii nemuritori, e cineva mai fericit decît felul ăsta
de oameni pe care obişnuim să-i numim măscărici, proşti,
nerozi şi bleoţi, adică, după părerea mea, cu numele cele
rr_ai frumoase? Vă voi spune acum un lucru care, la
prima vedere, vi se va părea nesocotit şi absurd ~i. ra,•=,
totuşi, e prea adevărat. Mai întîi ei sînt scutiţi de frica
de moarte, un rău, care, pe Jupiter, nu e din cele mai
mici. Nu simt, apoi, ucigaşa mustrare de cuget. Nu se în-
spăimîntă de basmele cu sufletele morţilor; nu se sperie
de strigoi şi de stafii, nu sint chinuiţi de teama nenoroci-
ELOGIUL NEBUNIEI Sl
rilor ce au să vină şi nu se frărnîntă cu nădejdea unei

mai bune soarte viitoare. într-un cuvînt, nu sînt mun-
ciţi de nenumăratele griji la care e supusă viaţa şi nu
cunosc ruşinea, teama, ambiţia, pisma şi dragostea în
sfîrşit, o dată ce se apropie cit mai mult de nesimţirea
dobitoacelor fără judecată, ei nici nu mai pot păcătui,
după cum ne încredinţează teologii. Acum cumpăneşte,
dnţelept prea prost ce eşti, de cite griji e muncit sufle-
tul tău şi ziua şi noaptea Strînge într-o grămadă toate
neajunsurile vieţii tale, şi aşa vei înţelege, în sfîrşit, de
cîte rele am scutit pe neghiobii rr.ei. Mai adaugă la
aceasta că nu numai că-şi petrec viaţa într-o necurmată
veselie, · danţuri, cintece şi risete, dar ei aduc totodată
plăcerea, danţul, veselia şi rîsul în societatea celor din
jurul· lor, ca şi cum zeii, în îndurarea lor, ni i-ar fi dat
ca să insenineze tristeţea traiului nostru. Cum se face că,
deşi oamenii au sentimente felurite unii faţă de alţii, pe
aceştia toată lumea îi recunoaşte
e:a pe ai săi, îi doreşte, îi nutreşte,
1i ocroteşte, îi îmbrăţişează şi-i
ajută cind se abate asupra lor
vreo năpastă şi le îngăduie să
spună şi să facă ce poftesc, fără
a-i pedpsi. Intr-atît nimeni nu
doreşte să le facă vreun rău, că
pînă şi fiarele sălbatice se feresc
să-i vatăme de parcă natura în-
săşi le-ar fi învăţat să respecte
nevinovăţia prostiei lor! Căci ei sînt apăraţi de către zei
şi mai ales de mine, şi de aceea cu drept cuvînt toată
lumea îi cinsteşte.
52 ERASMuS
<Capetelor incoronate le plac mai mult proştii de-

cît înţelepţii.> Dar nu -numai atît: chiar stăpînitorii cei
mai puternici se prăpădesc de dragul lor în aşa măsură
că fără ei unii nu pot nici să
pr:înzească, nici să iasă la plim-
bare, ba nu se pot lipsi de ei
nici măcar u~ ceas. Şi nu cu
puţin îi preferă pe aceşti bleoţi
acelor înţelepţi ursuzi, pe care
totuşi îi hrănesc numai din de-
ş ertăciune. De ce îi puse ei mai
presus, cred că nu e greu de în-
ţeles şi nici nu trebuie să ne mire, de vreme ce acei
filozofi nu spun prinţilor decît lucruri :triste şi , bizuiţi
pe ştiinţa lor, nu se sfiesc să strecoare în urechile deli-
cate ale stăpînitorilor adevăruri muşcătoare, pe cin~
măscăricii le servesc totdeauna doar ceea ce le place:
glurr.e, jocuri, hohote de rîs, petreceri. Mai ţineţi seama
şi <;le privilegiul - ce nu e de dispreţuit - al proştilor,
de a fi săraci cu duhul şi de a put.ea spune adevărul
curat. Şi ce e mai vrednic de laudă decît adevărul? Chiar
, dacă Alcibiade125 , la .Platon 126 , atribuie, în proverbul
acela, doar vinului şi copiilor sinceritatea, totuşi acea
lau.dă mi se cuvine în primul rînd mie, chiar după măr
turia lui Euripide, de la care a rămas acea zicală celebr~:
Căci nebunii nebunul spunem.
Neghiobul, ceea ce are pe suflet, aceea arată şi pe

chipul său şi spune şi din gură, pe cînd înţeleptul, după
cum spune acelaş·i Euripide128 , are două limbi: cu una
spune adevărul, iar cu cealaltă, ce-i dictează împrejură
rile. El a11e meşteşugul de a face din negru alb şi de a
ELOGIUL NEBUNIEI 53
sufla din aceeaşi gură, cînd rece, cînd cald şi de a avea

.u na în guşă şi alta în căpuşă-
Cu toată fericirea lor, stăpînitorii îmi par, totuşi foarte
nefericiţi, pentru că n-au pe nimeni de la care să afle
adevărul şi sînt siliţi să aibă, în loc de prieteni, linguşi
tori. Dar urechile stăpînitorilor - ni se va spune - nu
suferă adevărul şi de aceea ei fug de înţelepţi, de teamă
să nu se ivească vreunul mai slobod la gură care să cu--
teze a spune mai de grabă adevărul decît lucruri plă
cute. Da, aşa e: regii urăsc adevărul. Dar, totuşi, împre-
jurarea asta le-a venit în ajutorul proştilor mei, aşa că
din partea lor se ascultă cu plăcere nu numai adevărul,
ci şi mustrări făcute pe faţă, care, spuse de un filozof,
i-ar fi adus acestuia moartea, dar venite de la un măscă
rici fac o nespusă plăcere.
Adevărul are în sine ceva care farmecă, dacă hu se
amestecă în el ceva jignitor; şi zeii au dat tocmai proşti
lor acest talent. Cam , din aceleaşi pricini ei au aşa de.
mare trecere şi la femei, care
din firea lor sînt mai . aplecate
spre plăceri şi flecăreală. Orice
şi-ar îngădui ei faţă de ele,
chiar de ar fi vorba de lucruri
tare serioase, ele le iau drept
glumă şi joacă, căci e tare vic-
lean acest sex în a-şi ·îmbro-
bodi păcatele.
<Ferice de cei proşti şi
vai de înţelepţi!> Ca să re-
vin la fericîreâ neghiobilor, după ce au .petrecut o viaţă
între nespusă veselie, fără vreo teamă sau sentiment al ·
morţii, pornesc, drept în Cîmpiile ,Elizee ca să desfăteze cu
54 ERASMUS
jocurile lor sufletele cucernice şi fără de treabă de acolo.

Haideţi acum să comparăm soarta unui filozof - oricare
vreţi - cu soarta acestui măscărici. închipuiţi-vă, pentru
această paralelă, un model de înţelepciune, un om ce
şi-a prăpădit copilăria şi tinereţea ca să agonisească ştiin
ţă şi care şi-a pierdut anii săi cei mai frumoşi în vegheri
neîntrerupte, în griji şi osteneli, şi care nici în restul
vieţii n-a gustat o fărîmă de plăcere, mereu cruţător,
sărac, trist şi posomorit, nedrept şi aspru cu sine însuşi,
plictisitor pentru alţii şi urît de ei, palid, slab, bolnăvi
cios şi cu cearcăne la ochi, îmbătrinit şi încărunţit înainte
de vreme şi pe cale de a fugi din viaţă înainte de soro-
cul potrivit. Dar ce însemnătate are ziua cînd moare un
asemenea ipochimen ce n-a trăit niciodată? lată deci
icoana straşnică a înţeleptului!
< Ceva despre stoici şi cele două feluri de smin-
teală.> Dar aud „Broaştele din Stoa" orăcăind iarăşi:
;,Nu e nenorocire mai mare - zic ele - decît nebunia 129 !
Iar cuhnea prostiei este foarte aproape de ea sau chiar
. ,se confundă cu ea. Căci ce altceva e nebunia decît o ră
tăcire a sufletului"? - Dar aceste broaşte orbecăiesc în
cea mai deplină greşeală- Haideţi mai bine, să spulberăm
acum, cu ajutorul muzelor ocrotitoare şi acest silogism.
Căci stoicii aceştia sînt mari chiţibuşari (însă o vor păţi-o
ei). într-adevăr, precum la Platon 130 , Socrate ne arată că
sînt două Venere şi doi Cupidoni, tăind în două şi pe una
şi pe celălalt, tot aşa şi aoeşti dialecticieni ai noştri ar
trebui să facă deosebire între nebunie . şi nebunie, dacă
ţ-in să fie socotiţi ei înşişi sănătoşi la minte. Căci nu orice
nebunie e nefericită. Altminteri n-ar fi spus Horaţiu:
Au joacă îşi face cu mine o dulce nebunie? 131
ELOGIUL NEBUNIEI 55
:;ii nici Platon n-ar fi aşezat extazul (nebun) al poeţilor,

prorocilor şi îndrăgostiţilor printre bunurile cele mai de
seamă ale vieţii şi nici profeteasa aceea nu ar fi numit
nebunie acea aventură a lui Eneas 132• Există, aşadar, două
feluri de nebunii: una pe care o trimit din fundul Infer-
nului Furiile cele răzbunătoare, cind ele pornesc şerpii
Jor pentru a insufla în inimile oamenilor furia cea ucigaşă
a luptelor sau setea nesăţioasă de aur sau vreo dragoste
ruşinoasă şi nelegiuită ori vreun paricid sau incest ori
pîngărirea celor sfinte sau vreo altă pacoste de felul
acesta, pentru a face apoi cugetele înspăimîntate ale ce-
lor vinovaţi să simtă boldul rerr.uşcării.
Dar mai e un fel de nebunie cu totul deosebită de
cea dintîi; ea porneşte de la mine şi toţi ar trebui s-o
dorească ca fiind cel mai de seamă bun. Ea apare ori de
.cite ori o plăcută rătăcire a minţii scuteşte pe cineva de
acele griji neliniştitoare şi îl cufundă în tot soiul de plă
·ceri. O astfel de rătăcire a minţii şi-o doreşte Cicero, .
într-o scrisoare către Atticus, ca un mare dar al zeilor şi
anume ca să poată uita puzderia de rele ce îl copleşeau.
De aceeaşi părere era şi argianul acela 133, a cărui nebunie
consta în aceea că îşi petrecea zile întregi la teatru rî-
zind şi bătînd din palme, închipuindu-şi, în bucuria lui,
că se reprezentau acolo tragedii minunate, cînd de fapt
nu se juca nimic. De altfel, în celelalte îndatoriri ale
vieţii se purta ca un om în toată firea:
plăcut prietenilor,
Blînd cu soţia şi · gata să ierte greşeala
Sclavului, care, rupînd pecetea, băuse .vreo sticlă
Infundată de vin ... m
După ce neamurile îl vindecară de boală cu tot felul de

5G ERASMUS
leacuri, şi-şi veni în fire, el se tîngui astfel către prie-

tenii săi:
Nu m-aţi salvat o prieteni!
M-aţi omorît, căci mi-aţi smuls a vieţii plăcere şi silnic
Voi din cuget mi-aţi scos rătăcirea fermecătoare.
Şi avea dreptate, căci ei erau cei greşiţi şi care aveau

nevoie de elebor 135 , ei, care crezuseră că trebuie să alunge
·cu tot felul de băuturi, ca pe o boală, o nebunie aşa de
.fericită şi plăcută.
De altfel nu pretind că orice rătăcire a simţurilor
ori a minţii trebuie să fie botezată cu numele de nebu-
nie. Cînd cineva are ochi aşa de slabi că ia un catîr drept
un măgar ori admiră o poezie proastă crezînd-o foarte
bună, nu trebuie numai decît socotit ca nebun- Dar dacă
Ja greşeala simţurilor se mai adaugă şi aceea a judecăţii,
şi aceasta într-o măsură neobişnuită şi în continuu, acesta
va putea fi într-adevăr socotit ca aproape de nebunie, ca
·~cela, de pildă, care, auzind un măgar zbierînd, îşi închi-
puie că aude nişte acorduri minunate sau care, sărăcuţ
fiind şi dintr-o familie foarte joasă, se crede a fi Cresus,
craiul lidienilor. Dar dacă acest fel de nebunie ia, cum se
intîmplă adesea, o formă plăcută şi veselă, ea aduce nu o
mică desfătare atit celor ce sînt cuprinşi de ea, cît şi
spectatorilor ce nu s-au molipsit de ea. Felul acesta de
'sminteală e mult mai răspîndit decît se crede de obicei.
Un nebun rîde de un alt nebun şi îşi fac unul altuia pe
plac, şi nu arareori se va întîmpla să vedeţi un nebun
mai mare rîzînd mai tare de un nebun mai mic.
<Felul .cel mai plăcut de sminteală.> într-adevăr~
orr.ul e cu atît mai fericit cu cît nebunia lui se manifestă
în mai multe feluri - după părerea mea, a Prostiei -
numai să rămînă în hotarele acelui fel de prostie ce ne
ELOGIUL NEBUNIEI S'i" ·
este specială nouă şi care este aşa de răspîndită, că mă

îndoiesc dacă se poate găsi în toată omenirea o singură
făptură care să fie cuminte în toate ceasurile zilei şi să
nu fie stăpînit de vreun fel de scrînteală. Să ne gîndim

numai la această mică deosebire: cînd un om ia un
dovleac drept o femeie, nu şovăie nirr.eni să-l creadă
nebun, pentru că un asemenea caz este rar, cînd, însă,
un bărbat o crede pe nevasta sa care i-a sădit o întreagă
pădure de coarne ·pe cap, credincioasă ca Penelopa şi, în
fericita lui închipuire, îşi binecuvîntează soarta, - pe
un astfel de om nu-l numeşte nimeni nebun, pentru că
acest lucru li se întîmplă multor bărbaţi.
Din această categorie fac parte şi, aceia care, în afară.
de vînatul lighioanelor sălbatice, dispreţuiesc orice şi sus-
'ţin că simt o plăcere de necrezut ori de cite ori aud su-
netul acela urît al cornului sau lătratul cîinilor. Ba cred
chiar că şi excrementele acestora li se pare că miros a
scorţişoară. Apoi ce plăcere de cîte ori trebuie să taie
vînatul!
, A tăia tauri şi berbeci e îngăduit poporului de rînd,
dar· a tăia o fiară, asta nu e permis decît nobilului.
58 ERASMUS
Acesta, cu capul descoperit, în genunchi, cu cuţitul menit

pentru aceasta (căci nu e voie s-o facă cu orice fel de
cuţit), taie, cu anumite gesturi, anumite părţi, într-o anu-
mită rînduială, cu o adevărată evlavie. In timpul acestei
•operaţiuni ceata vînătorilor face cerc împrejurul lui; toţi
privesc în tăcere smerită şi sînt mişcaţi de priveliştea
aceasta ca de ceva nou şi sfînt, deşi au mai văzut-o de
·O mie de ori. Cine a izbutit să guste fie şi un dumicat din
vînat, crede că s-a mai înnobilat cu un grad. Şi aşa, vînă

.torii noştri, care toată viaţa lor hăituiesc fiare şi le mă
nîncă, la urma urmelor nu se aleg cu altceva, decît că
ajung aproape tot aşa de sălbatici ca şi fiarele urmă
rite de ei, şi totuşi ei îşi închipuie că duc o viaţă de regi.
Un alt fel de oameni foarte asemănători cu cei de
mai sus sînt cei înfierbîntaţi de mania clăditului; ei .
.,schimbă azi cercul în pătrat, iar mîine pătratul în cerc,
nu isprăvesc niciodată şi nu cunosc nici o măsură, pînă
,cind, ajunşi la sapă de lemn, nu mai au nici unde locui
şi. nici ce mînca. Dar ce are a face? Fapt e că şi-au pe-
trecut cîţiva ani în cea mai deplină fericire.
Imediat după ei mi se pare că vin aceia care, prin
mijloace necunoscute şi tainice, vor să schimbe firea lu-
crurilor şi străbat uscatul şi marea în căutarea nu ştiu
cărei esenţe. Dulcea nădejde îi amăgeşte atît de mult, că
nu cruţă nici o cheltuială, nici osteneli, şi cu mintea lor
listeaţă născocesc mereu cite ceva cu care se amăgesc din
nou, îndrăgind himera lor, pînă cind, irosindu-şi toată
averea, nu mai pot face faţă nici măcar cheltuielilor
pentru bucătărie 137 • Cu toate astea nu contenesc de a se
cufunda în visări plăcute, îndemnînd din răsputeri şi pe
alţii să alerge după aceeaşi himeră. Şi cind, în sfîrşit,
E LOGIUL NEBUNIEI 59
sînt părăsiţi de orice nădejde, le ma'i rămîne marea mîn-

gîiere de a-şi spune, potrivit acelei zicale:
In marile întreprinderi, chiar şi singurul fapt de a fi voit este
d.e ajuns1as.
Atunci aruncă vina pe scurtimea vieţii care - zic

ei - a fost neîndestulătoare pentru împlinirea unui plan
atît de măreţ.
Cît despre amatorii de jocuri de noroc, şova1esc în-
trucîtva, dacă trebuie să-i primesc în breasla mea. Ori- .
cum, e o privelişte cu totul neroadă şi caraghioasă să-i
vezi pe unii că sînt atît de dedaţi acestor jocuri încît,
cum aud duruitul zarurilor, prinde a le bate inima să le
sară din loc. Cînd, după ce au fost mereu jucăria speran-
ţei de a cîştiga, au văzut corabia lor sfărîmîndu-se de
stînca zarului, mai primejdioasă <lecit capul Malea 139 ;
după ce şi-au pierdut toată averea şi abia au scăpat goi,
goluţi din acel naufragiu, ar fi gata să-şi calce cuvîntul
şi să înşele pe oricine mai de grabă decît pe acela care
le-a ciştigat banii la joc, şî asta
pentru a-şi păstra renumele lor
de oameni serioşi!
Ce să mai zic acum de
acei moşnegi care, aproape
orbi, joacă chiar cu . ochelarii
pe nas? Sau despre aceia care
loviţi de o meritată podagră ce
le-a înţepenit mădularele, toc-
mesc cu plată un înlocuitor ca
să zvîrle pentru ei zarurile în cornet? Nostim lucru, nu-
mai că acest joc degenerează în turbare şi atunci nu mai
ţine de mine ci de Furii.
60 ERASMUS
< Credinţa prostească. >

Dar iată de data asta un soi
de oameni care, fără îndoială, sînt cu totul din aluatul
nostru: sînt aceia cărora le place să asculte sau să po-
vestească minunăţii şi minciuni gogonate şi care nu se
:=.;atură niciodată de astfel de basme în care se pome-
neşte de semne şi minuni, de strigoi, de stafii, de du-
huri rele, de oameni de pe lumea cealaltă şi de o mie de
astfel de minunăţii, care cu cît sînt rp.ai departe de ade--
_văr, cu atît sînt crezute mai cu înverşunare şi gîdilă
urechile cu o mîncărime mai plăcută. Şi astfel de po-
veşti nu numai că ajută de minune la alungarea urîtului
ceasurilor de plictiseală, dar aduc şi ceva cîştig mai ales
preoţilor, şi predicatorilor.
înrudiţi cu aceştia sînt apoi
aoeia care şi-au vîrît în cap
·încredinţarea nebunească dar
plăcută, că, dacă au dat ochi cu
vreun chip de lemn sau de
vreo icoană a lui Polifem al
vostru, - adică a sfîntului Cris-
tofor140 - în ziua aceea nu vor
muri; ~ă cei ce se vor închina,
cu anumite cuvinte, la statuia
sfintei Barbara, se vor întoarce
teferi din luptă sau că cine va
aprinde în anumite zile, un
anumit număr de luminări şi
va spune anumite mici ru-,
gaciuni la icoana sfîntului
Erasm141 , are să ajungă în scurt timp un om bogat. Aveau
un nou Hipolit 142 ; acum au găsit în sfîntul Gheorghe un·
alt Hercule, şi calului acestui sfînt, pe care, plin de cea
ELOGIUL NEBUNIEI 6[
mai mare evlavie, îl împodobesc cu paftale şi cu bumbi -

doar că nu i se închină - şi, uneori se silesc să cîştige
ocrotirea călăreţului prin mici daruri. A jura pe coiful lui
de bronz trece drept un jurămînt regesc.
Ce să mai zic de aceia al căror cuget fericit se mîn-
gîie cu credinţa în acele mincinoase iertări de păcate 143 ?
Ei măsoară soroacele Purgatoriului ca şi cu un ceasornic,
60cotind, fără teamă de vreo greşeală, ca dintr-o abacă,
veacurile, anii, lunile, zilele. Sau despre acei care bizuiţi
pe cîteva mici semne magice şi cîteva mici rugăciuni, pe
)~re le-a născocit vreun şarlatan cucernic, fie spre a
petrece, fie pentru a dobîndi vreun cîştig, trag nădejde
de orice: de avuţii, onoruri, plăceri, ospeţe îmbelşugate,
sănătate de-a pururi înfloritoare, viaţă lungă, bătrîneţe,
avuţii şi, în sfîrşit, un locşor în ceruri, aproape de Hris-
tos, unde bineînţeles, vor să se ducă cît mai tîrziu, adică
după ce, spre părerea lor de rău, îi vor părăsi plăcerile
acestei vieţi, de care se despart aşa de greu şi abia atunci
să urmeze acele desfătări cereşti. Iată, de pildă, un negu-
ţător, un ostaş, un judecător care cred că, aruncînd în
cutia milelor o mică monedă provenită din atîtea jafuri,
li s-a iertat toată haznaua de păcate 144 din întreaga lor
viaţă; că atîtea călcări de jurămînt, atîtea desfrînări, atî-
tea beţii, gîlceve, omoruri, înşelătorii, vicleşuguri şi tră
dări pot fi răscumpărate, ca şi printr-o învoială, şi ispă
şite în aşa fel că ei se simt îndreptăţiţi să înceapă din
nou .un alt şir de nelegiuiri.
Pe de altă parte, ce nebunie mai mare şi mai mîngî-
ietoare totodată, decît să-ţi închipui că o să ai parte de
o fericire mai mult decît desăvîrşită, dacă în fiecare zi
i·osteşti şapte versete din Psaltire? Se zice că un diavol
duhliu, dar mai mult gură-spartă decît şiret, ar fi arătat
62 ERASMlJS
sfîntului Bernard care sînt aceste versete, dar numai

fiind păcălit cu mult meşteşug de către sfînt 145• Şi aceste
nerozii aşa de mari, de aproape că mă ruşinez şi eu· de
ele, sînt încuviinţate nu numai
de prostime, ci chiar şi de aceia
·, care propovăduiesc religia.
Dar nu numai atît: în
aceeaşi categorie intră şi faptul
că fiecare ţinut are sfîntul lui
anumit şi fiecare sfînt are atri-
buţiile lui şi cultul lui deose-
bit: unul vindecă durerile de
dinţi, altul sare în ajutorul fe,:.
meilor ce stau să nască; altul
te ajută să capeţi înapoi lucru-
rile ce ţi s-au furat, altul te
scapă de primejdia neufragiu-
lui, iar altul îţi ocroteşte tur-
ma şi aşa mai departe. A-i în-
şirui pe toţi, ar cere un timp nesfîrşit. Sînt unii care au
puterea de a te feri de mai multe rele o dată, dar mai pre-
sus decît toţi maica domnului, în care poporul crede
aproape mai mult decit în fiul ei.
<Darurile făcute bisericii, dovada cea mai bună a
prostiei. > Dar de la aceste puteri cereşti ce oare cer oa-
menii, dacă nu bunuri ce ţin de Prostie, adică de mine?
Ia spuneţi-mi, între atîtea prinosuri de mulţumire ce
âcoperă toţi pereţii unor biserici, ba chiar şi bolta, vă
zut-aţi vreodată pe vreunul mulţumind că s-a vindecat
de prostie sau că s-a făcut cu un dram mai cuminte?
Unul a scăpat de înec; altul, străpuns de vrăjmaş , a scă
pat cu viaţă ; altul a şters-o din luptă, cu atît noroc şi .. .
ELOGIUL NEBUNIEI
vitejie, pe cînd ceilalţi se băteau; unul, spînzurat146 pen-

tru jafuri, a căzut din spînzurătoare, datorită unui sfînt
prieten al hoţilor, ca să uşureze mai departe pe alţii de
avuţiile rău strînse. Altul a evadat, după ce a spart în-
ichisoarea, iar altul s-a vindecat de friguri, spre marea
supărare a medicului. Altuia, otrava înghiţită, care i-a
pricinuit deşertarea pîntecelui, i-a adus lecuirea, spre
disperarea soţiei ce şi-a cheltuit banii şi truda de haram.
Altul, căruia i s-a răsturnat căruţa, s-a întors cu caii
teferi acasă. Unul scapă viu de sub dărîmăturile unei
case, iar altul, prins asupra faptului de bărbatul adulte-
rei, scapă nevătămat. Nici unul nu mulţumeşte divinităţii
tă l-ar fi vindecat de sminteala lui. Atît de plăcut lucru
e să n-ai minte, că muritorii se roagă să fie feriţi de
orice rău mai degrabă decît de prostie. Dar ce mă vîr-
eu în acest ocean de superstiţii?
Dacă o sută de limbi aş avea şi guri tot o sută,
Toate c-un glas de aramă, eu n-aş putea să-nşir toate
Ale nerozilor feluri şi ale prostiei lor soiuri147 •
Atît de mult mişună viaţa tuturor creştinilor de ast-

fel de aiureli, pe care preoţii le îngăduiesc şi le întreţin
bucuros, ştiind cu ce cîştig se aleg din ele! într-acestea,
dacă s-ar ivi unul din acei înţelepţi aşa urîţi de 03.meni.
şi le-ar propovădui asprul adevăr: ,,Veţi fi mîntuiţi, dacă
veţi trăi întru cinste, vă veţi răscumpăra păcatele, dacă,
la bănuţul dat de pomană, veţi adăuga şi ura de fapte
rele, lacrămile, veghile, rugăciunile, posturile, şi vă veţi
,schimba întregul fel de viaţă, - acest sfînt vă va ocroti,
dacă veţi urma felul lui de viaţă". Dacă, zic, înţeleptul
nostru ar rosti astfel de adevăruri şi altele asemănătoare
'lor, închipuie-ţi în ce tulburare ar arunca cugetele muri-
torilor ce trăiau într-o aşa de mare fericire!
64 ERASMUS
De tagma smintiţilor mai ţin însă şi aceia care, încă

jfiind în viaţă, rinduiesc cu de-amănuntul pompa cu care
voiesc să fie îngropaţi şi prescriu numărul de făclii, de
persoane îndoliate, de cintăreţi şi de bocitoare (ce trebuie
să ia parte), ca şi cum simţurile lor ar putea să se bucure
de această privelişte sau le-ar fi ruşine dacă trupul lor
n-ar fi îngropat cu măreţia cuvenită, rnînaţi de aceeaşi
rîvnă ca edilii noi aleşi ce pregătesc cu cea mai mare
grijă jocurile :;,i ospeţele pe care trebuie să le dea po-
porului. ·
<Alte chipuri ale Prostiei.> Deşi mă grăbesc, totuşi
nu pot scăpa din vedere pe acei oameni, care, măcar că
nu se deosebesc întru nimic de cei din urmă cirpaci,
se mîndresc straşnic cu cite un titlu deşert de nobleţă:
unul îşi trage neamul de la Eneas, altul de la Brutus,
altul de la Arcturus 148. Ei răspîn
desc peste tot chipurile, sculptate
sau zugrăvite, ale străbunilor lor,
îşi înşiră străbunii şi răsstrăbunii
şi
pomenesc vechile lor porecle,
în vreme ce ei înşişi seamănă cu
nişte statui mute, mai lipsiţi de
duh decît chipurile pe care le ex-
pun. Şi totuşi, duc o viaţă fericită,
plutind în . egoismul lor, şi nu duc
lipsa, în jurul lor, de alţii tot aşa
de proşti ca ei, care admiră aceste
ipochimene ca pe nişte zei.
Dar ce stau eu ·şi înşir toate aceste categorii, cînd e
~impede că această iubire de sine face, peste tot, pe oa-
rr.eni fericiţi în multe şi minunate chipuri? Cînd ăsta,
ELOGIUL NEBU NIEI 65
care e mai pocit ca · o maimuţă, îşi închipuie că e un

Nirel.! 149 ? iar altul, care a tras trei linii cu compasul, se
crede un Euclid desăvîrşit? Cestălalt, care cîntă ca un
măgar din liră, cu un glas mai
urît decit acela „al bărbatului
găinii cind o muşcă de creas-
. tă" 150 , se crede un al doilea
Hermogene151 . •
Cel mai nostim fel de ne-
bunie e, însă, acela al unor
oameni ce se fălesc, ca şi cu un
lucru' propriu al lor,, cu talen-
tele slugilor lor. Aşa era de
două ori fericit bogatul acela
din Seneca 152, ce, avînd să po-
vestească o istorioară, ţinea
sclavi ,la îndemînă ca să-i su-
fle numele (eroilor din poveste). Omul acesta, aşa de pră
pădit, că numai sufletul mai era de el, a:r fi fost în stare
să primească chiar o provocare la lupta cu pumnii, bizuin-
du-se pe faptul că avea mulţi sclavi voinici.
t:e să mai spunem de cei ce se îndeletnicesc cu ar-
tele? Iubirea de sine îi stăpîneşte aşa de cumplit că mai
degrabă s-ar lepăda de ogoraşul părintesc decît să re-
cunoască că n-au talent; în51eosebi .actorii, cîntăreţii , ora-
torii şi poeţii. Cu cit unul din aceştia e mai lipsit de
talent, cu atît e mai mulţumit de sine, cu at·.t se' laudă
mai mult şi se umflă în pene. Şi îşi găsesc, cum se zice,
marfă pe măsura lor: · cu cit e unul mai nerod, cu atît îşi
găseşte mai mulţi admiratori; lucrările cele mai proaste
plac celor mai mulţi, deoarece mulţimea e supusă Pros-
tiei. Atunci, dacă cei mai neciopliţi sînt mai · mulţumiţi
66 ERASMUS
de sine şi mai admiraţi,

de ce să umbli după adevărata
ştiinţă, a cărei ..agoniseală cere atîta trudă, face pe om
mai morocănos, mai sfios, şi plăcut foarte puţinora?
<Iubirea de sine şi prostia fiecărui popor.> Dar văd
că natura, precum a sădit iubirea de sine în fiecare om,
a sădit-o tot aşa de bine şi în obştea deosebitelor naţii
şi oraşe. Britanii se laudă cu frumuseţea, muzica şi buna
lor mîncare; scoţienii se măgulesc cu nobleţea lor, se lau-
dă cu înrudirea lor cu familia regală şi, mai ales cu
agerimea lor dialectică; francezii se mîndresc cu
politeţea lor; panz1enii, cu
ştiinţa lor . teologică, prin care
- zic ei - îi într.ec .aproape pe
toţi ceilalţi oameni; italienii
susţin că sînt cei dintîi în. lite-
ratură şi elocinţă şi, pe lingă
ei, toţi ceilalţi oameni sînt niş
te barbari. Dar această părere
face mai ales fericirea romani-
lor1S3, care şi azi se încîntă vi-
sînd la vechea Romă; j ene-
ţienii sînt fericiţi şi mîndri de
nobleţea lor, iar . grecilor le
place să repete că au întemeiat
ştiinţele şi că sînt urmaşii ve-
chilor eroi atît de admiraţi.
Turcii ş i acea întreagă pleavă
, a omenirii se fălesc cu religia
· lor şi îşi rid de creştini pe
care-i socot drept nişte superstiţioşi. Dar mai ,cu haz sînt
evreii care şi azi aşteaptă pe Mesia al lor şi ţin , şi azi,
plin de habotnicie, la Moise al lor. Spaniolii se socot a fi
ELOGIUL NEBUNIEI 67
cei mai buni războinici, iar germanii sînt incîntaţi de sta-

tura lor înaltă şi de profunda lor cunoaştere într-ale
magiei 15".
< Linguşirea, leac bun la toate•> Şi, ca să nu intru
în prea multe -amănunte, vedeţi, cred, fericirea pe care
oamenii o qatoresc, fie îndeobşte, fie fiecare în parte
:Iubirii de sine, cu care seamănă minunat sora sa, Lingu-
şirea. Iubirea de sine nu înseamnă altceva decît să te
dezmierzi pe tine însuţi; linguşirea înseamnă a dezmierda
pe altul. Astăzi linguşirea e socotită ca un lucru de ocară
de către cei care cată mai mult la cuvinte decît la
!lucruri. Ei . sînt încredinţaţi că sinceritatea nu merge la
un loc cu linguşirea. Că acest lucru e adevărat, ne-o
poate dovedi chiar pilda animalelor fără judecată. Ce
dobitoc se pricepe să linguşească mai bine decît cîinele?
Şi este totuşi vreun animal mai credincios ca el? Ce (ani-
mal) ·e mai mîngîietor ca veveriţa şi totodată mai priete-
noasă cu omul? Sau poate sînt mai folositori omului leii
sălbatici, ori tigrii cei crunţi sau leoparzii furioşi?
E adevărat că există şi o linguşire foarte primej-
dioasă, cu care fiind înzestraţi unii oameni perfizi şi în-
clinaţi spre batjocură, duc la pieire pe nişte nenorociţi.
Dar aceea care porneşte din bunătatea cugetului meu şi
oarecum din curăţenia lui, e mult mai vecină cu virtutea
decît aceea care se opune acestei blîndeţi, şi e mai apro-
piată de asprime şi de o anumită ursuzenie morocănoasă
şi greoaie, de care vorbeşte Horaţiu 155 . Ea înalţă sufletele
abătute, mîngîie tristeţea, biciuieşte lîncezeala, . trezeşte
pe cei somnoroşi, uşurează boala, îmblînzeşte pe furioşi,
dă naştere dragostei şi o păstrează. Ea insuflă copiilor
gustul învăţăturii, descreţeşte bătrîn:eţea, ea dă lecţii
prinţilor fără să-i jignească sub masca laudei, într-un cu-
'68 E HASMUS
vînt ea face ca fiecare să-şi fie sieşi mai drag şi mai

plăcut, şi doar în aceasta stă, în primul rînd, fericirea.
Ce lucru este oare mai îndatoritor, decit acela pe care
şi-l fac catîrii cînd se scarpină
unul pe celălalt? Ce să mai
'1daug că acest fel de linguşire
constituie o mare parte din
elocinţa atît de lăudată, o par-
te încă şi mai mare a medici-
nei şi, cea mai mare parte a
poeziei; în sfîrşit ea este mierea şi mireasma oricărei le-
gături omeneşti.
<nuzia poate fi adesea prilej de fericire.> Mi se ·v a
obiecta că e rău să te înşeli. Dimpotrivă, cel mai mare
Tău e să nu te înşeli niciodată. Greşesc nespus aceia
care cred că fericirea stă în lucrurile înseşi. Nu, ea atîrnă
doar de părerile noast're, căci în lume e atîta întuneric şi
i-chimbare, că nu se poate şti nimic limpede, cum cu
multă dreptate au susţinut academicii mei 156 , cea mai
pl,lţin încrezută dintre toate şcolile filozofice sau, dacă
se poate şti ceva, acest ceva nu araI'eori strică bucuria
vieţii. Apoi sufletul omului e astfel făurit, că-i place mai
bine spoiala decît adevărul. Vreţi o pildă limpede şi la
îndemîna oricui? Duceţi-vă la predică, în biserică, şi veţi
vedea cum toţi moţăie şi mor de plictiseală, dacă se spun
lucruri serioase, iar cînd urliciul - mă iertaţi; m-am în-
şelat. Vream să spun predicatorul - începe să povesteas-
că, cum se intîmplă adesea, vreun basm băbesc, toţi se
trezesc şi ascultă cu gurile căscate. Cînd se prăznuieşte
sărbătoarea vreunui sfînt a cărui viaţă e plină de în-
tîmplări mai minunate şi poetice - cum ar fi, de pildă,
sfîntul Gheorghe, sfîntul Cristofor ori sfînta Barbara -
ELOGIUL NEBUNIEI 69
veţi vedea că li se închină cu mai multă evlavie lor, decî1

la sfintul Petru ori Pavel ori chi&r la domnul Hristos. Dar
aceste observaţii nu-şi au locul aici.
Cu cît mai puţin costă sporul de fericire (datorit ilu-
ziei)! Pe cind cunoştinţa reală a lucrurilor, chiar a celor
mai neînsemnate, cum ar fi bunăoară gramatica, se ago-
niseşte cu mare trudă, sirr.pla părere, care contribuie tot
atît, ba cu mult mai mult la fericirea noastră, e îmbrăţi
şată aşa de uşor! Uite, dacă unul mănîncă peşte sărat,
•împuţit, al cărui miros pe un altul îl face să-şi strîmbe
nasul, iar lui i se pare ambrozie - întrucît acest lucru
îi tulbură fericirea lui? Şi, din contră, dacă altuia o mîn-
care de morun îi produce greaţă, unde e fericirea lui?
Un bărbat are o soţie urîtă ca o iasmă, şi totuşi bărbatu
lui i se pare că ea se poate lua la întrecere cu Venus.
Oare nu e totuna ca şi cum ar fi într-adevăr frumoasă?
Unul priveşte şi admiră un tablou alcătuit din mîzgălituri
cu culoarea roşie şi galbenă,
încredinţat că e o pictură de
Apelles sau de Zeuxis. Nu e el
mai fericit decît amatorul care
cumpără cu bani grei pînze cu
adevărat ale acelor pictori, dar
care gustă m1J.i puţină plăcere
la privirea lor? Cunosc un om
care e tiz cu mine. La puţin
timp după căsătorie, el dă
rui tinerei sale neveste nişte
diamante false, convingînd-o
cum era coţcar şi bun de gură, nu numai că pietrele sînt
adevărate, dar că sînt şi de o foarte mare valoare. Mă rog,
ce-i pasă tinerei femei, dacă ea, îşi desfată şi ochii şi su.fle-
70 ERASMUS
tul cu nişte sticle, adică cu nişte fleacuri, nu mai puţin

decît cu o comoară nepreţuită, pe care o păstra ascunsă cu
mare grijă? Prin aceasta bărbatul scăpase de cheltuială şi
se bucura şi de iluzia 'soţiei sale, care nu-i era mai puţin
devotată decît dacă i-ar fi dat un dar de mare preţ.
Ce deosebire credeţi că este între locuitorii acelei peşteri
descrise de Platon 15î, care admiră numai umbrele şi chi-
purile feluritelor lucruri, fără să mai dorească nimic şi
.cu totul mulţumiţi de sine, şi intre înţeleptul acela care,
ieşind din peşteră, vede lucrurile aevea? Dacă Micyllos,
personagiul din Lucian 158 , ar fi putut să viseze mereu
visul acela de bogăţie daurită, nu ar rr.ai fi avut nevoie
de altă fericire- Aşadar nu e nici o deosebire, ori, dacă
e vreuna, apoi starea proştilor este mai bună: mai întîi
fiindcă fericirea lor îi costă foarte puţin, fiindcă e doar
o închipuire, apoi, fiindcă se bucură de ea cu foarte mulţi
alţi proşti.
<Prostia .îi scapă pe oameni de griji şi
îi face feri-
ciţi.> Pe lîngă asta, stăpînirea unui bun - oricare ar fi
el - nu e plăcută dacă n-o împărtăşeşti cu un tovarăş.
Cine nu ştie cit de mic e numărul înţelepţilor, dacă o fi
existat de fapt vreunul? Grecii, în timpul atîtor veacuri,
n-au numărat decît şapte. Dar, pe Hercule, dacă s-ar
apuca unul să-i cerceteze mai îndeaproape, să mă ia
naiba, dacă ar găsi rr.ăcar o jumătate de înţelept, ba nici
'chiar o treime!
Printre laudele numeroase ce i se aduc lui Bacus,
aceea e socotită mai de seamă, anume că risipeşte gri-
jile sufletului. Dar cît ţine uitarea aceasta? Căci, cum ţi-a
trecut beţia, grijile vin înapoi „cu carul cu patru cai
albi", cum se zice. Cu cit mai deplină şi mai trainică este
ELOGIUL NEBUNIEI 71
binefacerea mea! - Eu le umplu mintea, cuprinsă oarecum

de o beţie veşnică, cu bucurii, desfătări, plăceri şi aceasta
.fără nici o osteneală. Şi eu nu îngădui ca vreun muritor
să rămînă lipsit de darul meu,
pe cînd ceilalţi zei d'ăruiesc ~~~ •
bunutjle lor, unii unora, alţii
altora. Nu orice ţară produce
acel vin generos şi dulce, care
alungă grijile şi zăboveşte cu
bogată nădejde 159 . Venus hără
zeşte rareori darul frumuseţii,
Mercur dă şi mai puţinora da-
rul vorbirii; nu multora le aju-
tă HeTcule ca sâ se îmbogă
ţească 160, iar Jupiter nu dă ori-
cui un tron, după cum spune
Omer. Adesea Marte nu dă biruinţa nici uneia din cele
<louă oşti în luptă şi mulţi pleacă posomorîţi de la
trepiedul lui Apolon ; fiul lui Saturn trăzneşte adesea.
Uneori ~polon trimite ciuma cu săgeţile lui, iar Neptun
scapă doar pe puţini , pe cei mai rr,ulţi lăsîndu-i să piară
in valurile lui, ca să nu mai pomenesc dEt acele zeităţi
crunte ca Vejovis 161, · Pluton, Discordia, Pedepsele, Fri-
gurile şi altele asemenea, car e sînt călăi şi nu zei. Eu
-singură , Prostia, îmbrăţişez pe toţi deopotrivă cu bine-
facerile mele, pregătite cu atîta grijă.
< Prostia, zeiţa cea mai v enerată.> Şi nici nu ceT
juruinţă, nici nu mă mînii, dorind ispăşire dacă la slujba
închinată mie S-"a uitat vreo ceremonie. Nici nu răstorn
·c erul şi pămîntul ca să mă răzbun pe cineva că a poftit
pe toţi 1 zeii, lăsîndu-mă doar pe mine acasă, fără a mă
:primi să mă înfrupt şi eu din fumul jertfelor. Căci zeii
72 ERASMUS
ceilalţise supără aşa de grozav pentru astfel de nimicuri,

că e mai bine să nu-i iei în seamă, decit să t e închini
lor, după cum sînt şi ~amenii aşa _de plini de toane şi
cărora le s,are ţandăra pentru
cel mai mic lucru, încît e mai
bine să-i ai ca duşmani. decla-
raţi decît ca prieteni. Dar, veţi
spune, nimeni nu aduce jertfe
Prostiei şi nici nu-i -ridică tem-
ple. E adevărat că după cum
am mai spus, mă mir de aceas-
tă nerecunoştinţă. Dar eu sînt
iertătoare din firea mea şi nu-
.mi ,fac sînge rău pentru atîta
\
lucru şi nici .nu doresc nimic
din toate aceste fleacuri. De
· ce să pretind up pic de tămîie
sau o mînă de făină sau o
capră ori un porc, cînd toată
omenirea îmi aduce o închină
ciune pe care şi teologii o în-
cuviinţează foarte? Afară n:umai dacă trebuie să pizmu-
iesc pe Diana, fiindcă e cinstită cu sînge omenesc162• Eu
mă simt venerată cu cea mai mare evlavie; cînd îi văd
pe toţi oamenii, pretutindeni, avîndu-mă în inima lor,
imitîndu-mă în purtările lor şi înfăţişîndu-mă prin viaţa
lor. Un asemenea: cult al celor sfinţi nu e aşa . de răspîn
dit nici la creştini. Cît de mare e mulţimea acelora care
aprind fecioarei născătoare de - dumnezeu, lumînări, şi
aceasta la miezul zilei, cînd nu e nevoie de aşa ceva?
Dar cît de puţini sînt aceia care se silesc să imiteze cură
ţenia vieţii ei, smerenia ei şi dragostea de lucrurile
ELOGIUL NEBUNIEI 73
cereşti? Căci aceasta e adevărata închinăciune şi cea mâi

plăcută puterilor din cer. Apoi, la ce să mai doresc temple
cînd întreg rotogolul acestui pămînt îmi este templu şi,
dacă nu mă înşel, cel mai frumos din toate? Nu-mi lip-
sesc . adoratorii, decît acolo. unde nu există oameni. Nu
sînt aşa de smintită să pretind statui şi icoane zugrăvite
în culori, care uneori păgubesc foarte mult cultului nos-
tru, deoarece neghiobii aceştia, înecaţi în grăsimea lor,
iau icoanele drept divinităţi, punîndu-ne uneori în situa-
ţia acelora care sînt daţi afară de înlocuitorii lor. Sta-
tuile mele sînt oamenii, purtînd pe chipul lor icoana mea
vie, fie că vor, fie că nu vor. Aşa că n-am ce pizmui
celorlalţi zei, cînd ei sînt prăznuiţi în anumite colţuri ale
pămîntului şi numai în anumite zile: Phoebus, în insula
Rodos, Venus în Cipru, Iunona la Argos, Minerva la
Atena, Jupiter în Olimpia, Neptun la Tarent, Priap în
Lampsac, pe cînd mie pămîntul întreg îmi e templu unde
mi se aduc necurmat cele mai de preţ jertfe.
< Prostia e prezentă în viaţa de toate zilele a omu-
lui.> Şi dacă i se pare cuiva că vorbel~ mele cuprind
mai multă îndrăzneală decît adevăr, ia să cercetăm pu-
ţintel chiar vieţile oamenilor, ca să vedem cit de mult
îmi datorează lumea şi cît de mare preţ pun pe mine
şi mare şi mic. Dar nu vom putea lua în seamă toate
categoriile de oameni; asta ar cere prea mult timp.. Să
ne oprim la cele mai însemnate, după care e uşor să
judecăm şi pe celelalte. La ce să mai pomenesc de norod
sau de biata prostirr.e, care sînt în întregime ai mei?
Prostia lor îmbracă atîtea chipuri şi în fiecare zi ei năs
cocesc atîtea altele noi, că n-ar ajunge nici o mie de De-
mocriţi ca să-şi ridă de. ei, şi chiar acestor Democriţi
le-ar trebui un nou Democrit. Nici nu vă închipuiţi cite
74 ERASMUS
•
hoho.te de rîs, ce petreceri şi desfătări le prilejuie~c zilnic
zeilor aceşti omuleţi de pe pămînt! Aceia petrec ceasurile
dinainte de amiazi, cînd sînt cu inima goală, în tăinuiri
furtunoase , ascultind dorinţele muritorilor. însă după
masă, cînd sint .ameţiţi de nectar şi n-au chef să se mai in-
deletnicească cu lucruri serioase, se adună toţi pe piscurile
cele mai înalte ale cerului, se aşază acolo şi, aplecîndu-se,
privesc în jos · cu luare aminte, ca să vadă ce fac
oamenii. Şi nici că există o privelişte mai hazlie pentru
ei. Zei nemuritori, ce mai comedie! Ce felurită forfoteală
de proşti! Căci uneori mă duc şi eu să-mi iau locul prin-
,t re zeii cei cîntaţi de poeţi.
Iată ici unul care piere de dorul unei femeiuşti, şi cu
.
cît aceasta îl ia mai puţin în seamă, cu atît el se topeşte
mai tare de dragul ei. Un zgîrcit ia în căsătorie nu fata ,
ci zestrea. Unul îşi trimite logodnica la lupanar, iar altul,
chinuit de gelozie, îşi străjuieşte soţia cu ochţ de Argus.
Ce de prostii mai spune şi face
~ · · acest moştenitor în doliu, în-
chiriir:1d chiar actori ca să joa-
ce comedia jalei sale! Altul se
căsneşte să-şi stoarcă lacrimi
pe mormîntul soacrei sale, iar
altul îşi îndoapă stomacul cu
tot ce ciupeşte de ici şi de
colo, cu primejdia ca, puţin
după aceea, să moară de foa-
me. Altul îşi găseşte în somn
şi trîndăvie suprema fericire.
Pe· unii îi vezi plini de rîvnă, dindu-se în' vînt după
treburile altora iar pe ale lor le lasă baltă. Altul se
crede bogat de pe urma datoriilor făcute şi a banilor
ELOGIUL NE BUNIEI 75
luaţi cu împrumut, pentru ca puţin după aceea să

ajungă mofluz. Zgîrcitul ăsta socoate că n-are nimic mai
bun de făcut, decît să trăiască în calicie, ca să-şi procop-
sească moştenitorul. Cestălalt, pentru un cîştig mic şi
nesigur, cutreieră toate mările primejduinqu-şi, în voia
vînturilor şi a valurilor, o viaţă pe care n-o poate răs
cumpăra cu toate comor:ile lumii. Unii preferă să agoni-
~ească avere în război, decît să se bucure de tihnă, în
pace, acasă; alţii trag nădejde să ajungă foarte lesne la
bogăţie, căutînd să prindă în mrejele lor pe bogătaşii
fără copii, iar unii, făcînd curte unor băbătii cuprinse de
călduri. De aceştia zeii fac un haz nespus, şi de unii, şi
de ceilalţi, cind îi văd păcăliţi tocmai de aceia cărora le
.întinseseră capcane.
Dintre toate soiurile acestea de oameni, cel mai prost
şi mai murdar e acela al
neguţătorilor, ca unii ce
se îndeletnicesc cu mese-
ria cea mai josnică şi fă
cută cu cele mai josnice
mijloace: mint peste ·tot,
jură strîmb, fură, înşală
şi trag pe sfoară; totuşi
se socot fruntaşii frunta-
şilor, pentru că degetele
lor sînt pline cu inele de ~
aur. Şi nu lipsesc din ju- "
rul lor anumiţi călugăraşi ;: ~ ~
măglisitori, care îi admiră ~.;~~~
şi le zic în gura mare ve- - ...,
nerabili şi toate astea, vezi bine, ca să pună şi ei mîna
măcar pe o mică părticică din bunurile cîştigate prin ho-
ţiile acestor negustori.
76 ERASMU~
In altă parte vezi pe unii ciraci de-ai lui Pitagora

care-s aşa de încredinţaţi că toate bunurile sînt comune,
încît îşi însuşesc cu inima uşoară, ca o parte cuvenită prin
moştenire, orice lucru pe care-l găsesc nepăzit. Ştiu
oameni ce-s bogaţi numai prin nădejdile şi rugăciunile
lor, care-şi plăsmuiesc visuri plăcute, socotind că ati:ta
e de ajuns pentru a fi fericit. Unora le face plăcere să
treacă drept bogaţi în ochii lumii, pentru ca la ei acasă
să tragă eroic mîţa de coadă. Cutare se grăbeşte să risi-
pească tot ce are, iar altul agoniseşte mereu şi pe drept
şi pe nedrept.
Acest candidat ambiţios aleargă după dregătorii
înalte, pe cînd altul se simte bine acasă lîngă focul din
cămin. Mulţi pornesc procese ce nu se vor sfîrşi nici-
odată şi cele două părţi se sfădesc pe întrecute, ca să
îmbogăţească pe un judecător ce amînă mereu procesul
şi pe un avocat care e complice cu el. Unul pune la cale
o revoluţie, altul plănuieşte o faptă mare. Ba unii pleacă
în pelerinaj la Ierusalim, la Roma sau la sfîntul Iacob
(de Compostella), fără nici o treabă, lăsîndu-şi acasă ne-
vasta şi copiii.
Pe scurt: dacă te-ai uita jos din lună, ca odinioară
Menip 163, la nespusa forfoteală a muritorilor, ţi s-ar pă
rea că vezi un furnicar de muşte şi ţînţari care se ceartă,
se război~c, îşi întind capcane unii altora, se jefuiesc,
petrec, se îndrăgostesc, nasc, cad şi mor. Şi nici nu se
poate închipui ce frămîntare, ce tragedii stîrneşte această
vietate aşa de măruntă şi care se trece aşa de repede!
Căci e de ajuns cea mai mică vîntoasă a războiului sau
cîteva zile de ciumă, ca să secere şi să risipească mii şi
mii dintre ei.
ELOGIUL NEBUNIEI 77
<Proştii cu carte şi
anume gramaticii. >
Dar aş fi
prea proastă şi negreşit aş rr.erita ca Democrit să rîdă
cu hohot de mine, dacă aş continua să depăn toate soiu-
rile de prostii şi nerozii pe· care le săvîrşeşte mulţimea.
Acum să trec la acelea care se bucură între oameni de
aparenţa înţelepciunii şi care vînează, cum se spune,
acea ramură de aur 1&\ Printre aceştia locul de frunte îl
deţin gramaticii, soiul de oameni cel mai nenorocit, obi-
dit şi urit, ca nici un altul, de către zei, dacă nu le-aş
uşura eu, printr-un fel de dulce sminteală, greutăţile
meseriei lor nenorocite. Căci nu numai cinci furii - cum
spune o epigramă greacă 165 - sînt pe urmele lor, ci mii
şi mii. Veşnic hămesiţi de foame şi soioşi, îmbătrinesc
în mijlocul unei turme de copii, în şcolile acelea, ba,
mai bine-zis, locuri de tristeţe, în puşcăriile lor şi în
acele odăi de tortură, asurziţi de strigăte şi sufocaţi de
duhoare şi murdărie. Totuşi, prin bunătatea mea, ei se
cred cei mai merituoşi oameni de pe pămînt. Ce incîn-
taţi sînt ei de ei înşişi, cînd cu chipul şi cu glasul lor
Bmeninţător bagă spaimă în ceata speriată de copii pe
care, după bunul lor plac, îi snopesc in bătăi cu nuiele,
beţe, vergi, imitînd pe măgarul acela din Cumae 166 • Tot-
odată, murdăria de pe ei li se pare un semn de eleganţă,
duhoarea lor miros de rr.aghiran, iar robia lor o socot
o adevărată domnie, şi în aşa măsură, că n-ar vrea să
schimbe tirania lor cu puterea unui Phalaris sau Diomsiu.
Dar ceea ce ii face mai ales fericiţi, e înalta idee pe care
~i-o fac despre învăţătura lor. Ei bagă în capul copiilor
curate aiureli, dar, cu toate astea, cu ce ifos nu dispre-
ţuiesc pe un Palaemon 167, sau pe un Donat 168 , în raport
cu propria lor ştiinţă! Şi nu ştiu prin ce vrăjitorie uimi-
78 ERASMUS
toare fac pe proastele de mame ale copiilor şi pe taţii lor

.c u totul lipsiţi de minte, să c1·eadă că ei sînt într-adevăr
ceea ce se pretind. Mai adaugă şi plăcerea nespusă pe
care o simt, de cîte ori unul din-
tre ei a descoperit în vreun, ma-
nuscris muced numele mamei
lui Anchise 169 sau vreun cuvînt
necunoscut de prostime, ca:
tău.rar, gură zdrenţuită sau
şterpelitor 170 , ori dacă vreunul
a găsit o piatră veche, cu lite-
re pe jumătate şterse. O, Ju-
piter, ce bucurie exaltată, ce
triumfuri, ce mai laude, ca şi
cum ar fi supus Africa sau ar
fi cucerit Babilonul! Ce mîn-
drie, cind îşi arată peste tot
stihurile lor cu totul sarbede
şi nesărate! Şi totuşi se găsesc
admiratori care cred că duhul lui Vergiliu a trecut de-a
dreptul în pieptul acestor versificatori.
Dar nu e nimic mai nostim, decît să-i vezi schimbînd
între ei, după legea talionului, corr,plimente şi laude,
scărpinîndu-se unul pe altul. Dacă, însă, unul a făcut
o mică greşeală de limbă, pe care a prins-o unul mai
deştept, pe Hercule, ce tragedii atunci, ce bătălii, ce
defăimări şi insulte! Dacă mint, să-mi sar:ă în cap toţi
gramaticii! Cunosc un om priceput în toate ştiinţele; ştie
greaca, latina, matematica, filozofia, medicina, şi toate
astea temeinic; e de şaizeci de ani şi de mai bine de
douăzeci de ani se frămîntă şi se chinuieşte numai cu
gramatica, incredinţat că va fi pe deplin fericit dacă va
ELOGIUL NEBUNIEI 79
putea trăi pma ce va hotări în chip sigur cum trebuie

deosebite cele opt părţi de cuvînt, ceea ce pînă acum
R-a putut să desluşească limpede nimeni, nici la greci,
nici la romani. Ca şi cum ar fi prilej de război faptul
de a socoti o conjuncţie ca un cuvînt ce' ţine de clasa
adverbelor! Aşa stînd lucrurile, cînd există tot atîtea
gramatici, cîţi gramatici sînt, ba chiar şi mai multe
- căci numai Aldus 171 al meu a scos cinci gramatici -
gramaticul nostru nu lasă nici una fără s-o citească, fie
ea scrisă cît de barbar şi de plictisitor, le cercetează
temeinic, pizmuind orice prostie ce scrie în această spe-
ciali tate, de teamă ca vreunul să nu-i răpească gloria do-
bîndită, şi astfel să se prăpădească munca atîtor ani.
Vreţi să numiţi asta sminteală sau prostie? Mie mi-e tot
una, numai să recunoaşteţi că dihania asta, de altfel cea
mai nenorocită din toate, doar datorită mie se ridică la
o aşa de mare fericire că n-ar dori să-şi schimbe soarta
nici cu regele Persiei.
< Ceva despre proştii poeţi, retori şi scriitoraşi. >i
Poeţii îmi datorează mai puţin, măcar că prin meseria
lor ei stau sub steagul meu. Ei sînt un soi de oameni
slobozi - cum spune proverbul - şi întreaga lor înde-
letnicire nu stă în altceva · decît să desfăteze urechile
proştilor, povestindu-le fleacuri şi nimicuri lipsite de
duh. Şi - ceea ce e uimitor - bizuindu-se pe astfel de
neghiobii, trag pentru ei şi pentru alţii nădejdea unei
vieţi nemuritoare şi vrednice de zei. Iubirea de sine şi
Linguşirea sînt povăţuitoarele cele mai apropiate ale poe-
ţilor care, astfel, dintre toţi oamenii, sînt cei mai credin-
cioşi şi mai statornici ciraci ai mei.
Urmează apoi retorii, care, deşi uneori mă trădează,
făcîndu-se complicii filozofilor, totuşi sînt în rîndurile
80 ERAS MUS
grupării mele, şi acest fapt îl dovedeşte, pe lîngă multe

altele, . îndeosebi împrejurarea că, pe lîngă alte mofturi,
au scris amănunţit atîtea adevăruri despre arta de a face
glume. Autorul cărţii „Retori-
ca adresată lui Herennius",
oricine o fi fost, rînduieşte
Prostia ca un soi de glumă,
iar Quintilian 172 , cel mai mare
maestru . al oratoriei a scris 173
despre rîs un capitol mai lung
decît Iliada. După părerea a-
cestor autori, prostia are opu-
tere aşa de mare că adesea cu
un simplu haz se înlătură ceea
ce nu s-a putut respinge cu
nici un argument. Afară numai
dacă cineva crede că a stîrni hohote de rîs, şi încă cu
~eşteşug, nu intră în specialitatea Prostiei.
•
1
Din acelaşi aluat cu cei1de mai sus sînt şi acei care
se aşteaptă la o faimă nemuritoare de pe urma faptului
că scot cărţi. Toţi scriitorii de felul acesta îmi aparţin,
dar mai ales acei care mîzgălesc în cărţile lor curate
nerozii. Căci cei care scriu !savant pe gustul puţinor în-
văţaţi şi care se supun fără şovăire criticii unui Persius
sau Laelius 174 , par mai degrabă vrednici de corr.pătimire
decît de pizmă, ca unii care se frămîntă mereu ; adaugă ,
schimbă, şterg, pun la loci, repetă, refac, consultă pe
alţii, îşi controlează nouă ani opera, nefiind niciodată
mulţumiţi cu ea, iar răsplata lor e aşa de mică! Ce
anume ? Lauda, şi asta din parte·a a foarte puţinora . Şi
o cumpără atît de ·scump, cu atîtea nopţi de veghe, cu
pierderea somnului - lucrul cel mai plăcut din v_iaţă
ELOGIUL NEBUNIEI &l
cu atitea sudori şi chinuri! Mai adaugă la asta şi stricarea

sănătăţii, vestejirea chipului, slăbirea sau chiar pierde-
rea vederii, sărăcia, pizrr.a, abţinerea de la plăceri, bătrî
neţea timpurie şi moartea prematură şi altele care mai
sint de felul acesta. Cu atit de mari sacrificii crede în- ,
\:eleptul acela al meu că trebuie plătită cinstea de a fi
lăudat de doi, trei savanţi urduroşi!
Dimpotrivă, scribul meu se descurcă aşa de uşor în
c.iurerile sale! Fără nici o sforţare, el pune pe hîrtie
numaidecit tot ce-i trece prin minte, tot ce-i vine sub
condei, şi chiar visurile sale le încredinţează scrisului,
cu mare risipă de hirtie, ştiind bine că cu cît va scrie
prostii mai mari, cu atit va fi gustat de mai mulţi, adică
de proşti şi inculţi. Ce-i pasă dacă-l vor dispreţui doi
,~au trei învăţaţi, care poate nici nu-l vor citi? Sau ce
poate face critica unui aşa mic număr de specialişti, faţă
de protestele unei nenumărate mulţimi?
Mai cuminţi sînt aceia care publică sub numele lor
lucrările altuia. Printr-o rrµnciună ei îşi însuşesc gloria
ciştigată de altul cu o muncă aşa de trudnică, bizuin-
du-se pe nădejdea că, pînă se va descoperi hoţ4l lor,
va trece un răstimp în care ei vor trage folos. E o fru-
museţe să-i vezi cum se umflă în pene, cînd sînt lăudaţi
în lume sau sînt arătaţi cu degetul: ,,Asta e vestitul
autor"; cînd îşi văd lucrările în galantarele magazinului
de cărţi, şi in fruntea fiecărei pagini, cele trei nume, de
obicei străine 1 ; 5 , semănind cu nişte formule magice! Zei
nemuritori! Ce sint altceva decit nişte nume. Apoi cit de
puţini oameni le vor cunoaşte, dacă socoteşti vasta în-
tindere a pămîntului? Apoi cit de puţini le vor lăuda?
Căci şi neştiutorii au şi ei gusturi deosebite. Şi· cînd te
gindeşti că acele nume sînt, de cele mai multe ori,
62 ERASMlJS
pli;lsrr,uite! Unuia îi place să se numească Telemac, al-

tuia, Sthenelus, sau Laerte; altuia Policrate sau Trasy-
m..ah. Ar putea tot aşa de bine să le iscălească pe numele
de Cameleon sau Dovleac, ori, după felul de a vorbi
al unor filozofi, alfa sau beta. Dar nimic nu e mai hazliu
decit să vezi pe aceşti neghiobi lăudîndu-se unii pe alţii,
proştii pe proşti, ignoranţii pe ignoranţi, prin scrisori,
poeme sau elogii:
- Eşti un Alceu 176 .
- Şi tu un Calimah 177 •
- Eclipsezi pe Cicero.
- Eşti mai învăţat ca Platon.
Uneori îşi caută un adversar, ca să-şi mărească faima
prin vreo polemică:
Şovăitoarea mulţime se-mparte în tabere douăi;s
pînă cînd fiecare comandant, după o luptă bine condusă,

pleacă biruitor şi fiecare îşi serbează triumful. înţelepţii
rid de toate astea ca de cele mai mari nerozii, cum şi
sînt de fapt. Cine tăgăduieşte acest lucru? Dar pînă
atunci ei duc o viaţă fericită, datorită mie, şi n-ar
schimba triumfurile lor nici cu acelea ale Scipionilor.
Chiar şi înţelepţii, care rîd cu mare poftă şi se desfată
de sminteala altora, îmi sînt datori cu petrecerea lor nu
de rind, lucru pe care nu-l pot tăgădui, dacă nu vor să
treacă drept cei mai nerecunoscători dintre oameni.
<Oamenii de legi şi dialecticienii proşti.> Printre
savanţi, oamenii de legi pretind locul dintîi şi n-ai să
găseşti pe alţii mai satisfăcuţi de ei înşişi. Ei rostogolesc
fără încetare bolovanul lui Sisif şi de-abia îşi trag sufle-
tul de noianul de legi ce se repetă, fără a se interesa
dacă răspund· 1a nevoi adevărate - grămădirtd glose peste
ELOGIUL NEBUNIEI 83
glose şi jurisprudenţe peste jurisprudenţe, şi fac acest

"Studiu să pară cel mai greu cfu?. toate, deoarece îşi închi-
puiesc că meritul se măsoară după osteneala dată.
Să punem lîngă aceştia pe
dialecticieni şi pe sofişti, soi
mai gălăgios chiar decît aram9
d,e la Dodona 179 ; fiecar.e dintre
ei ar. fi în stare să ţină piep1
la douăzeci de femei alese pen-
tru talentul lor de , a ·trăncăni.
Dar ar fi o fericire dacă ei ar
fi numai limbuţi; din păcate
sint şi gîlcevitori: pentru orice
fleac se . sfădesc dîrz şi de
multe ori, în lupta l9r îndîrji-
tă, pierd din vedere adevărul.
însă iubirea de sine îi face fe..
riciţi şi, înarmaţi cu silogismul alcătuit din trei propoziţii,
nu şovăiesc de a se lua la trîntă cu oricine despre orice
chestiune. încăpăţînarea lor îi face de nebiruit, chiar
dacă le-ai pune în faţă un Stentor.
>
<Proşti filozofi Ş,i matematicieni. După aceştia vin
filozofii cei venerabili prin barba şi rr.antaua lor. Ei sînt
singurii înţelepţi; cel puţin aşa spun ei. Ceilalţi muritori
nu sînt . decît umbre plutitoare. Ce nostimă e aiureala
lor, cînd zidesc lumi la infinit, cînd măsoară soarele, luna,
.stelele şi sferele cu degetul cel mare sau cu un fir; cînc,}
arată pricinile - fulgerelor, vînturilor, .eclipselor şi celor-
Jalte fenomene neexplicabile, fără a şovăi niciodată, ca şi
cum ar fi fost sfetnici de taină la zidirea firii şi acum s-ar
ii coborit la noi .cu hîrzobul de la sfatul zeilor! .Dar na-
tura îşi bate joc cu mult haz de ipotezele lor. O dovadă
84 ERASMUS
sigură cum că ei n-au nici o certitudine, o avem în faptul

că ei au între dînşii nesfîrşite gîlceve despre orice lucru.
Deşi nu ştiu nimic, susţin că ştiu totul, şi, rr.ăcar că nu
se cunosc nici pe sine înşişi şi dau cîteodată în gropi

sau se poticnesc de bolovanii din cale - fiindcă cei mai
mulţi dintre ei au vederea slabă sau că sufletele lor colindă
departe de trupurile lor - totuşi ei spun sus şi tare, că
văd universalele, formele separate, elementele, quiddită
ţile, ecceităţile 180 , noţiuni aşa de subtile, că nici Lynceu
nu le-ar fi putut vedea. Dar mai ales dispreţuiesc „vulgul
profan" 181 atunci cînd ei des·enează unele peste altele,
triunghiuri, patrulatere, cercuri încîlcite unele cu altele
într-un fel de labirint, întovărăşite de litere aşezate în
linie de bătaie, cînd într-o formaţie, cînd într-alta, îm-
proşdnd astfel întuneric în capul neştiutorilor: Şi mai
sînt în categoria asta unii care ghicesc viitorul din cer-
ELOG!t;L NEBUNIEI 85
cetarea astrelor, făgăduind minunăţii mai mari decît _ace-

1ea ale cititului în stele, şi au norocul să găsească. oameni
destul de proşti care să creadă bazaconiile lor.
< Proşti teologi. )
Poate ar fi mai bine să
trec sub tăcere pe teologi
şi „ să nu tulbur mlaştina
c1i.n Camarina" 182, nici să '
nu mă ating de această
buruiană rău mirositoa~
re 183, căci soiul acesta de
oameni e foarte trufaş şi
iute la· mîa:i:e; ar, putea să
pornească la atac împo-
triva mea cu nenumăra
tele lor concluziuni şi să
mă silească să retractez,
iar în cazul că n-aş vrea ~ .:=::::------. -. ~ -.....,
? ' ~ ~ ~, -
să fac acest lucru, să mă _
proclame eretică. Căci cu acest fulger înspăimmtă pe
oricine nu-l au la inimă. Deşi dintre toţi oamenii ei
sînt aceia care se încăpăţînează în a nu recunoaşte bine-
facerile mele, totuşi îmi sînt datori în multe privinţe
Ei îmi dator-ează acea splendidă iubire de sine care-i face
să creadă că locuiesc în al treilea cer, din înaltul căruia
privesc la ceilalţi muritori ca la nişte dobitoace tîrîtoare,
pe care ei mai că le depling. Sprijiniţi , ca de un. zid,
de o puternică trupă de definiţii magistrale, de concluzii,
de corolarii, de propoziţii explicite şi implicite, au la
~ndemînă atîtea subterfugii, că nu pot fi prinşi nici_. ~u
plasele lui Vulcan 184; atît· de rr. .ult abundă în termeni,.
născociţi de ei, şi în cuvinte miraculoase! Pe lîngă aceasta
86 ERASMUS
ei explică sfintele taine după bunul lor plac: ei ştiu cum

a fost zidită şi orinduită . lumea; prin ce canale pingă
rirea păcatului originar s-·a răspîndit la toţi urmaşii (lui
Adam); în ce chip, în ce mă
sură şi în cît. timp a fost
Hristos zămislit în pîntecele
Fecioarei; în ce chip în sfin-
ta cuminecătură dăinuiesc
accidentele fără materie1B5.
Dar acestea sînt probleme
răsuflate. Iată, însă, altele
mai vrednice de teologii
mari şi iluminaţi, cum le
zic ei, şi la ivirea cărora ei
oarecum se trezesc: ,,Este
un moment în naşterea divi-
nă? Sînt mai multe filia-
ţiuni in Isus Hristos? Ar fi putut dumnezeu să ia chipul
unei femei, unui diavol, unui măgar, unui dovleac sau al
unei pietre? Dar atunci cum ar fi putut un dovleac să
propovăduiască, să facă minuni, să fie răstignit? Şi se
poate spune că în acel moment Hristos era un om? Oare
după înviere vom avea dreptul să bem şi să mîncăm ?"
(Vedeţi că de pe acum îşi iau măsuri de prevedere îm-
potriva foamei şi setei!).
Ei mai au la îndemînă nenumărate alte subtilităţi ,
cu ·mult mai rafinate decît acestea, asupra noţiunilor, re-
laţiunilor, formalităţilor, quiddităţilor, ecceităţilor, pe
care nimeni nu le poate vedea cu ochii, .d ecît un Lynceu,
dacă şi el e in stare să zărească în cel mai adînc întu-
neric ceea ce nu se află nicăieri. Mai adaugă la acestea
şi acele m~xime ciudate ale lor, pe lîngă care faimoasele
ELOGIUL NEBUNIEI 87
paradoxe ale stoicilor par nişte grosolane banalităţi. Iată

cîteva mostre: e o crimă mai mică să sugrumi o mie de
oameni, decît să cîrpeşti o dată, într-o durr..inecă, o ciu-
botă a unui sărac; şi alta: e mai bine să laşi să piară
toată suflarea omenească cu căţel, cu purcel, decît să
spui o minciună cit de mică.
Aceste subtilităţi foarte subtile sînt făcute şi mai
subtile prin atîtea metode scolastice în aşa măsură, că
ai putea să ieşi mai lesne din ungherele labirintului
<lecit din întortocheturile realiştilor 186 , nominaliştilor 187 ,
Tomiştilor 188 , Albertiştilor 189 , Occamiştilor 190 , Scotişti-
1or191 . . . şi încă n-am înşirat toate sectele, ci doar pe
cele mai insemnate. Toţi aceşti maeştri au o ştiinţă aşa
de mare şi grea, că ar fi nevoie de o nouă pogorîre a
duhului sfînt, dacă ar trebui să se măsoare cu acest nou
fel de teologi, privitor la astfel de chestiuni. Sfîntul
!Pavel a putut fi statornic în credinţă, dar a dat o defini-
ţie a ei puţin magistrală, cînd a zis că: credinţa este
-substanţa a ceea ce trebuie să nădăjduim, proba acelor
ce nu se văd aevea 192. El a îndeplinit de minune lucrările
dragostei, dar, în capitolul al treisprezecilea al epistolei
intîi către corinteni, a împărţit şi definit puţin dialectic
această virtute. Ei slujeau împărtăşania cu multă evlavie,
dar dacă ar fi trebuit să răspundă cind începe şi cît ţine
efectul împărtăşaniei, despre transsubstanţiere, despre
modul cum acelaşi trup poate fi în locuri deosebite; des-
pre deosebirea dintre trupul lui Hristos în cer, pe cruce
şi în împărtăşanie; în care clipă are loc transsubstanţierea
- deoarece rugăciunea, prin care ea se face, este alcă
tuită din silabe şi vorbe pronunţate unele după altele -;
dacă apostolii, zic, ar fi ţinuţi să răspundă la toate aceste
întrebări, cred că n-ar fi răspuns cu aceeaşi isteţime, cum
88 ERASMUS
le dişcută şi le ,definesc scotiştii. Apostolii au cunoscut

pe mama lui Is1,J,ş; dar care dintre ei a demonstrat în chip
clŞa de filozofic ca teologii noştri, cum ea a fosţ ferită de
păcc1-tul lu~ Adam? Peţru a primit cheia şi a primit-o de
-la acela care n:-a incredinţat-o unui nevrednic. Dar înţe
les-a el taina acestui dar? Nu ştiu, dar mă îndoiesc că
el ar fi fost în stare să urmărească chestiunea subtilă
-:-· pe care n- a atins- o nicăieri -: cum poate cineva să
stăpînească cheia ştiinţei pe care n-o posedă?
Apostolii botezau mulţi~e, dar n - au propovăduit ni-
căieri desprE!'. cauza formală, materială, eficientă şi fina-
Iă'l93 a botezului şi nici despre caracterele ce se pot sau nu
nimici. Ei se rugau, lui dumnezeu, dar numai întru. spirit,
ootrivit cu învăţătura aceea evanghelică: ,,dumnezeu este
duh; şi cine se închină lui, trebuie să i se închine în duh
şi în adevăr" w;. De bună seamă,
nimeni nu le destăinuise că un
-~JW'~,1
' chip grosolan al lui Isus, de-
semnat cu cărbune pe un pere-
te, cată să fie adorat ca însuşi
'i ~ .
Hristos, cu aceeaşi închinăciune,
dacă e înfăţişat cu două degete·
,·
intinse, cu capul pletos şi în-
cununat cu un nimb străbătut
~
...- de trei fascicule de raze. Ca să
ştii toate acestea, trebuie să fi.
petrecut treizeci de ani în stu-
diul Fizicii şi Metafizicii lui
Aristotel şi Scotus.
Apostolii propovăduiesc harul, dar ei nu fac nici o
deosebire între harul hărăzit pe gratis . şi harul hărăzi.
tor. Ei îndeamnă la fapte .bune, dar nu distipg între
ELOGIIJL ;>,;EBUN I EI
fa pt a înfăptuitoa r e ş ifapta în făptuită. Pest e tot ei în-

deamnă la iubire, dar ei nu despart iubirea, iubirea infu-
z ată de cea dobîndită , şi nu ne lămuresc-- dacă ea e acei-:
dent sau substanţă, şi dacă e ceva creat sau necreat. Ei
au groază de păcat, dar să mor dacă au putut defini
ştiinţificeşte ceea ce numim păcat . Ei nu studiaseră la
ş coala . lui Scotus. Mi- e peste putinţă să cred că Pavel,
după a cărui cultură se poate judeca a tuturor celorlalţi ,
ar fi osîndit de atîtea ori chestiunile 195 , disputele 196 , ge-
nealogiile şi, precum le numeşte el însuşi, ,,logoma-
hiile"197, dacă ar fi cunoscut tertipurile sofistice de azi.'
De fapt controversele timpului aceluia sînt ca nişte cer.:.
t uri grosolane şi rustice faţă de subtilităţile rafinate ale
maeştrilor noştri mai tari decît un Chrysipt!J8 •
Totuşi oamenii, in marea lor modestie, nu osîndesc
ceea ce ·a postolii nu au scris destul de elegant sau nu
prea doctoral ; ei se mulţumesc
s ă tălmăcească cum se cuvine,
fie din respect faţă de vechi-
mea acelor scrieri, fie din ve-
neraţ ie pentru numele de a-:-
postol. Şi , zău , nu avea . nici
un rost să li se pretindă nişte
cunoştinţe despre care (aposto-
lii) nu auziseră nici o vorbă
. de la învăţătorul lor. Iar dacă
i se întîmplă acest lucru unui
Ioan Gură de Aur, lui V:asile
sau Ieronim, ei se mulţumesc
să scrie pe margine: ,,Nu este admis" . Aceşti părinţi ai
bisericii au combătut pe filozofii -păgîni şi iudei, din
·f irea lor foarte dirzi, dar i-au . combătut m a,i mult prin
90 ERASMUS
_felul lor de trai şi prin minunile pe care le' făceau, decit

prin silogisme, şi nici unul dintre adversarii lor nu era
in stare să priceapă un singur Quodlibetum199 de-al lui
Scotus., Acum ce păgîn sau ce iudeu ar putea face faţă
unor subtilităţi aşa de rafinate, afară numai dacă e aşa
tare de cap, de nu înţelege nimic, sau atît de neruşinat,
-ca să le fluiece, ori înarmat cu nişte argumente tot aşa
de stringente, astfel ca lupta să fie egală, aşa cutn s-ar
llupta un uriaş cu altul, sau cind cei doi luptători ar avea
săbiile deopotrivă vrăjite: dar atunci duelul lor ar semăna
cu pînza Penelopei, care mereu trebuie ţesută de la în-
-ceput.
După părerea mea creştinii ar face o treabă cu-
minte, dacă în locul acestor grase cohorte de ostaşi, ce
poartă acum, fără vreo izbîndă, războiul, ar trimite îm-
potriva turcilor şi a saracinilor pe scotiştii ce răcnesc aşa
de tarei, pe occami.ştii aşa de dîrzi, pe nebiruiţii alber-
tişti cu tot efectivul de sofişti, şi atunci ar vedea, cred,
·o luptă tare hazlie şi o victorie cum nu s-a mai văzut
pma acum. Căci cine ar fi aşa de rece, să nu-l înflăcă
reze înţepăturile lor? Cine ar fi aşa de bicisnic, ca să
nu-l trezească boldurile lor? Cine ar putea să aibă ochi
aşa de tari, incit să nu fie orbit de întunericul cu care-i
'im proaşcă adversarii?
Vi se pare, poate, că spun toate acestea în glumă.
Nu e de mirare. Sînt doară şi printre teologi, oameni.
care au făcut o şcoală mai serioasă; ei sînt cuprinşi de
scîrbă cînd aud asemenea arguţii uşuratice, căci aşa le
-socotesc. Ba sînt unii care privesc ca un fel de sacrilegiu
şi socot drept cea mai mare nelegiuire să vorbeşti cu o
gură aşa de nespălată despre nişte taine atît de ne-:-
pătrunse, care trebuie mai de grabă adorate decît expli-
ELOGIUL NEBUNIEI 9-l
c~te; să discuţi despre ele cu subtilităţi profane de ale

păgînilor, să le defineşti atît de pretenţios şi să pîngă
reşti maiestatea divinei teologii printr-un iimbaj a cărui
serbezală stă pe acelaşi nivel
cu josnicia gîndului. Dar pină
atunci, ei sînt încîntaţi de sine,
ba chiar se felicită, aşa că fiind
prinşi şi ziua şi noaptea cu
astfel de fleacuri aşa de nosti-
me, nu mai au nici. o clipă
slobodă ca să mai răsfoiască
Evanghelia sau scrisorile 1ui
Pavel. Şi cînd sporovăiesc ase-
menea nimicuri în şcoli, îşi în-
chipuiesc că biserica toată s-ar
~_,..~.,,;~-
prăbuşi, dacă n-ar sprijini-o ei
cu coloanele silogismelor lor,
aşa precum la poeţi Atlas sus- '
ţine lumea pe umerii lui.
Ce mare plăcere credeţi că e pentru ei să sucească
şi să răsucească, după gustul lor, · slovele sfinte (ale
Evangheliei), ca şi cînd ar fi de ceară, pretinzînd ca
interpretările lor, recunoscute de cîţiva scolastici, să fie
socotite mai presus ca legile lui Solon şi chiar mai pre-
sus ca decretele pontificale. Instituindu-se censori ai
1umii intregi, . dacă dau de '!reunul care nu este întru
totul de acord cu concluziile lor implicite şi explicite,
âi silesc să retracteze, rostind cu un ton de oracol:
·,,Această · propoziţie e scandaloasă , cealaltă e ireveren-
ţioasă; aceasta miroase a erezie. iar ceastălaltă sună
rău", aşa că nici botezul, nici Evanghelia, nici sfîntul
I'avel, nici Petru, nici leronim, nici Augustin, nici ma-
92 ERASMUS
rele aristotelician Toma (de Aquino), nu pot să facă din

tine un creştin, fără avizul acestor bac~laurei. Atît de
subţire e judecata lor! Cine s-ar fi gîndit vreodată că nu
e un lucru creştinesc să susţii că aceste două propoziţii
,,Oală de noapte, tu miroşi urît" sau: ,,Oala de noapte
miroase urît" sau: ,,Oala fierbe" şi „Fierbe oala" 200 au
acelaşi înţeles, adică sint echivalente, dacă nu ne-ar fi
invăţat acei înţelepţi acest lucru? Cine ar fi scăpat bise-
rica de întunericul aşa de des al greşelilor, pe care nu
le-ar fi observat nimeni niciodată, chiar citindu-le, dacă
aceştia nu le-ar fi dat la lumină, aplicîndu-le marele si-
giliu ·al Universităţii? Oare nu-s ei cei mai fericiţi
oameni, cînd se îndeletnicesc cu astfel de lucruri? Nu tot
aşa cînd zugrăvesc cu de-amăruntul toate lucrurile din
~ad ca şi cum ar fi petrecut mai mulţi ani în acel loc?
Apoi, cind născocesc, după fantezia lor,_ lumi noi, la care
adaugă o nouă sferă vastă şi foarte frumoasă, ca să nu le
lipsească, vezi bine, sufletelor fericite un loc unde să se
poată plimba sau să benchetuiască ori să se joace cu min-
gea. Cu astfel de prostii şi cu altele asemănătoare sînt
pline pină la refuz capetele lor, în aşa măsură, că cred
că nici creierul lui Jupiter nu era aşa de îngreunat, cînd
a cerut lui Vulcan să vie cu securea, spre a-i ajuta să dea
naştere Minervei-
Nu vă miraţi, aşadar, dacă la acele discuţii publice
{teologii) îşi încing capul, cu atîta grijă, cu atîtea feşi, căci
altfel ar sări în mii de ţăndări. Rîd de multe ori în sinea
mea, cind îi văd că-şi închipuiesc că atunci ajung culmea
ştiinţei teologice, cînd vorbesc un jargon cit mai barbar
şi mai spurcat, şi se bîlbiie în aşa hal, că nu-i poate în~
1ţelege decît un bilbiit, şi socot drept un lucru profund
tot ceea ce publicu·l nu înţelege. A constrînge sfînta scrip-
ELOGIUL l\EBUNIEI '93
tură să se supună legilor gramaticei, spun e1, mseamnă

.a-i înjosi demnitatea. într-adevăr, faimoasă demnitate a
teologilor, dacă numai lor le e îngăduit să vorbească ne-
corect, deşi acest privilegiu le
e comun cu mulţi cîrpaci. În
sfîrşit, se socotesc cei mai a-
proape de zei, de cîte ori lumea
îi salută, plină de evlavie, cu
titlul de „Magiştrii Noştri",
căci ei cred · că în denumirea
aceasta e (ceva tainic şi măreţ),
cum e la iudei în tetragrama 201
lor. De altfel ei spun că e o
nelegiuire să scrii „Magistru]
Nostru" altfel decît cu majus-
cule. Iar dacă unul ar zice
,,N oster Magister", ar strica
I
dintr-o dată toată maiestatea
titlului lor teologic.
<Nerozia şi beatitudinea că
>
. lugărilor. De fericirea aces-•
t~ra se apropie mai mult aceia care se numesc pe
.sine călugări sau monahi 202 , amîndouă, nume foarte ne-
potrivite, căci p e de o parte un mare număr dintre ei
nu practică nici o religie, iar, pe de altă parte, nu se
poate găsi un soi de oameni de care să te izbeşti , ca
de aceştia , la fiecare pas, pretutindeni. Nu văd ce neam
de oameni ar fi mai nenorocit decît aceştia, dacă nu
le-aş veni eu într-ajutor în fel şi chip. Sînt aşa de urîţi
de lume că, dacă întîmplător ii iese cuiva un monah în
.cale, omul crede că îi va merge rău. Ei, însă, · au o idee
94 ERASMUS
grozavă despre ei înşişi. Mai intii socot drept culme a

evlaviei, să nu înveţe nimic, nici măcar să citească. Apoi,
'Cînd zbiară cu glas de măgar, în biserică, citeva stihuri
din psaltire, numărate şi alea
dar nu înţelese, îşi închipuiesc
că desfată grozav urechile di-
vinităţii. Şi aceste persoane aşa
de _drăguţe îşi închipuiesc că cu
murdăria, ignoranţa, bădărănia
şi neruşinarea lor ne dau o a-:
devărată icoană a vieţii apos-
tolilor!
Dar ce e mai vrednic de ris e faptul că săvîrşesc totul
după o anumită regulă, ca şi după nişte calcule matema-
tice, pe care ar fi un păcat să 1e calce- Atîtea noduri să
aibă sandala, cingătoarea să aibă culoarea cutare, veş
mîntul să fie înnădit din atîtea fîşii bălţate; brîul să fie
din cutare stofă şi de cutare lăţime; capişonul (gluga) să
aibă cutare formă şi o capacitate de atîtea băniţi, tonsura
să fie lată de atitea degete, im· ceasurile de dormit s·ă fie
atîtea. Dar cine nu-şi dă seama cit de inegală· e această
egalitate, cind e aplicată la trupuri şi .la minţi aşa de f.e-
Jurite?
Şi totuşi, pentru aceste nimicuri, nu numai că socot
pe ceilalţi oameni ca neplătind nici o ceapă degerată faţă
de ei, dar se şi dispreţuiesc unii pe alţii între ei. Ei, per-
soane, care-şi fac o reclamă din dragostea lor apostolică,
sînt în stare să facă un scandal pînă la cer, din pricina
unui veşmînt încins în altfel sau dm pricina unei culori
ceva mai închise.
O să vezi pe unii atît de habotnici în respectarea
orînduielii lor, purtînd pe deasupra unui veştmînt de păr
ELOGIUL NEBUNIEI 95
de capră ciliciană203 iar pe dedesubt, o stofă fină20\ unu
poartă pe deasupra pînză de in iar dedesubt, lînă. Alţii
nu se ating d(' bani să-i pici cu luminarea, dar nu sînt
sfielnici nici cit negru sub unghie, cîncl
e vorba de vin şi de muieri. Apoi vei
vedea la toţi o curioasă năzuinţă de
a nu semăna unii cu alţii cînd e vorba · )
de felul lor de trai. Nici prin gînd nu

le trece să fie asemenea lui Hristos,
·ci se străduiesc să fie cît mai deosebiţi
ei între ei, unii de alţii. O bună p~e
clin fericirea lor se întemeiază de alt-
fel pe .denumirile pe care şi le aleg. ,- ,
Unora le place să se numească Cor- - ~ ~ J
delieri.205, iar dintre aceştia unii se

numesc Coletani 206, alţii, Minori 20i; unii Miriimi 208, alţii„
I:!ulişti209_ Iarăşi, unii se numesc Benedictini210, alţii, Ber-
nardini211, . alţii, Brigitini2 12, Augustiniani 21:'-, Wilhel-
m.iţi214, şi în sfîrşit, Iacobiţi2 1 5 ca şi cum nu le-ar fi de-
ajuns să se numească creştini.
O mare parte dintre ei daµ o însemnătate aşa de
mare ceremoniilor lor şi datinilor lor mai mărunte, încit
socot că un singur cer nu e o răsplată îndestulătoare
pentru meritele lor aşa de mari; ei nu se gîndesc că
Hristos, neţinind - seamă de nici unul din aceste lucruri,
îi va întreba dacă au respectat învăţătura lui (care stă"
într-un singur cuvînt) : dragostea. (La judecata de apoi)·
unul îşi va arăta burdihanul umflat de tot felul de peşti~
altul va descărca o sută de băniţi de psalmi; al treilea
va pomeni de miile de zile de post, iar altul îşi va face-
un merit din aceea că el nu mînca decît ci dată pe zi,
dar aşa 'de mult că era să-i plesnească burta. Altul va
aduce o claie aşa de mare de ceremonii că de-abia ar
'96 ERASMUS
încăpea în şapte corăbii de marfă; cestălalt se va lăuda

că vreme de şaizeci de ani nu s-a atins de bani decît cu
deşetele acoperite cu două rînduri de mănuşi. ·Unul îşi
va arăta (ca reclamă) gluga
lui atît de murdară şi de
soioasă , că n- ar purta-o nici
un marinar. Unul va aminti
că a trăit mai bine de cinci-
zeci şi cinci de ani, pironit
mereu în acelaşi loc, ca un
burete. Unul va veni ·cu gla-
~ ~._..,. · sul lui răguşit de cîntarea ·
"' ~• ..,, sa necurmată (întru lauda
-domnului), altul va arăta că s-a tîmpit din pricina singu-
rătăţii în care a trăit iar altul, în sfîrşit, că din pricina
tăcerii continue la care s-a legat, i s-a legat liplba. Dar
Hristos, întrerupînd aceste laude de sine ale lor, care
n-ar mai lua nici un sfirşit, va spune: ,, De unde a răsărit
acest nou neam al iudeilor? Eu cunosc doar o singură
lege dată de mine, dar despre aceea nu aud nimic. Odi-
nioară, pe faţă şi neslujindu-mă de vălul parabolelor,
am făgăduit moştenirea tatălui meu, nu pentru glugi,
nici rugăciuni sau posturi, ci pentru lucrările dragostei.
Nu cunosc pe aceia care prea îşi cunosc bine meritele lor.
Oamenii aceştia care vor să pară mai sfinţi ca mine,
să se ducă să sălăşluiască, dacă vor, în cerurile Abraxie-
nilor216 sau să pună să clădească un nou cer, pentru aceia
ale căror datini le-au pus mai :gresus de învăţăturile mele".
Cînd vor auzi astfel de vorbe şi vor vedea că matrozii
şi vizitiii au acolo mai multă trecere decît -ei, ce, mut1;e
credeţi că vor face unii faţă de alţii? Dar între timp,
datorită mie, nădejdea cu care se nutresc îi face feridţi.
ELOGIUL NEBUNIEI 97
Deşi monahii trăiesc

departe de lume, nimeni nu cu-
tează să-i dispreţuiască, mai ales pe călugării cerşetori,
pentru că aceştia cunosc, din ceea ce ei numesc spove-
danie, toate tainele tuturor. Ei
soc~tesc o nelegiuire să dezvă
luie aceste taine, afară doar de
cazul cînd sînt beţi, cînd vor să
se desfăteze cu poveşti mai plă
cute, însă şi atunci te lqsă să
ghiceşti lucrul, dar numai prin
presupuneri, fără a pomeni
vreun nume. Iar dacă cineva a
zgîndărit pe aceşti trîntori, ei
se răzbună amarnic în predicile
lor publice şi vor defăima pe
duşmanul lor prin vorbe de
ocol, aşa de acoperite, că nu le
poate înţelege decît acela care nu înţelege nimic, şi nu
pun capăt lătratului lor, pînă ce nu le astupi gura cu
vreun ciolan.
Ei, ia spuneţi-mi, pe care comediant sau scamator aţi
ţinea să-l vedeţi mai mult decît pe aceşti predicatori cu
desăvîrşire ridicoli în adunările lor, în care maimuţă
resc în chip cit se poate de caraghios toate regulile pe
care ni le-au lăsat retorii despre arta oratoriei? Doamne
sfinte, cum mai gesticulează, cum îşi modulează vocea,
cum mai psalmodiază, cum îşi schimbă rînd pe rînd
fizionomia şi umplu casa domnului cu zbieretele lor! Şi
această artă de a predica, un călugăraş o trece altuia
de la mînă la mînă, ca pe o taină. Mie, deşi nu mi-e
îngăduit s-o ştiu, ca să-mi dau seama ,de ea, voi face
cîteva presupuneri. Ei încep printr-o invocaţie, obicei pe
care l-au luat cu împrumut de la poeţi; apoi, voind să
98 ERASMUS
vorbească despre iubirea creştină, îşi iau exor?iul de la

fl~viul Nil din Egipt sau, cînd vor să explice taina crucii,
încep în chip foarte iscusit, - vezi Doamne - cu acel
balaur numit Bel, din Babilon;
ori, pregătindu-se să discute
~- )I
,,,,..J I despre post, o pornesc de la cele
douăsprezece semne ale zodia-
~·~ .,
cului sau, trebuind să cuvînte-
ze despre credinţă, fac mai întîi
o introducere cît o zi de post,
despre ... cercul pătrat! Eu în-
sămi am ascultat pe unul tare
prost (iertaţi: vream să zic foar-
te învăţat) care, pregătindu-se
să lămurească, în faţa unui au-
ditor foarte numeros, taina sfintei treimi, - pentru a-şi
arăta neobişnuita lui erudiţie şi pentru a satisface pre-
tenţioasele urechi ale teologilor, a apucat pe o cale cu
totul nouă, adică de la slove, silabe şi de la cuvh1te;
apoi trecu la a~ordul subiectului . cu predicatul, şi la
acela al adjectivului cu substantivul. Adunarea începu să
se mire şi unii şopteau versul lui Horaţiu: ,,Unde vrea
să ajungă cu ·neroziile astea?"2 17.
In cele din urmă predicatorul o potrivi aşa de bine,
încît a demonstrat că în elementele gramaticii se află
exprimată imaginea intregii treimi, în aşa chip, că nici
un matematician n-ar fi putut dovedi mai bine acest
lucru cu figurile lui pe nisip. Şi pentru o asemenea ca-
podoperă, această stea printre teologi asudase opt luni
intregi; azi, din pricina asta, omul nostru e mai orb ca
o drtiţă, toată puterea vederii fiind atrasă, de · bună;
seainâ, de agerimea minţii sale. Dar el nu regretă orbi-
ELOGIUL NEBUNIEI 99
rea sa, ba e încredinţat că a cumpărat destul de ieftin

o aşa de mare glorie. Am auzit şi pe un altul de optzeci
de ani, aşa de îndopat cu teologie, că-l puteai socoti un
al doilea Scotus reînviat. Acesta, voind să lămurească
taina numelui lui Isus, a demonstrat, cu o uimitoare sub-
tilitate, că în chiar literile ce alcătuiesc acest cuvînt
se află ascuns tot ceea ce se poate spune spre slava lui.
într-adevăr, spunea el, faptul că acest cuvînt are numai
trei cazuri (în latineşte), înseamnă că e un simbol lămu
rit al sfintei treimi. în împrejurarea că primul caz, nomi-
nativul, Iesus, cuvîntul sfîrşeşte cu litera al doilea s,
caz, acuzativul, se lermină cu m, iar al treilea caz, abla-
tivul, are la sfirşit litera u, se găseşte un mister de ne-
grăit, căci aceste trei litere: s, m şi u ne arată că mîntui-
torul este începutul, mijlocul şi
' sfîrşitul (summum, medium, ulti-
mum) lumii. Mai rămînea o taină
şi mai încurcată decît acestea, de
ordin matematic. Numele Iesus e
despărţit în două părţi egale prin
litera s, aceasta rămînînd la mij-
loc între două slovuliţe (Ie) de o
parte, şi alte două (us), de cealaltă
~;
~~-
.... ~. . . . ...... --------~
~"\
~ --..dl{_?J ..:
100 ERASMUS
parte. Apoi predicatorul i-a informat pe auditori că în

limba ebraică acea literă ~ se numeşte syn, ceea ce, după
cît ştiu, în limba scoţienilor înseamnă păcat 218 . Prin aceas-
ta se arată limpede, spunea vorbitorul, că „Isus e acela
care şterge păcatele lumii"! La un exordiu aşa de neaş
teptat, publicul a rămas cu gura căscată · de mirare, că·
puţin a lipsit să nu păţească ceea ce a păţit odinioară
Niobe219 , pe cînd mie era gata, gata să mi se întîmple ca
lui Priap cel făcut din lemn de smochin, care spre marea
lui nenorocire, s-a uitat la farmecele făcute noaptea de
vrăjitoarele Canidia şi Sagana220• Şi cu drept cuvînt, căci
niciodată grecul Demostene sau romanul Cicero n-a năs
cocit o introducere aşa de înţortochiată. Acestora li se
părea viţioasă o introducere care era prea străină de su-
biect,· fiindcă nici porcarii, mînaţi de un bun simţ, firesc,
nu-şi încep cuvîntarea în acest fel. Dar savanţii noştri
teologi cred că preambulul (aşa îi spun ei acestei părţi
din cuvîntare) numai atunci va ' fi desăvîrşit din punct de
vedere retoric, cînd nu are nică
ieri nimic înrudit cu restul dis-
cursului, încît auditorul uluit une-
ori murmură în gînd hemistihul:
„încotro se năpusteşte· smintitul
acela ?" 221•
în al treilea loc222, aceşti vor-
bitori aduc, în loc de naraţiune,
un crîmpei din Evanghelie, pe ca-
- - " .--......,v - .,.__.,_,, _,.__,_ re-I tîlmăcesc aşa, în goană şi su-
, -· -, •. perficial, cînd de fapt această parte
trebuie să alcătuiască singurul miez al predicii.
în al patrulea loc ei schimbă masca: pun în discuţie
cîte o problemă teologică care se potriveşte cu restul
ELOGIUL NEBliNIEI 101
ca nuca în perete220 • Ei socot că şi această digresie ţine

de regulile artei retorice. Cu acest prilej îşi întăresc
ţîfna lor teologică şi asurzesc urechile adunării cu titlu-
rile pompoase pe care li le dau maeştrilor lor: doctori
solemni, doctori subtili, doctori prea subtili, doctori sera-
fici, doctori heruvici, doctori sfinţi, doctori irefutabili.
Apoi împroaşcă norodul neînvăţat cu o grindină de
silogisme majore, minore, concluziuni, corolarii, ipoteze
cit se poate de sarbede şi multe alte feluri de 'mofturi
scolastice.
Mai rămine actul al cincilea, în care se cuvine ca
maestrul să atingă culmea artei sale. Aici ei vin cu vreo
poveste neroadă şi lipsită de duh, luată din „Oglinda
istoriei" 221i sau din „Faptele romanilor" 225, pe care o in-
terpretează alegoric, tropologic şi anagogic226 •
Şi astfel înfăptuiesc aevea acea Himeră 227 pe care
n-a izbutit s-o desăvîrşească niciodată un Horaţiu, cînd
a scris:
Dacă la un cap de om ... 2 20
Ei au mai auzit spunîndu-se, nu se ştie de cine, că

începutul cuvîntării cată să fie potolit şi rostit cit mai
încet. De aceea şi încep ei să vorbească cu un glas aşa
de scăzut, că nu se aud nici măcar ei înşişi, ca şi cum
ar avea vreun rost să vorbeşti în aşa fel ca să nu te
audă nimeni. Au mai aflat că, spre a mişca inimile audi-
torilor, vorbitorul cată să se slujească din timp în timp
de exclamaţii. Apoi, după ce a început a vorbi liniştit,
deodată ridică glasul în strigăte furioase, chiar cînd nu
era de loc nevoie de aşa ceva. Să juri că au nevoie să
li se administreze stirigoaie229 , căci înseamnă să fii cu
totul smintit să-ţi închipui că e indiferent unde şi cînd
102 ERASMUS
trebuie să strigi. Iarăşi, fiindcă au auzit că cuvîntarea

trebuie să se înflăcăreze treptat în mersul ei, rostesc,
în fiecare parte a discursului, primele propoziţii totdea-
una într-un ton cum dă dmn-
nezeu, apoi deodată iau un
glas de tunet, chiar dacă e
vorba de lucrurile cele m:1i
indiferente, şi termină astfel
de parcă şi-ar da duhul. în
sfîrşit, au învăţat tle la retori
că e bine să amesteci în
cuvîntare şi cîte o glumă şi
se silesc să samene şi cîte un
haz în predicile lor, cu cîtă graţie şi cu cît tact, o scumpă
Afrodită! întocmai ca măgarul în faţa harfei. Cîte o dată
fac şi pe dojenit~rii, dar, aşa, cu mănuşi: mai mult gîdilă
decît rănesc. Niciodată nu linguşesc mai deschis decît
atunci cînd par a se sili să spună răspicat adevărul.
într-un cuvint, dacă i-ai asculta, ai jura că au învăţat
tot felul lor de a rosti un discurs, de la şarlatanii de
bîlci, care îi întrec cu mult, deşi seamănă unii cu alţii
aşa de mult, încît nimeni nu se îndoieşte sau că ei au
învăţat retorica df; la aceia, sau că aceia au învăţat-o de
la ei. Cu toate astea, datorită mie, găsesc auditori care,
ascultîndu-i, cred că aud pe nişte adevăraţi Demosteni
sau Ciceroni. Acest fel de oameni se recrutează mai ales
dintre neguţători , şi femeiuşti, ale căror urechi caută ei
mai cu seamă să le captiveze: pe negustori, pentru că
aceştia, cînd călugării şti_u să le cultive slăbiciunea, le
împart şi lor o mică părticică din bunurile cîştigate cu
japca, iar pe femei, pentru că ele, pe lîngă multe alte
motive pe care le au de a fi devotate monahilor, îl au
ELOGIUL N EBU NIEI 103
şi pe acela că, de cite ori sînt mîniate pe bărbaţii

lor, găsesc la sînul lor mîngîierea dorită. Vedeţi, cred,
dt de mult îmi datoreşte acest soi de oameni, care prin
micile lor crremonii, prin mofturile lor caraghiop-se ş i
prin strigătele lor tiranizează pe muritori crezîndu-se
sfinţi tot aşa de mari ca Pavel şi Antonie230•
< Prostia principilor. >Dar acum părăsesc bucuroas ă
pe ace şti cabotini, care în nerecunoştinţa lor tăgăduies c
binefacerile mele şi, în ipocrizia lor, îşi dau aere de oa-
meni cucernici. De mult aveam poftă să vă vorbesc slo-
bod ceva despre regi şi despre curtenii fruntaşi, care mă
cultivă cu toată sinceritatea într- un chip vrednic de ni şte
<0ameni liberi.
într-adevăr, dacă ei ar avea un dram de minte, viaţa
lor ar fi cea mai tristă şi ar merita ca toţi să fugă deo-
potrivă de ea. Nimeni n-ar mai crede c ă merită să cauţi
a dobîndi un tron cu preţul căl
cărilor de jurămînt şi al parici-
dului, dacă ar sta să cumpft-
nească ce grea sarcină îşi ia pe
umerii lui acela care vrea s ă
fie un adevărat domnitor; gîn-
-dindu-se că cine a luat în plÎnă
cîrma statului are să vadă de
interesele obşteşti, nu de ale
sale; că nu trebuie să cugete
decîţ la binele obştesc, că nu
trebuÎe să se abată nici cu o
lăţime de deget de la legile
a l căror autor şi împlinitor este; să ţină la cinstea tutu-
ror slujbaşilor şi dregătorilor. El este în centrul privirii tu-
turor, ca unul care, prin purtarea lui cinstită, poate, ca o
104 ERASMuS
stea mîntuitoare, să aducă cea mai mare înflorire treburilor

omeneşti, ori ca o cometă aducătoare de moarte, să stîr-
nească prăpădul tuturor. Viţiile altora nu se simt peste tot,
şi nu dăunează pe o mare întindere; domnitm::ul, însă, stă
pe o înălţime, aşa că, dacă s-ar abate cît de uşor de la
onestitate, acest fapt ar fi ca o ciumă cumplită ce se
strecoară repede în viaţa cît mai multor oameni. Afară
de aceasta, deoarece în situaţia lui de monarh e înconju-
rat de tot felul de plăceri, de o libertate nelimitată, de
linguşire şi de lux - lucruri ce obişnuiesc să-l îndepăr
teze din calea dreptăţii - el trebuie să se străduiască cu
atit mai vîrtos şi să vegheze cu atît mai multă grijă, ca
să nu-şi nesocotească, nici chiar din greşeală, datoriile
sale. în sfîrşit, ca să nu mai vorbesc de capcanele ce
i se întind, <;l.e .vrăjmăşiile şi urile şi de celelalte pri-
mejdii şi temeri de care e înconjurat, el cată să nu
uite că deasupra capului său ameninţă acel rege al regi-
lor, care, după puţin timp, îi va cere socoteală de faptele
chiar cele mai mărunte, şi cu atît mai straşnic, cu cit a
cîrmuit o ţară mai puternică. Dacă ar cugeta la toate
aceste lucruri - şi ar cugeta dacă ar fi înţelept - cred
că n-ar mai putea nici să doarmă în tihnă. Dar acum,
mulţămită mie, el lasă toate acele griji în plata domnu-
lui, îşi vede de sufleţel şi nu îngăduie alături de el decît
oameni ce îi spun lucruri plăcute ca să nu-i întunece
sufletul cu vreo grijă. Ei îşi închipuiesc că şi-au împli-
nit datoria de domnitor, dacă fac dese partide de vînă
toare, dacă cresc cai de rasă, dacă vînd slujbe şi dregă
torii în folosul lor personal şi născocesc metode noi de a
uşura pungile cetăţenilor spre a le umple pe ale lor, însă
purced la astfel de măsuri cu destulă băgare de seamă,
căutînd să dea unei jăcmăneli foarte nedrepte o aparenţă
ELOGIUL NEBUNIEI 105
de legalitate ca o îndreptăţire a acestor dăjdii, avînd

grija din cind în cînd să măgulească poporul pentru a-i
cîştiga inima.
Acuma închipuiţi-vă un om, cum sînt adesea dom-
nitorii, necunoscător de legi, aproape vrăjmaş al interese-
lor obşteşti, plin de luare aminte nl.l.ll1ll.i pentru treburile
lui, dedat plăcerilor, dispreţuitor al culturii, duşman al
libertăţii şi al adevărului, negîndindu-se niciodată la bi-
nele poporului, ci măsurind toate după pofta şi folosul
lui. Apoi atîmaţi-i de gît colanul cel daurit, pentru a
arăta reunirea tuturor virtuţilor strinse la un loc; puneţi-i
apoi pe cap coroana cea bătută cu nestemate, în semn că
el trebuie să întreacă pe toţi în toate virtuţile; după aceea
sceptrul, simbolul dreptăţii şi al unui cuget întru totul
neprihănit şi, în sfîrşit, purpura, semnul unei iubiri în-
focate pentru ţară. Dacă un astfel de principe ar asemui
toate -aceste podoabe cu felul său de viaţă, s-ar ruşina,.
cred, de acest fast şi ar fi cuprins de teamă ca nu cumva
vreun tîlmaci mucalit să nu ia în ris şi în bătaie de joc
această mincinoasă recuzită de teatru.
<Nerozia curtenilor. >
Ce să mai spun acum despre-
curtenii cei de frunte? Deşi_ cei mai mulţi dintre ei sînt
cît se poate de slugarnici, umili, nesăraţi şi josnici,
totuşi ei vor să treacă drept cei dintîi întru toate. Într-o
singură privinţă doar sînt foarte modeşti: se mulţumesc
să poarte pe trupul lor aur, nestimate, purpură şi cele-
lalte semne ale virtuţilor şi ale înţelepciunii, dar lasă în
seama altora îndeletnicirea cu aceste virtuţi. Li se pare
că sînt din belşug fericiţi, că pot numi pe rege „Sire",
că ştiu să-i toarne un compliment în trei cuvinte, că ştiu
să amestece, cu orice prilej, în conversaţia lor titlurile
106 ERASMUS
răsunătoare de: Luminăţia voastră,

Maiestatea voastră,
Măria voastră. Ştiu să-şi prefacă de minune chipul după
"împrejurări şi să linguşească cu dibăcie, căci acestea sînt
indeminările ce-i şed bine
unui nobil şi curtean. De
altfel, dacă ai cerceta felul lor
de viaţă; ai constata că sînt
nişte adevăraţi feacieni23 1,
petitori ai Penelopei232 . Cu-
noaşteţi restul poveştii 2 33 pe
care Ecoul234 vi-l va povesti
c• mai bine decît mine. Ei dorm
.,.-:.
-~- pînă la amiază; atunci un

~
~
Uo.;,,.
--- ~,...
~
__ . - diacon cu plată, ce aşteap
_ /.)
tă la căpătîiul patului, le slu-

jeşte la iuţeală o leturghie, cînd nici nu sînt încă sculaţi
de-a binelea. Iau numaidecît gustarea de dimineaţă; abia
<claca au isprăvit, şi îi aşteaptă prînzul. Apoi vine jocul cu
:zaruri, şahul, ghicitorii soartei, măscăricii, bufonii, fetele
vesele, distracţi'ile şi glumele nesărate. Intre timp mai
iau o gustare sau două. După aceea vine cina, urmată de
beţii prelungite. Astfel li se scurg, feriţi de orice plicti-
seală,· ceasurile, zilele, lunile, anii, veacurile. Nu o dată
plec ,de acolo mai grasă, parcă, (de plăcere), cînd îi văd
cu gura plină de cuvinte umflate2 35 , cînd nimfele (de la
curte) îşi închipuie fiecare că e cu atît mai aproape de
-zei, cu cît tîrăşte 5iupă ea o trenă mai lungă, iar marii
·seniori se inghiontesc unii pe alţii, ca să fie văzuţi cît mai
aproape de suveran, Jupiterul lor, şi fiecare e cu atît mai
încîntat de el, cu cît poartă la gît un lanţ mai greu, ca
.să-şi arate şi puterea, nu numai avuţia.
< Episcopi proşti.> Felul de trai al capetelor încoro-

nate îl imită din răsputeri, şi de mult timp, papii, cardi-
nalii şi episcopii, care aproape îi întrec. Dacă t:nul dintre
€i s-ar gîndi că rasa lui de in,
.albă ca zăpada, arată o viaţă
fără de pată; că mitra, cu cele
două colţuri legate printr-un
nod, arată desăvîrşita cunoaşte
re a noului şi vechiului Testa-
ment; că mîinile acoperite cu
mănuşi trebuie să împartă sfin-
tele taine curate de orice priha-
nă a lucrurilor omeneşti; că to-
iagul de păstor îi aminteşte de
grija pe care trebuie s-o aibă
de turma încredinţată lui, iar
crucea purtată înaintea sa
e un semn de biruinţă
asupra tuturor patimilor omeneşti; dacă cineva, zic, ar
sta să cumpănească toate acestea şi multe altele ~ acest
fel, - oare n-ar duce o viaţă plină de mîhnire şi îngrijo-
rare? Ei, însă, ca oameni cuminţi, acum nu fac altceva de-
cît să se hrănească bine. Cît priveşte grija oilor încredin-
ţate lor, o lasă în seama lui Hristos sau a fraţilor călu
gări ori a vicarilor, cum le _zic ei. Nici măcar de numele
lor nu-şi mai aduc aminte episcopii, uitînd oe înţeles are
cuvîntul. episcop, care inseamnă muncă, veghere, grijă.
Da, dar cînd e vorba să pescuiască bani în plasele lor,
atunci fac pe episcopii şi într-adevăr supraveghează cu
toată luarea aminte236 •
< Cardinali proşti.> În acelaşi fel dacă cardinalii, la
rîndul lor, ar cugeta că ei ţin locul apostolilor şi că li se .
108 ERASMUS
pretind şi lor aceleaşi fapte pe care le-au săvîrşit aposto-

lii, apoi că ei nu sînt stăpînii ci doar împărţitorii daruri-
lor duhovniceşti 2 3 7 , despre care curînd vor trebui să dea
o foarte amănunţită socoteală,
şi dacă ar sta puţintel să chib-
l i. _
zuiască chiar asupra odăjdiilor
lor şi s-ar întreba în sinea lor:
„Ce înseamnă . albeaţa aceasta a
rasei? Oare nu cea mai înaltă
şi aleasă curăţenie a vieţii? Dar
această purpură de dinăuntru?
Nu iubirea cea mai înflăcărată
de dumnezeu?I Dar mantiaaceas-
ta de purpură, pe j dinafară, ce se
revarsă în cute unduioase şi
cuprinzătoare, încît acoperă nu
numai catîrca sfinţiei sale, ci ar
putea acoperi chiar o cămilă?
Oare nu simbolizează ea iubirea
ce se împrăştie pînă departe ca
să poată ajuta pe toţi, adică să-i
înveţe, să-i îndemne, să-i mîn-
gîie, să-i prevestească, să poto-
lească războaiele, să se împotri-
vească domnitorilor răi şi chiar
să-şi verse singele, nu numai să-şi jertfească averea pen-
tru turma creşţinilor. Şi apoi ce rost are averea în viaţa
celor ce ţin locul apostolilor săraci? Dac-ar sta să cumpă
nească acestea, zic, nu ar mai umbla după o asemenea
slujbă sau ar părăsi-o bucuros ori ar duce o viaţă de
muncă şi griji, cum au trăit acei apostoli din vechime.
ELOGIUL KEBUNIEI 109
<Papi proşti.> In sfirşit, dacă suveranii pontifi ce

ţin pe pămînt locul lui Hristos, ar încerca să imite viaţa
lui, adică sărăcia, ostenelile, învăţătura, crucea, dispreţul
său de viaţă; dacă s-a gîndi la
înţelesul numelui de papă, care ,
înseamnă tată, sau la titlul de
prea sfint, cu care sînt cinstiţi,
,ce lucru mai plin de mîhnire
s -ar găsi pe lumea asta? Cine
ar mai cumpăra această slujbă
cu toate averile lui, sau, după
ce a cumpărat-o, cine ar mai
căuta s-o păstreze prin sabie,
otravă şi cu orice samavolni-
cie? De cîte înlesniri n-ar fi ei
lipsiţi, dacă înţelepciunea s-ar
:întrona un singur moment în
mintea lor? Dar ce zic: ,,înţe
lepciunea"? Dacă ar avea nu-
mai un grăunte din sarea de
care pomeneşte Hristos. Atîtea
bogăţii, onoruri, putere, izbînzi,
slujbe, atîtea dispense, indul-
genţe, cai, catîri, paznici, plă
.ceri ! Vedeţi ce bîlci, c~ seceriş,
ce ocean de bunuri am cuprins
în puţine vorbe. In locul aces-
tora vor fi nopţi nedormite, posturi, lacrimi, rugă
ciuni, predici, studii, suspine şi mii de alte osteneli ne-
norocite de acest fel. Şi nu trebuie uitat că desfiinţarea
atîtor scribi, grefieri, notari, avocaţi, juzi, secretari, catîr-
gii238, rîndaşi, zarafi, patroni de lupanare (era să spun şi
110 ERASMUS
ceva mai deochiat, dar mi-e teamă că jignesc urechile

ascultătorilor), pe scurt o liotă aşa de mare de oameni
care împovărează sfîntul scaun - vreau să zic, care ono-
rează sfîntul scaun - ar fi menită unei morţi prin
foamete.
Fapta asta ar fi crudă, îngrozitoare chiar, însă ar fi
o adevărată nelegiuire să chemi îndărăt la desagi şi la
toiagul de cerşetor pe şeful suprem al bisericii, adevă
rata făclie a lumii. Papii de acum, dacă e vreo oste-
neală, o lasă în grija lui Petru şi Pavel, care au vreme
., de serbări stră-
destulă, iar dacă se iveşte vreun prilej
lucite sau de plăceri, le rezervă pentru ei înşişi. Şi aşa
se face că datorită mie nici un soi de oameni nu tră
ieşte mai alintat şi fără grijă ca papii. Ei cred că au
mulţumit din belşug pe Hristos, dacă, într-o ţinută mis-
tică şi aproape teatrală, îşi joacă rolul de episcopi, cu
ceremonii, cu titulaturi ca: Beatitudinea Voastră, Eminen-
ţa Voastră, Sanctitatea Voastră, rostind binecuvîntări sau
afurisenii. A face minuni e un lucru învechit şi ieşit din
obicei, nicidecum potrivit cu vremea noastră; a învăţa
norodul, e ceva obositor; a tălmăci sfînta scriptură e
treabă de oameni pedanţi; a te ruga înseamnă a-ţi pierde
vremea; a vărsa lacrimi e ceva jalnic şi faptă de muiere;
a trăi în sărăcie e ceva murdar; a se lăsa biruit e o ruşine
nevrednică de acela care de-abia regilor celor mai mari le
îngăduie să-i sărute prea fericitele picioare; în sfîrşit, a
muri e un lucru urît, iar a fi pus pe cruce este o pe-
deapsă josnică.
Nu le mai rămîn, drept orice armă, decît acele dulci
binecuvîntări de care vorbeşte Pavel - şi vă încredinţez
că se folosesc de ele din belşug - apoi interdictele239 ,
suspendările, ameninţarea cu afurisenia, ameninţarea re-
petată, afurisenia, picturile răzbunătoare240 şi fulgerul
ELOGIUL NEBUNIEI 111'
acela groaznic, cu care ei, cu un singur gest, azvîrle sufle-

tele muritorilor chiar mai jos de Tartar. Acest fulger,
prea sfinţii noştri părinţi întru Hristos cit şi vicarii lui
Hristos nu-l reped împotriva
niciunora mai dîrz ca împotriva
acelora care, după îndemnui
diavolului, încearcă să micşo
reze şi să ştirbească moştenirea
lui Petru, care a spus acest cu-:_
vînt: ,,Iată că noi am lăsat tot,
şi te-am urmat" 241 . Şi totuşi ei
îi atribuie ca patrimoniu, moşii ,
oraşe, tributuri, ' vămi, ţinuturi
întregi. în dragostea lor înflă
cărată pentru Hristos, ca să
păstreze aceste bogăţi i ei se
înarmează cu fier şi foc şi varsă rîuri de sînge creştin,,
î.ncredinţaţi că apără apostoliceşte biserica lui Hristos,
numai dacă au răpus la pămînt pe aceia cărora le zic ei
duşmani. Ca şi cum ar exista vrăjmaşi mai primejdioşi
pentru biserică decît pontifii nelegiuiţi, care, prin tăcerea
lor, fac să fie uitat numele lui Hristos, care îi pun cătuşe
prin legile lor cămătăreşti, îi strică învăţătura prin tăl
măciri silite şi prin viaţa lor spurcată îl sugrumă.
Biserica creştină s-a întemeiat pe sînge, prin sînge
s-a întărit, prin sînge a crescut, de aceea papii îi apără
interesele cu sabia, ca şi cum Hristos ar fi pierit şi nu
mai poate ocroti pe ai săi, după învăţătura sa. Şi, cu
· toate că războiul e un lucru aşa de cumplit, că le-ar
şedea mai bine fiarelor decît oamenilor şi aşa de smintit,.
că poeţii îşi închipuiesc că Furiile l-au trimis, cu toate
că e o pacoste aşa de grozavă, că aduce după el o stricare
112 ERASMUS
obştească a moravurilor, şi e atît de nedrept, că tîlharii

sînt cei mai mari meşteri în el, şi e ceva aşa de nelegiuit,
•Că n-are nimic de a face cu Hristos, - papii, lăsînd la o
parte toate celelalte, şi-au făcut din el îndeletnicirea lor
<le căpetenie. Vezi printre ei pe unii care, deşi-s cu un
picior în groapă242 , dau dovadă de tinerească energie şi
nimic nu-i sperie sau îi opreşte de a da peste cap legile,
religia şi pacea, şi de a pune cu susul în jos toate tre-
burile din lume. E adevărat că nu duc lipsă nici de lin-
·guşitori învăţaţi, care numesc zel, pietate şi vitejie această
vădită sminteală şi dovedesc cu meşteşug, că nu înseamnă
•o călcare a supremei legi a iubirii dată de Hristos, ca să
scoţi sabia ucigaşă şi s-o împlinţi în pîntecele fratelui
tău, a aproapelui tău creştin.
< Ceva despre episcopii germani.> Stau încă la îndo-
ială să afirm dacă episcopii germani au dat această pildă
papilor, sau dacă ei au luat-o de la aceştia. Cei dintîi,
înlăturînd - pur şi simplu - slujba religioasă, bine-
<!UV'întările şi celelalte ceremonii de acest fel, fac pe satra-
pii, fără nici o sfială, închipuindu-şi că s-ar face vino-
vaţi de o purtare bicisnică şi nevrednică de un episcop,
dacă şi-ar da sufletul lui dumnezeu în altă parte decît
pe un cîmp de bătălie. Iar mulţimea preoţilor de rînd,,
socotind ca ar fi o nelegiuire să rămină mai prejos de
sfinţenia căpeteniilor lor, se războiesc - Doamne, cît de
•Cazon! - pentru dreptul lor la dijme, cu săbii, cu suliţi,
-cu pietre şi cu tot felul de arme; cu ce ochi de Argus caută
prin vechile hîrţoage să descopere vreun text cu care să
sperie sărmanul norod, încredinţîndu-1 că are de plătit
mai mult decît dijma! Cit despre îndatoririle pe care ei,
la rîndul lor, le au faţă de popor şi care se pot citi peste
-tot, acelea nu le vin în minte. Nici creştetul ras al ca-
pului nu le aduce aminte că preotul nu trebuie să fie

întinat de nici una din poftele lumii acesteia, şi să nu
se gîndească decît la cele cereşti. Dar aceste venerabik
obraze cred că şi-au îndepli-
nit cu prisosinţă datoria, dacă
au mormăit, de bine de rău,
pînă la capăt, micile lor
rugăciuni, pe care zău, m-aş
mira să le audă vreun dum-
nezeu sau să le înţeleagă,
cînd nici ei înşişi nu le aud
şi nu le înţeleg, măcar că le
răcnesc cît îi ţine gura.
De altfel preoţii seamănă
cu mirenii într-o privinţă:
şi unii şi ceilalţi sînt aprigi
deopotrivă, cînd e vorba de
cîştig, şi, pe tărîmul acesta,
fiecare îşi cunoaşte foarte ~--
>-... -""'",
bine drepturile. Cît despre ,JJI."/,:.:..

---.
sarcini, ei ca oameni cuminţi, _... -------
le aruncă pe umerii altora şi şi-le trec unii altora, cum,
la jocul cu mingea, aceasta e trecută din mînă în mînă.
într-adevăr, după cum principii mireni lasă gospoqăria
statului în grija vicarilor lor, adică a miniştrilor, iar aceş
tia o lasă subordonaţilor lor, tot aşa şi preoţii lasă, din
modestie - vezi doamne! - toată sarcina cucerniciei în
cîrca norodului. Norodul, la rîndul său, o aruncă în spi-
narea acelora cărora le zic slujitorii bisericii, ca şi cum
n.'..ar avea nimic de împărţit cu biserica şi nici n-ar fi
atins de ·juruinţele tainei bot~zului. La rîndul lor, preoţii
aşa-numiţi „lumeşti" - ca şi cum ar fi pregătiţi pentru
114 EHASMUS
lume, nu pentru Hristos - trec această sarcma asupra

preoţilor călugări; aceştia o trec călugărilor, călugării mai
puţin zeloşi, celor mai habotnici, apoi toţi o lasă în seama
călugărilor cerşetori care o pre-
„
dau Cartusienilor243 şi doar la
aceştia mai găseşte un adăpost,
--,.~'~~
..
.fi
'!f;- :.•'i .
~ . ~
dar aşa de bine ferit că aproa-
pe n-6 mai vede nimeni.
I
Tot aşa şi papii, aşa de har-
nici la secerişul . . . gologanilor~
ei lasă lucrările ... prea ' apos-
tolice, în seama episcopilor, a-
ceştia le lasă preoţilor, preoţii,
vicarilor, iar vicarii' le lasă fra-
ţilor cerşetori care le aruncă în
__
spinarea acelora . . . care tund
oile.
~~ ·; . . ,,,_,__
.., . <,,'\'S •~î _- - '"'-'< "....'.....
Dar nu intră în subiectul
'• ' .~=,;,;,-=- - meu să scormonesc viaţa papi-
- ---l,\\~~ ,_
-------= lor şi a preoţilor, de teamă să
nu las impresia că vreau să scriu o satiră, nu să rostesc
D.n . elogiu sau că aş avea de gînd să laud pe stăpînitorii
cei răi ca să fac o critică travestită a celor buni. Puţinele
cuvinte de mai sus au ca singur scop să dovedească cum
cii: nici un muritor nu poate să ducă o viaţă fericită, dacă
nu e iniţiat în tainele mele şi n~ stă sub oblăduirea mea.
<Soarta îi favorizează pe cei proşti: Şi cum ar pu- >
tea fi altfel, cînd însăşi zeiţa Ramnusia 4, care rînduieşte
24
soarta oamenilor, se uneş te în păreri cu mine atît de mult,

încît a fost totdeauna duşmana cea ·mai mare a înţelepţi
lor, p e cînd proştilor le-a dat mură-n gură- toate noroa-
ELOGIUL NEBUNIEI H5
cele, cînd dormeau? Ştiţi povestea acelui vestit Timoteu 245

şi de unde i s- a tras porecla cît şi proverbul ce a ieşit
despre el că: ,,Plasa lui prinde peşte chiar cind el doarme".
Şi cealaltă zicală: ,,Bufniţa
zboară" 24 6. Dimpotrivă, celor în-
ţelepţi li se potriveşte vorba
ceea: ,,Născut într-o zodie
rea" 247• Sau: ,,încalecă calul lui
Sejanus"248 sau: ,,Are aur din
Toloza" 249 •
D1;tr s-o mai slăbim cu zi-
cătorile, ca să nu par că am je-
fuit colecţia prietenului meu
Erasm 25 0. Aşadar să ne întoar-
cem la subiect. No.rocul iubeşte
pe cei necuminţi, pe cei cute-
zători, cărora le place dictonul:
.. Fie zarul aruncat!" 25 1, pe cînd înţelepciunea face pe oa-
meni mai sfioşi. De aceea vedeţi că îndeobşte înţelepţii a-
ceştia au de furcă cu sărăcia, cu foamea, cu mizeria, nefiind
luaţi în seamă, lipsiţi de glorie, urîţi de lume, pe cînd proştii
se scaldă i'n bani, stau la cirma statului, într-un cuvînt, le
merge bine intru toate. într-adevăr, dacă fericirea constă în
a fi pe placul oamenilor mari şi a trăi în societatea acestor
divinităţi imbr-ăcate în aur şi împodobite cu nestimate,
atunci ce lucru e mai netrebnic ca înţelepciunea, ba, mai
bine zis, ce poate fi mai blestemat în ochii oamenilor? E
vorba să ne agonisim bogăţie? Dar cum va putea negus-
torul să facă rost de vreun cîştig dacă , potrivit înţelep
ciunii, se va scandaliza de -o călcare de jurămînt, dacă
va roşi cînd va fi prins cu minciuna, dacă se vi-:t sinchisi
116 ERASMUS
cît de puţin• de scrupulele acelea ale înţelepţilor, care se

sperie cînd aud de furt sau de camătă? Apoi, dacă cineva
umblă după onoruri sau demnităţi bisericeşti, să fie încre-
dinţat că va ajunge la ele mai
de grabă un măgar sau un bi-
vol, decît un înţelept. Dacă eşti
muieratic, fetele care joacă ro-
lul principal în această poveste,
se dau din toată inima, proşti
lor, pe cînd de înţelept se spăi
mîntă ~i fug ca de un ~corpion.
Intr-un cuvînt: toţi aceia care
vor să ducă o viaţă cît de plă
cută şi veselă, înlătură în primul
rînd pe înţelept şi ar primi, în
locul lui, mai bucuros orie~ altă
dihanie. Pe scurt: oriunde te-ai
--.__ ,
întoarce: papi, principi, judecă
tori, magistraţi, prieteni sau
duşmani, mare şi mic, toate se aranjează cu parale şi,
fiindcă înţeleptul le dispreţuieşte, şi ele fug de înţelept
mîncînd pămîntul.
Dar deşi acest elogiu al meu s-ar putea întinde la
nesfîrşit, cuvîntarea aceasta trebuie să aibă un capăt.
Aşa că îi voi pune capăt, dar nu mai înainte de a fi ară
tat prin puţine cuvinte că sînţ mulţi autori mari care
m-au cinstit în scrierile lor şi m-au urmat în fapteţe lor:
nu se va putea spune că numai eu am această admira-
ţie prostească pentru mine însămi, iar cîrciogar~i de ju-
rişti n-or să mă bîrfească cum că n-aduc nici un text în
sprijinul afirmaţiilor mele. Aşadar, după pilda lor, voi
veni şi eu cu citate care, de obicei, nu au nimic de a
face cu subiectul.
ELOGIUL NEBU NIEI 117
<Prostia lăudată de diferiţi autori. > Mai întîi e

cunoscut de toată lumea acel proverb aşa de răspîndit
care spune: ,,Cînd îţi lipseşte un lucru, prefă-te că-l ai" .
De aceea li se şi predă copiilor,
din vreme, acest vers: ,,A face
pe prostul la timp potrivit, e
cea ~ai mare înţelepciune" 252 •
Dacă, aşadar, doar şi numai
umbra înşelătoare şi imitaţia
prostiei se bucură de o aşa de
mare laudă din partea învăţa
ţilor, vă daţi seama ce bun
imens e prostia! Dar cu mult
mai multă sinceritate se pro-
nunţă :Ş:oraţiu , acel grăsun ne-
ted la şoric din turma luiEpicur,
cînd ne sfătuieşte să amestecăm
înţelepciunea şi prostia253, adăugînd, însă, fără dreptate,
,,dar să fie de scurtă durată" . Tot el, în altă parte, spune:
„E plăcut lucru să fii prost cînd trebuie" 25 4, iar în alt loc
vrea să fie mai de grabă „aiurit şi năuc, decit un înţelept
morocănos" 255 • Chiar la Omer, Telemac, pe care· poetul îl
laudă în fel şi chip, e numit uneori „copilărosul" , iar
tragicii dau de obicei băieţilor şi tinerilor ·acelaşi epitet,
ca şi cum ar fi de bună prevestire. Şi care e subiectul
Hiadei, această sacră poemă a grecilor? Nu mîniile regilor
şi ale noroadelor smintite? Apoi cît e de desăvîrşită lauda
aceea p e cq.re mi-a adus- o Cicero: ,,Toate sînt pline de
proşti"? 25 !l Şi cine nu ştie că un bun e cu atît mai de
preţ cu cit e mai răspîndit?
<Şi acum ceva din Scriptură. Dar poate că auto- >
ritatea acestui scriitor are puţină trecere la creştini: de
I !8 ERASMUS
aceea, dacă sînteţi de părere, vreau să sprijin, ori, cum

zic învăţaţii, ,,să fundamentez" lauda mea şi pe mărturia
sfintei scripturi. Mai întîi aş vrea, însă, să cer voie teolo-
_,,. gilor să binevoiască a-mi îngă
dui acest lucru; apoi, pentru că
încep o treabă anevoioasă şi ar
fi necuviincios să poftesc Mu-
zele din nou să facă un drum
aşa de lung pînă aici - mai a-
les pentru o chestiune care nu
\/
prea e de competinţa lor -
poate că ar fi mai potrivit ca,
în răstimpul cît fac eu pe teo-
loaga şi străbat prin acest mă
răciniş, - să doresc ca su-
fletul lui Scotus, mai ţepos
decit orice arici sau porc
ghimpos, să părăsească puţin
tel Sorbona, ca să intre în pieptul meu, apoi poate să
plece înapoi, oriunde o vrea, chiar . .. şi la naiba! O,
dacă aş putea să iau altă. înfăţişare şi să am nişte odăjdii
de teolog! Dar mi-e teamă de un lucru: să nu fiu acuzată
de plagiat şi că aş fi jefuit pe ascuns sertarele marilor
noştri maeştri. De, de unde să ştiu eu atîta teologie?
Dar lucrul acesta nu trebuie să pară aşa de mirare, pen-
tru cine se gîndeşte în ce strinse şi îndelungate legă
turi am stat eu cu teologii, răstimp în care am ciupit şi
eu cîte ceva de la ei, de vreme ce chiar zeul acela ,de
lemn de smochin, Priap, a putut să-şi însemne şi să re-
ţină cîteva vorbe greceşti, în timpul cînd stăpînul său
citea257• Apoi cocoşul acela al lui Lucian 258 , care a trăit
atîta în societatea oamenilor, n-a ajuns să vorbească
ELOGIUL NEBUNIE[
curgător limba omenească? Să începem, deci, şi să fie

într-un ceas bun!
,,Numărul proştilor este nesfîrşît" 259 , a scris Ecle-
siastul în primul său capitol. Apoi, cînd zice „nesfîrşit",
nu vrea el să arate pe _ toţi muritorii, afară doar de cîţiva
pe care nu ştim dacă a avut cineva prilejul să-i vadă?
Dar m_a i pe şleau mărturiseşte_ acest lucru Ieremia în
capitolul al zecelea: ,,atunci s e arată omul cît est e de
prost - zice el - cu ştiinţa lui" 260 • El atribuie înţelepciu
nea numai lui dumnezeu, lăsînd prostia pe seama tuturor·
oamenilor. Şi iarăşi, ceva mai sus: ,, înţeleptul să nu se
laude cu înţelepciunea lui" 261 • De ce nu vrei ca omul să
se mindrească cu înţelepciunea lui, prea bunule Ieremia?
- Ei, va răspunde el de bună seamă; pentru că omul nu
are nici o inţelepciune.
Dar să ne întoarcem la Eclesiast. Cînd acesta strigă:
,,O, deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertă
ciune"262, ce altceva credeţi că a vrut să spună decît că
- precum am zis - viaţa nu e altceva decît o jucărie a
Prostiei? Ceea ce întăreşte lauda lui Cicero, a cărui spusă:
„Toate sînt pline de proşti"26 3
e cu drept cuvînt celebră. Apoi
înţeleptul acela din Eclesiast,
care a zis: ,,Prostul se schimbă
ca luna, înţeleptul e statornic
ca soarele" 264, ce altceva a vrut
să arate decît că tot neamul o-
menesc este prost şi înţelep
ciunea nu i se cuvine decît lui dumnezeu, întrucît el
crede că luna întruchipează firea omenească iar soarele,
izvorul oricărei lumini, pe dumnezeu. Aceasta o întăreşte
120 ERASMUS
însuşi Hristos în Evanghelie cînd zice că nimeni nu poate

fi numit bun, afară de dumnezeu.
Acuma, dacă după doctrina stoică, cine nu este înţe-
,,~ lept e prost, şi omul bun e tot
una cu cel înţelept, urmează
neapărat că toţi muritorii sînt
proşti. Solomon spune în capi-
tolul al cincisprezecilea: ,,Pros-
tia este o · bucurie pentru cel
r-- ' fără minte" 265 , arătînd limpede
~( că viaţa fără prostie nu are nici
.
'-.'"
;] un farmec. Tot la aceasta se
', I ' ,
.~ referă în spusa lui: ,,Căci cine
agoniseşte ştiinţa, agoniseşte
durere, şi cine
multe, are ştie
~~~- şi multă supărare"266_ Şi mi-
nunatul nostru predicator nu
...... -
spune el acelaşi lucru în capito-
lul al şaptelea: ,,Inima înţelep
ţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este
în casa veseliei" 267 . De aceea nu s-a mulţumit să adîn-
cească înţelepciunea, ci adaugă la aceea şi cunoaşterea
mea. Dacă nu mă credeţi, iată chiar cuvintele lui scrise
chiar în primul capitol: ,,Mi-am dat inima să cunosc înţe
lepciunea şi ştiinţa, şi vă cunosc greşelile şi prostia" 268•
Cu acest prilej trebuie observat faptul că, dacă a pomenit
la sfîrşit prostia, aceasta e un semn de cinstire pentru ea:
Scrie doar un Eclesiast - om al bisericii - şi aceasta ~
rînduiala bisericească, de a pune la urmă pe cel care are
rangul cel mai. înalt, cum scrie la Evanghelie.
Că prostia stă mai presus de înţelepciune, mărturi
seşte , şi acel. Eclesiast, cine o fi fost, şi anume în capi-
ELOGII.JL NEBUNIEI 12!
talul al patruzecilea, ale cărui vorbe nu le voi reproduce,'

zău, pînă cînd nu mă veţi ajuta cu răspunsurile voastre
la introducerea mea, aşa cum fac, la Platon, cei care
discută cu Socrate. Ce obiecte trebuie să le ascundeţi mai
bine: pe cele rare şi preţioase ori pe acelea ce-s ieftine
şi la îndemîna oricui? De ce tăceţi? Chiar dacă vă faceţi
că nu ştiţi, apoi va răspunde în locul vostru acel proverb
al grecilor: ,,Urciorul lăsaţi-l afară, la uşă", şi ca să nu
fie vreunul aşa de nelegiuit ca să respingă acest pro-
verb, vă amintesc că-l citează 2 (>9 şi Aristotel, oracolul
magistrilor noştri. E cineva dintre voi aşa . de smintit să
lase juvaierurile şi aurul său în stradă? Nu cred zău. 0
Le puneţi în încăperile cele mai ascunse, şi, nu numai

atît, ci în ungherele cele mai
tainice ale sipetelor voastre
cele mai ferecate, iar noroiul
îl lăsaţi la vedere, pe drum.
Prin urmare, dacă se ascunde
ceea ce e mai preţios, şi se lasă
afară ceea ce e mai de rînd,
oare. nu e limpede că înţelep
ciunea, pe care sîntem opriţi
s-o ascundem, e mai puţin
preţioasă decît prostia, pe care
ni. se .porunceşte s-o ascun-
dem? Dar iată chiar vorbele
acelei mârturii: ,,Mai bun e
omul ce-şi ascunde prostia lui,
decît omul ce-şi ascunde înţelepci.unea" 270 • Ceva mai mult
sfînta Scriptură atribuie prostului o candi;fă modestie, pe
cînd înţeleptul nu socoteşte pe nimeni deopotrivă cu sine.
122 ERASMUS
Căci aşa tălmăcesc eu acel loc din capitolul al zecilea al

Eclesiastului: ,,Şi pe orice drum ar merge nebunul, peste
tot îi lipseşte mintea, şi spune tuturor că este un n~
bun!" 271 . Dar nu e asta culmea smereniei, să-i faci, pe
toţi deopotrivă cu tine - cu toate că fiecare are o părere
.
grozavă despre sine - şi să împărtăşeşti numele tău bun
cu toţi ceilalţi? Chiar marelui rege Solomon nu i-a fost
ruşine de această poreclă, cînd în capitolul al treizecilea
zice despre sine: ,,Sint mai prost decît oricine" 272• Şi
nu fără plăcere primeşte şi Pavel acest nume de prost,
cînd el, marele învăţător al păgînilor, scrie corintienilor:
„Vorbesc ca un ieşit din minţi - _zice el - eu sînt şi mai
mult" 2i3, ca şi cu~ i-ar fi fost ruşine să fie întrecut de
altul în prostie.
Parcă aud protestînd pe . u-
nii elinişti mediocri, care vor
între timp, să scoată ochii cio-
rilor, adică ai atîtor teologi din
vremea noastră şi să arunc_e
praf în ochii altora prin tălmă
cirile lor neaşteptate; în aceas-
t ă ceată ţine, dacă nu primul
loc, dar pe al doilea în orice
caz, Erasm al mel!-, pe care-l
citez adesea în semn de cinste.
Oh, ce citat cu adevărat prost
şi vrednic de Prostia întruchi-
pată! Gîndul apostol}.!-lui a fost
cu totul altul decît aiurezi tu.
Prin aceste vorbe el nu vrea să
se înţeleagă că e mai.prost decît ceilalţi, ci, după ce a spus :
,,Ei sînt slujito~ii lul Hristos; sînt şi eu", şi s-a făcut, oare-
cum lăudîndu-se, deopotrivă cu ceilalţi , a adăugat, ca o în-
dreptare: ,,Eu mai mult", bine ştiind că, privitor la slujba

Evangheliei, el nu e numai deopotrivă cu ceilalţi apostoli,
ci stă intrucîtva mai presus ca ei. Şi spre a face să fie
primit acest adevăr, pentru ca spusa lui să nu jignească
urechile celorlalţi prin trufia ei, se adăposteşte sub man-
tia prostiei, adăugind: ,,Vorbesc ca un om nu prea cu-
minte", pentru că ştia că e privilegiul proştilor de a spu-
ne adevărul, fără să jignească.
Dar ii las pe ei să discute ce a vrut să spună Pavel,
cînd a scris acele cuvinte. Eu, una, urmez pe acei teo-
logi mari, groşi şi graşi, care sînt recunoscuţi de public
şi în tovărăşia cărora cea mai mare parte din .doctori
preferă zău, să rătăcească, decît să umble în calea ade-
vărului împreună cu ştiutorii celor trei limbi 27".
Căci pe aceşti grecotei toată lumea îi socoate drept
nişte gaiţe. De altfel, un teolog vestit, - al cărui nume
îl trec sub tăcere, de teamă ca vreuna din acele gaiţe
ale noastre să nu-l tachineze cu acea zicală injurioasă:
,,Măgarul cîntă din liră" 276 - a tălmăcit în chip magis-
tral şi teologal acel pasagiu. Din cuvintele: ,,Vorbesc ca
un nebun; eu mai mult (decît alţii)" face un nou capitol
şi îl taie - ceea ce putea face doar un dialectician de
talia lui - într-un chip neaşteptat, interpretîndu-1 în
felul următor (voi cita chiar vorbele lui, nu numai ca
text, ci şi ca idee): ,,Vorbesc ca un om mai puţin cu-
minte, adică, dacă vă par prost, cînd 1 mă compar cu
apostolii mincinoşi, vă voi părea şi mai puţin cuminte,
dacă mă pun mai presus de ei". Apoi, puţin după aceea,
ca şi cum ar fi uitat de sine, trece la altă temă.
< Cum tălmăcesc teologii Scriptura. >
Dar de ce,
plină de îngrijorare, să mă apăr prin exemplul adus de
unul singur? E doară ştiut că teologii au dreptul obştesc
124 ERASMUS
de a întinde cerul, adică sfînta Scriptură, ca pe o piele.

Cuvintele sfîntului Pavel din sfînta Scriptură se bat şi
ele uneori cap în cap, dar în original se împacă; dacă
trebuie să ne încredem în Ieronim cel care ştia cinci
limbi 277, sfîntul Pavel a văzut din întîmplare la Atena
inscripţia de pe un altar, şi o schimbă, spre a aduce un
argument în sprijinul credinţei creştine, scoţînd tot ce
putea fi vătămător cauzei sale şi lăsînd doar ultimele
două cuvinte: ,,Zeului necunoscut", şi acestea schimbate
şi ele, la rîndul lor, pentru că textul întreg al inscripţiei
era aşa: ,,Zeilor Asiei, Europei şi Africii, zeilor necu-
noscuţi şi străini". Cred că, după pilda lui, răsadul teolo-
gilor smulg de ici, de colo patru cinci v'orbuliţe şi, dacă
e nevoie, chiar .schimonosite, şi le potrivesc folosului
lor, măcar că şi textul dinaintea lor, şi cel care vine
după ele, nu au nici o legătură cu acele vorbuliţe, ba
chiar le contrazic. Lucru pe care-l practică cu o neru-
şinare aşa de norocoasă, că adeseori ·îi pizmuiesc şi ju-,
risconsulţii. Se poate să nu le izbutească lor, dacă chiar

acel mare teolog - era cît p-aci să-mi scape numele
lui - dar mi-e teamă de acel proverb grecesc 279 - a stors
din nişte vorbe ale lui Luca o părere aşa de potrivită cu
spiritul lui Hristos, cum se potriveşte apa cu focul. Într-o
vreme de mare primejdie, timp în care de obicei clienţii
cei buni se grămădesc în jurul patronului, pentru a se lupta
alături de el şi a-l apăra pînă la capăt, Hristos, voind
să scoată din sufletul lor orice bizuire pe ajutorul ome-
nesc, i-a întrebat dacă le-a lipsit ceva în tot timpul cînd
el, la porunca sa, i-a trimis în lume, fără merinde de
drum, fără încălţăminte care să-i apere de mărăcini şi
de bolovani, fără rriăcar o traistă împotriva foamei.
ELOGIUL NEBUNIEI 12'.i
Ucenicii răspunseră că nu le-a lipsit nimic şi atunci

el zise: ,,Acuma, însă, cine are o pungă să se descotoro-
sească de ea; de asemenea şi de traistă, iar cine n-are,
să-şi vîndă cămaşa şi să-şi cum-
pere sabie". Deoarece întreaga
învăţătură a lui Hristos nu pro-
povăduieşte decît blîndeţea, }
răbdarea, dispreţul pentru via- · 4
ţă, cine nu vede ce vrea să
spună el în acest loc? Hristos
vrea să dezarmeze încă şi mai
mult pe trimişii săi, cînd îi sfă
tuieşte să se lipsească nu nu-
mai de încălţămintea şi de trai-
sta lor, ci să-şi zvîrle, pe dea-
supra, şi cămaşa de pe ei, spre
a se apuca, goi şi sprinteni, de
sarcina evanghelică. Ei nu tre-
buie să-şi facă rost decît de
sabie, dar nu de aceea pe care
·o mînuiesc tîlharii şi ucigaşii,
·ci de sabia duhului, ce pătrunde în cele mai tainice un-
ghere ale conştiinţei, taie din rădăcină toate patimile şi
.nu le mai lasă în suflet decît cucernicie.
Să vedeţi acuma, rogu-vă, cum a surchidit acest pa-
,sagiu vestitul nostru teolog. Prin sabie el înţelege apă
rarea împotriva prigoanei, iar prin traistă, merinde în-
destulătoare (împotriva lipsei), · ca şi cum Hristos, părin
-du-i rău că şi-a trimis solii prea ,sărăcăcios pregătiţi, a
revenit asupra p'ărerii de mai înainte şi şi-a schimbat
hotărîrea, sau, ca şi cum ar fi uitat că le spusese că vor
:fi fericiţi, cînd vor suferi ocară,, defăimări şi chinuri,
126 ERASMUS
oprindu-i să se împotrivească vreunui rău, cac1 numai

cei blajini vor fi fericiţi, nu cei cruzi; uitînd că le amin-
tise pilda cu vrabia şi crinii cîmpului, acuma ţinea aşa de
mult ca ei să nu plece fără sabie, că le porunceşte chiar
să-şi cumpere, şi, încă vînzîndu-şi cămaşa, preferînd să-i
lase a pleca goi, decît neîncinşi cu fier!
Pe lîngă aceasta, tîlmaciul nostru, după cum sub
numele de sabie înţelege că se cuprinde tot ce slujeşte
la îndepărtarea samavolniciei, tot aşa cuvîntul pungă
cuprinde tot ce ţine de nevoile traiului. Şi astfel inter-
pretul gîndului divin îi trimite pe apostoli înarmaţi cu
lănci, cu arcuri cu vîrtej, cu prăştii şi bombarde spre a
propovădui învăţătura celui răstignit! Îi încarcă cu gea-
mantane, cu cufere şi cu boccele, ca nu cumva să fie
siliţi a pleca ne~ncaţi din vreun han. Pe omul nostru
nu l-a impresionat nici faptul că, Hristos, după ce i-a
sfătuit atît de stăruitor să-şi cumpere sabie, nu mult
după aceea,. mustrîndu-i, le porunceşte s-o bage în teacă,
şi nici faptul că nu s-a auzit vreodată spunîndu-se că
apostolii s-ar fi slujit de săbii sau de scuturi împotriva
păgînilor, ceea ce de bună seamă ar fi f(l.cut, dacă Hristos
ar fi gîndit aşa cum ne încredinţează tîlmaciul său.
Mai este un alt teolog, nu printre cei din urmă, al
cărui nume din respect pentru el, îl trec sub tăcere.
Acesta a luat pielea sfîntului Bartolomeu, care a fost
jupuit de viu, drept corturile de care pomeneşte Haba-
cuc: ,,Şi se cutremură corturile din ţara Madianului"280_
Nu de mult am fost la o teză de teologie, lucru pe care-l
fac adesea. S-a pus întrebarea: Ce pasagiu din sfînta
Scriptură porunceşte ca pe eretici să-i distrugi mai de
grabă prin foc decît să-i înfrîngi prin discuţie, iar un
bătrîn sever, după sprînceana încruntată a căruia se
ghicea că e un teolog, răspunse cu mare mînie, că aposto-

lul Pavel a dat legea aceasta, cind a spus: ,,După întîia
şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbi-
nare"281. Şi cum repeta de mai multe ori acest cuvînt
cu un glas de tunet, iar mulţi dintre auditori se întrebau
ce l-o fi apucat pe omul nostru, în sfîrşit i-a lămurit că
ereticul trebuie scos din viaţă282 •
Unii au rîs dar erau şi unii care credeau că această
interpretare era cu totul conformă spiritului teologic. Dar
fiindcă mai mulţi protestau împotriva acestei explicaţii,
răsări un avocat, cum se zice,
din Tenedos. Acest doctor irefu-
tabil spuse: ,,Ascultaţi cum stă
chestia. Este scris: Pe răufăcă
tor să nu-l laşi să trăiască. Ori-
ce eretic este un răufăcător.
Deci ... "'. Toţi cei de faţă erau
plini de admiraţie pentru age-
rimea de minte a acestui om,
iar felul său de a judeca a gă
sit încuviinţarea tuturor aces-
tor mîrlani. Dar nu i-a venit
nimănui în minte că legea a-
ceea privea pe ghicitori, pe des-
cîntători, cititorii în stele, pe
care evreii îi numesc, în limba
lor „mechaşefim" 283 ; altfel şi
preacurvia şi beţia ar atrage ~~":_':_iPeiU0""',---'--_ ,
după ele aceeaşi pedeapsă.
--- ---
<Prostia lăudată iarăşi de Scriptură.> Dar e o pros-
tie să mă ocup de aceste absurdităţi, ce sînt atît de nu-
meroase, că nu le-ar cuprinde nici toate volumele lui
128 ERASMUS
Crysip şi Didymos 284 • Aş vrea numai să vă atrag luarea

aminte că dacă acestor divini maeştri le-a fost îngăduit
să facă greşeli aşa de gogonate, apoi să mi se ierte şi
mie, care-:-s numai o teoloagă de ocazie, dacă nu toate
citatele pe care le voi face, vor fi prea exacte.
Acum să mă întorc iar la Pavel. ,,Răbdaţi bucuros
pe proşti", zice el, vorbind despre sine. Şi mai departe:
„Primiţi-mă ca pe un prost". Apoi: ,,Nu vorbesc întru
dumnezeu, ci ca dintr-o pornire prostească". In altă
parte iarăşi spune: ,,Noi sîntem nebuni pentru Hristos" 285 •
Aţi auzit ce slăvire a Prostiei şi din partea unui cit de
mare autor? Ce să mai spun că tot el propovăduieşte
prostia pe faţă, ca un lucru neapărat trebuincios şi min-
tuitor? ,,Dacă cineva dintre voi se crede înţelept, să se
facă nebun, ca să ajungă înţelept" 286 , iar în Evanghelia lui
Luca, Isus dă numele de proşti la doi ucemc1 pe care i-a
ajuns din urmă. Trebuie să ne mai mirăm că divinul
Pavel atribuie o fărîmă de prostie şi lui dumnezeu?
,,Căci nebunia lui dumnezeu - spune el - este mai în-
ţeleaptă decit oamenii". 287
Totuşi Origene, cînd tălmăceşte acest pasagiu, nu
îngăduie minţii omeneşti să ia acest cuvînt în sensul
obişnuit, după cum tot aşa e cazul şi cu citatul:. ,,Taina
crucii este o nebunie pentru cei care pier". Dar ce mă
chinuiesc eu zadarnic să predic acest lucru, sprijinindu-
mă pe atîtea mărturii, cînd însuşi Hristos, în psalmii
mistici, spune Tatălui său: ,,Dumnezeule, tu cunoşti ne-
bunia mea" 288 • De altfel, nu fără temei proştii plac aşa
de mult lui dumnezeu, căci, după cum domnitorii din
lumea asta au bănuieli faţă de oamenii prea cuminţi,
şi-i urăsc, - precum Iuliu Cezar nu putea suferi pe Bru-
tus şi Casiu, pe cînd de beţivul de Antoniu nu se temea de
loc, şi după cum nici Neron nu-l putea mistui pe Seneca,

iar Dionisiu, pe Platon - ci dimpotrivă le place să aibă lîn-
gă . ei oameni cu mintea .mai simplă şi mai grosolană; tot
aşa Hristos urăşte şi condamnă
pe înţelepţii ăştia ce se bizu-
iesc numai pe înţelepciunea lor.
Pavel mărturiseşte acest lucru
foarte limpede, cînd zice: ,,Dar
dumnezeu a ales lucrurile ne-
bune ale l~mii" 289 iar mai de-
parte: ,,dumnezeu a vrut să
mîntuiască lumea prin prostie,
de vreme ce s-a încredinţat că
nu poate fi îndreptată prin în-
ţelepciune" . El spune ri os a-
cest lucru, cind strigă prin gura ··
profetului: ,,Voi prăpădi înţe
lepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor
pricepuţi" 29C_ Tot aşa Hristos mulţumeşte lui dumnezeu
că a ascuns înţelepţilor taina mîntuirii ~i a dezvăluit-o
pruncilor, adică proştilor. Căci în greceşte e cuvîntul
prunciW 1, căruia i-a opus cuvîntul înţelepţi. .
· Tot aici mai trebuie amintit că mîntuitorul în multe
locuri din Evanghelie, loveşte în farisei, scribi şi cunoscă
tori ai legilor, iar pe norodul neînvăţat îl ocroteşte cu
grijă. Căci ce altceva înseamnă cuvintele: ,,Va1 de voi,
cărturari şi farisei!" 292 deci: 'lai vouă, înţelepţilor?
în schimb îi place foarte să fie înconjurat de prunci,
de femei şi de pescari, iar dintre vietăţile fără judecată
îi plac mai mult acelea care sînt cele mai depărtate de
viclenia vulpii ; de aceea a preferat să călărească pe un
măgar, deşi, dacă ar fi avut poftă, putea, fără teamă, să
130 El\ASMUS
vină călare chiar pe un leu. însuşi duhul sfînt s-a pogorît

în chip de porumbel, nu in chip de vultur sau de şoim.
Afară de aceasta, in scrierile sfinte se pomeneşte adesea
de cerbi, căprioare, miei. Unde mai puneţi că pe cei
meniţi pentru viaţa veşnică, ii numeşte oile sale? Ori nu
e pe lume dobitoc mai prost ca oaia; mărturie ne stă şi
proverbul citat de Aristotel, ,,apucătură de oaie" 293, ex-
presie luată de la prostia acestui animal şi întrebuinţată
ca epitet de ocară spre a arăta pe oamenii bicisnici şi
grei de cap.
Şi Hristos se reci,moaşte ca păstor al acestei turme;
ba chiar s-a arătat încîntat de numele de miel, cind Ioan,
arătîndu-1, a zis: ,, Iată mielul lui dumnezeu" 294 . Vorba
aceasta se întîlneşte des şi în
·. Apodlips. Putem trage altă în-
cheiere din toate cele de mai
sus, decît că toţi oamenii sînt
proşti, chiar şi cei cucernici?
Chiar şi Hristos, care nu e de-
cît · înţelepciunea Tatălui, s-a
înveşmîntat, oarecum, în pros-
tia noastră cînd, spre a veni în
ajutorul nostru, a luat chip de
om. De asemenea s-a încărcat
cu păcatul , ca să lecuiască pă
catul. Şi n-a voit să-l lecuiască
altfel decit prin nebunia crucii,
cu ajutorul unor apostoli neşti
utori şi tari de cap, pe care-i
'i.rldeamnă stăruitor la prostie, căutînd să-i îndepărteze·
de înţelepciune, dindu-le ca pildă pe copii, cnnn, grăun
tele ·1e muştar, vrăbiile, lucruri prosteşti şi lipsite d e-
judecată şi care-şi duc viaţa avînd drept călăuză firea,

fără nici o artă sau prevedere. De aceea îi opreşte de a
~e gîndi la ce vor răspunde în faţa fruntaşilor, le inter-
zice de a ţine seamă de timp
sau împrejurări, adică să nu se
încreadă în cuminţenia lor şi
să atîrne cu tot sufletul numai
de El. Pentru acelaşi motiv, zi-
ditorul lumii a oprit, cu ame-
ninţarea pedepsei, pe Adam şi
Eva să guste din pomul cunoaş
terii, ca şi cum cunoaşterea ar
fi otrava fericirii. De altfel Pa-
vel condamnă pe faţă ştiinţa, ca
fiind un izvor de mîndrie şi de
primejdii~5. După pilda lui,
cred eu, sfîntul Bernard a nu-
mit muntele ştiinţei, muntele
pe care Lucifer îşi avea lăcaşul.
Poate că n-ar trebui lăsată
la o parte nici dovada urmă
toare, cum că prostia e dragă
celor din cer. Numai ei i se
iartă greşelile, înţeleptului nu i
se iartă, aşa că aceia care cer
iertare, chiar dacă au păcă _(',.___ '1 ' -
... . ~ ~ - :::.
tuit precugetat, totuşi se slu- " ~
jesc de ţ>retextul şi ocrotirea ~~-
'¾.
Prostiei. Aşa se roagă Aaron în
cartea Numerilor, dacă mi-aduc bine aminte, să i se ierte
pedeapsa soţiei sale: ,,Ah, domnul meu, nu ne face să
.
purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte
132 ERASMUS
nechibzuiţi" 206 . Sau se dezvinovăţeşte tot aşa p -2 lîngă

David: · ,,Am lucrat ca un nebun" 29 î. Şi David caută să
impace pe dumnezeu cu vorbele: ,,Doamne, şterge păca
tele robului · tău, fiindcă am
__--_ ~c;:--•·f:!0
- =-- o ,F=Z'·
făcut-o din prostie" 298, ca şi
- ~ ~ -;,(Îi;·' ·-
cum n-ar fi trebuit să capete
iertare, dacă n-ar fi pus înain-
~
;..::::..:::,_="'-'~~s::- ,;-,. te prostia şi neştiinţa. Dar o
dovadă mai puternică stă în
=-- faptul că Hristos, fiind pe cru-
ce, cînd se ruga pentru duşma
nii săi·, a spus: ,,Tată, iartă-i"
şi n-a invocat pentru ei altă
scuză, decît nechibzuinţa lor:
„Pentru că, zice El, nu ştiu ce
fac". Tot aşa Pavel scrie lui
Timoteu: ,,Am căpătat milos-
tivirea lui dumnezeu, fiindcă
am făptuit în neştiinţă şi din
necredinţă". Dar ce înseamnă:
,,Am făptuit din neştiinţă?''
decît că: am făcut-o din prostie, nu din răutate. Ce
inseamnă: ,,Am căpătat milostivirea" decît că „altfel n-aş
fi căpătat-o, dacă nu m-aş fi pus sub oblăduirea pr9s-

tiei"? în struna noastră cîntă şi psalmistul acela mistic, pe
care am uitat să-l citez mai înainte: ,,Nu-ţi aduce aminte
de greşelile din tinereţea mea, nici de f'ărădelegile
mele"2!l 9. Vedeţi cele două pretexte pe care le invocă:
tinereţea, a cărei tovarăşă obişnuiesc să fie, şi „neştiin
ţele", la plural, ca să ne dăm seam·a cît de mare era
prostia lui.
ELOGIUL :--EBUNIEI 133
<Religia creştină. ţine casă bună cu Prostia.), Dar

ca să nu mai stărui în aceste nesfîrşite amănunte şi ca
să vă vorbesc pe scurt, se pare că întreaga religie creş
tină are oarecare înrudire cu prostia şi că nu se potri-
veşte de loc cu înţelepciunea. Dacă vreţi dovezi pen-
tru aceasta, observaţi că, în primul rînd, copiii, bătrînii,
femeile şi proştii au cea mai mare predilecţie pentru
ceremoniile religioase şi pentru lucrurile bisericeşti, şi
de aceea se află totdeauna cît mai aproape de altare,
unde îi mină o firească pornire. Afară de aceasta vedeţi
că cei clintii întemeietori ai religiei erau de o uimitoare
simplitate şi au fost duşmani foarte dirzi ai ştiinţei. In
sfîrşit, nu există bufoni mai smintiţi decît aceia pe care
ct ajuns· să-i cuprindă, deodată, în întregime, înflăcăra
rea evlaviei creştine. lşi împart avuţia în dreapta şi
în stinga, uită nedreptăţile ce li s-au făcut, se lasă
înşelaţi, nu mai fac deo!:ebire între prieteni şi duşmani,
au groază de plăceri, nu se mai satură de posturi, de
vegheri, de lacrimi, de robote trudnice, de umilinţe;
dezgustaţi de viaţă, ei nu doresc decît moartea; într-un
cuvînt, par a fi ajuns străini de orice simţire ome-
nească, ca şi cum sufletul lor ar trăi aiurea decît în
trupul lor. Dar ce înseamnă asta altceva decît sminteală?
Aşa că nu e de mirare că apostolii păreau nişte oameni
îmbătaţi cu must, iar judele Festus l-a luat pe Pavel drept
un smintit. Dar fiindcă tot m-am înveşmîntat în pielea
leului, ei bine, am să vă arăt că acea fericire, spre care
năzuiesc creştinii din toate puterile lor şi cu orice jertfe,
nu e decît tot un fel de sminteală şi prostie. Dar nu vă
zbîrliţi din pricina acestor vorbe, ci mai bine cercetaţi
realitatea.
134 EnASMUS
Mai întîi, creştinii au aproape aceeaşi idee despre

suflet ca şi platonicienii, pe care şi-l închipuiesc cufun-
dat în materie şi legat în lanţurile trupului, de a cărui
opacitate este împiedicat de a contempla adevărul şi de
a se bucura de el. Apoi Platon defineşte filozofia ca o
meditaţie a morţii, pentru că, la fel cu moartea, ea
îndepărtează mintea de la lucrurile vizibile şi corpo-
rale300. Astfel, cît timp sufletul se slujeşte cum trebuie
de mădularele trupului, el este sănătos; însă, cînd e\
rupînd cătuşele, încearcă să scape oarecum din temniţa
lui, se zice că a dat în sminteală. Dacă acest lucru
se întîmplă datorită vreunei boli sau neorînduielii mă
dularelor, avem de a face cu ceea ce, după părerea tu-
turor, se cheamă nebunie. Şi totuşi vedem că felul
acesta de oameni prezic viitorul, ştiu limbi şi cunosc
ştiinţe, pe care nu le învăţaseră înainte, şi au într-înşii
ceva cu totul dumnezeiesc. Şi fără îndoială, faptul acesta
vine de acolo, că sufletul fiind ceva mai liber de atin-
gerea molipsitoare cu trupul, începe să-şi dezvolte pu-
terile . sale fireşti. Tot aceasta e pricina că, acelora ce
stau să-şi dea sufletul, li se întîmplă de obicei la fel:
ca inspiraţi, încep să spună lucruri miraculoase. Dacă
rîvna evlaviei dă naştere la această stare de spirit,
poate că nu e vorba de acelaşi fel de sminteală, dar e
aşa de înrudită cu aceea, că oamenii o socotesc o
adevărată nebunie, mai ales că sînt tare puţini acei
bieţi omuleţi care prin întregul lor fel de viaţă să se deo-
sebească cu totul de întreg neamul omenesc.
Unor astfel de muritori li se întîmplă de obicei la fel
ca acelora care, după mitul lui Platon:101 , fiind zăvoriţi în
peşteră, admiră umbrele lucrurilor. Unul dintre ei, care
a putut să fugă din peşteră, întorcîndu-se înapoi la dîn-
ELOGIUL N EB UNIEI 135
-şii, le spune că el a văzut lucrurile aevea şi că ei se înşală

amarnic dacă-şi închipuie că acele sărmane umbre sînt
singura realitate. Acest înţelept are milă de ei şi deplînge
prostia lor, care sînt prada
unei rătăciri aşa de grozave.
~Aceştia, la rîndul lor, rîd de
,el ca de un năuc şi îl izgonesc
•din mijlocul lor. Tot astfel
mulţimea oamenilor admiră
mai ales lucrurile materiale şi
mai mai să creadă că acestea
sînt singurele care există a-
evea. Dimpotrivă, cei evlavi-
oş i au dispreţ pentru tot ce se
apropie de materie şi sînt ră
piţi în întregime de contem-
plarea lucrurilor nevăzute. Cei
dintîi pun bogăţiile mai presus de orice; în locul al doilea
socotesc mulţumirea tr,=buinţelor trupeşti şi cea mai mică
grijă o au de suflet, în existenţa căruia cea mai mare
parte din ei nici nu cred, deoarece nu se vede cu ochii.
Evlavioşii apucă drumul contrar: îşi pun toată credinţa
'î n dumnezeu, fiinţa ce~ mai elementară ; apoi, după El, -
•c.ăci tot de El se apropie mai mult - în suflet. Ei neso-
-cotesc grija trupului, dispreţuiesc banii şi fug de ei ca de
o murdărie. Sau, dacă sînt siliţi să se îndeletnicească cu
asemenea lucruri, o fac cu scîrbă şi cu silă. Au, .c a şi
,cum n-ar avea, şi stăpînesc ca şi cum n-ar avea nimic.
E adevărat că pentru fiecare lucru aparte, la oamenii
:aceştia sînt deos'e bite grade de apreciere 302• Mai întîi e
s igur că to,ate simţurile au înrudire cu trupul: totuş i ,
:unele sînt mai materiale, ca : pipăitul, auzul, mirosul şi
136 ERASMUS
gustul ; memoria, inteligenţa, voinţa sînt mai independen-

te de el. Ori sufletul îşi arată tăria acolo unde-şi exercită
însuşi.rea lui. Cei cucernici, deoarece îşi aţintesc toată
puterea sufletului spre lucruri
cît mai depărtate de simţurile
mai materiale, le slăbesc pe a-
cestea şi oarecum le tocesc.
Dimpotrivă, mulţimea are mai
dezvoltate aceste din urmă sim-
ţuri,_iar de celelalte pare că nici
nu se sinchiseşte. Aşa se explică·.
ceea ce am auzit despre unii
sfinţi că li s-a întîr,nplat să bea
.
untdelemn în loc de vin303_
Iarăşi, dintre porniri unele·
au r,nai multă legătură cu tru-·
pul material, ca: setea de iu- ·
bire, foamea şi nevoia de somn, mînia, îngîmfarea,
pizma. Cei cucernici duc un război nemilos împotriva
lor. Dimpotrivă, vulgul crede ~ă viaţa nu e cu putin-
ţă fără ele. Apoi mai sînt unele sentimente de mij--
loc ca·: iubirea de patrie, dragostea de copii, de pă-·
rinţi, pe prieteni. Mulţimea pune un oarecare preţ pe
ele, pe cînd cei cucernici caută · să şi le smulgă din
suflet sau, cel puţin, să le spiritualizeze. Aşa că un fiu
cucernic îşi iubeşte pe tatăl său nu ca tată (căci ce- a
născut el decît trupul? deşi chiar şi acesta i se datorează .
lui dumnezeu) ci ca pe un om bun, în care străluceşte
chipul acelei minţi supreme, pe care ei o numesc unicul
bun suprem, . în afară de care nu mai trebuie să dorim
sau să căutăm nimic. Cu această regulă ei măsoară de
asemenea toate celelalte îndatoriri ale vieţii, încît ori-
unde, ei preţuiesc cu mult mai puţin lucrurile ce se pot.
ELOGIUL NEBUNIEI 13T
vedea (afară de cazul cind acestea apar cu totul vrednice

de a fi nesocotite) , decit acelea ce nu pot fi văzute. Dar
ei spun că în taine şi în ceremoniile religioase se găsesc
laolaltă şi trupul şi spiritul. Aşa , de pildă, ei socotesc că
nu e mare lucru, în timpul postului, să te abţii de la
carne şi de la cină - ceea ce în ochii vulgului este un
post desăvîrşit - , dacă nu-ti potoleşti întrucîtva şi pati-
mile, dacă nu te lepezi de mînie şi trufie, pentru ca sufle-
tul, mai puţin în&reunat de povara trupului, să se poată .
urca pînă la gustarea şi bucurarea de bunurile cereşti.
De asemenea şi la împărtăşanie, zic ei, deşi ceremoniile
făcute cu acest prilej nu trebuie nesocotite, totuşi ele
sint puţin folositoare şi chiar vătămătoare, dacă nu 'inter-
vine jn ele elementul spiritual, ad ică aceea ce e înfăţişat .
prin acele semne văzute . Aici,
însă, se înfăţişează moartea lui
Hristos, pe care credincio şii
trebuie s-o exprime prin poto-
lirea, stingerea şi oarecum, prin
înmormîntarea patimilor tru-
pului, spre a putea învia la o
viaţă nouă , ca să se facă una
cu El şi , de asemenea, ei, cre-
dincioşii , una, mtre ei. Aşa
face şi meditează omul cucer-
nic. Dimpotrivă mulţimea de
rînd crede că jertfa aceasta nu
se reduce la altcev1;t, decît la a
sta înaintea altarului, cît mai
aproape de el, să auzi larma glasurilor şi să asişti la alte-
multe mici ceremonii de acest fel. Şi nu numai în aceste
prilejuri, pe care le-am dat ca pilde, ci în toate împre- -
ERASMUS
~jurările omul pios fuge de cele ce sînt înrudite cu trupul

· şise avîntă spre cele veşnice , cele nevăzute , din lumea
spiritului. Această foarte mare dezbinare în toate pri-
vinţele, între aceştia din urmă şi între oamenii trupului,
ii face să-şi pară, unii altora, smintiţi, deşi - după pă
rerea mea - cel puţin, epitetul acesta se potriveşte mai
oine evlavioşi.lor decit mulţimii de rînd.
<
Fericirea supremă e ea
însăşi o sminteală. >
Acest lu-
cru vi se va lămuri mai bine
dacă, precum v-am făgăduit
mai sus, vă voi dovedi în pu-
ţine cuvinte că acea supremă
răsplată nu -e nimic altceva de-
cît tot un fel de sminteală. Mai
întîi trebuie să aveţi în vedere
că Platon a visat aşa ceva (Ce?
- Veţi vedea mai jos) cînd a
scris că extazul îndrăgostiţilor
e cea mai mare din toate feri-
cirile. într-adevăr, cine iubeşte
cu patimă, nu mai trăieşte în
sine, ci în ceea ce iubeşte . Şi
cu cît se îndepărtează mai mult
de sine însuşi şi se cufundă în
obiectul iubirii sale, cu atît se
bucură din ce în ce mai mult.
Apoi, cînd ~ufletul caută să se
surghiunească din trup şi nu se
-slujeşte cum trebuie de mădularele sale, avem dreptul să
spunem că, fără îndoială , aci e vorba de o rătăcire. Alt-
rrnintrelea, ce vrea să spun ă expresia aceea aş a de între-
buinţată în popor: ,,Şi-a ieşit din fire!" sau: ,,Vino-ţi în

fire!" ori: ,,Şi-a venit în fire?" Numai că, cu cît dragostea
e mai desăvîrşită, cu atît extazul acesta e mai puternic
si mai fericit. ·
Aşadar, cam cum are să fie viaţa aceea din ceruri,
după care sufletele pioase suspină cu atîta dor? - De
bună seamă spiritul, fiind biruitor şi mai puternic, va ab-
sorbi trupul, şi cu atît mai uşor, cu cît, pe de o parte.
odinioară, adică în viaţa de aici, îşi va fi curăţit trupul şi şi-l
va fi subţiat prin ascetism, ca să fie pregătit pentru această
prefacere, iar pe de altă parte, spiritul la rîndul lui,
va fi absorbit într-un chip miraculos, în acea inteligenţă
supremă, infinit mai puternică. Astfel, întreg, va fi afară
din sine şi nu va fi fericit decît în măsura în care se va
lepăda de eul său, pentru a gusta acea fericire de nespus
ce atrage totul către sine. Negreşit, fericirea aceasta se
înfăptuieşte pe deplin doar cînd sufletele, după unirea cu
trupurile lor de mai înainte, vor căpăta nemurirea. Insă
cei buni la dumnezeu, a căror viaţă întreagă nu e decît
meditaţie a vieţii aceleia cereşti şi, oarecum o umbră a
ei, simt chiar din viaţa aceasta ca un pregust şi o mi-
reasmă a acelei răsplăţi. Aceasta, de bună seamă, nu e
decît o infimă picătură faţă de izvorul acela al fericirii
veşnice, însă picătura aceasta întrece, totuşi, cu mult toate
plăcerile trupului, chiar dacă toate desfătările muritorilor
le-am topi într-una singură, într-atît bunurile spirituale
sînt mai presus de cele trupeşti, şi cele nevăzute, mai
presus de cele văzute. Dar acest lucru ni-l făgăduieşte şi
prorocul: ,,Cum nidodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit
vorbindu-se şi cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa
ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de tine să fi făcut
asemenea lucruri pentru cei ce se încred în el" 30~. Şi
140 ERASMUS
aceasta e un fel de prostie care, la trecerea în viaţa

cealaltă, nu piere ci se desăvîrşeş te.
Astfel, aceia cărora le-a fost hărăzit să presimtă acea
fericire - şi aceştia sînt foarte puţini - trec prin nişte
stări sufleteşti asemenea cu nebunia: vorbesc lucruri fără
legătură între ele şi care n-au nimic firesc, şi spun cuvinte
lipsite de înţeles; apoi îşi schimbă expresia chipului în
fiece moment: aci sînt veseli, aci abătuţi, acu plîng, acu
rid, acu suspină : .. într-un cuvînt, nu sînt în toate min-
ţile. Apoi, îndată ce-şi vin în fire, ne încredinţează că nu
ştiu unde au fost, în trup sau în afara trupului lor, treji
ori adormiţi; nu-şi aduc aminte ce au auzit, ce au văzut,
ce au vorbit, ce au făcut decît ca într-un vis înceţoşat. Atît
doar ştiu, că au fost foarj;e fericiţi, cît a ţinut acea sminteală
a lor. Le pare rău că şi-au venit în fire şi n-ar dori nimic
mai fierbinte, decît să se cufunde pentru veşnicie în acest
fel de nebunie. Şi aceasta nu e decît o mică prezentare
a viitoarei lor fericiri.
Epilog. Dar, uitîndu-mi de mine, iată că am trecut
dincolo de limită. Dacă vi se pare că am vorbit prea pe
şleau şi m-am întins ca o peltea, gîndiţi-vă că sînt ...

femeie şi că sînt . . . Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă
aminte şi de vorba aceea grecească: ,,Adesea şi un nerod
ELOGil:L NEBU1\IEI I t1
vorbeşte cumintec::JO:i, afară numai dacă sînteţi de părere

că proverbul nu se potriveşte femeilor. Văd că aşteptaţi
un epilog; dar sînteţi mari proşti, dacă vă închipuiţi că
mai mi-aduc aminte ceva din noianul de vorbe pe care
le-am rostit. O vorbă veche zice: ,,Urăsc pe beţivul cu
memorie bună" 306 • Dar umblă şi una nouă: ,,Urăsc pe audi-
torii ce-şi aduc aminte 1'. Aşadar, rămîneţi sănătoşi, aplau-
daţi, bucuraţi-vă de viaţă şi mai goliţi cîte un păhărel,
voi, prea vestiţi ciraci ai Pr9stiei.
NOTE
ELOGIUL NEBUNIEI"
1. Adică în Anglia, unde Erasmus făcuse o vizită lui Thomas

Morus (1478---1535), unul dintre întemeietorii socialismului
utopic şi umanist de seamă, autorul celebrei scrieri întitu-
late Utopia.
2. In latineşte Laus stultitiae. Am evitat traducerea acestui
din urmă cuvînt latin prin termenul „nebunie", care în ro-
mîneşte nu redă cuvîntul latin. Substantivul folie din fran-
ceză şi Thorheit din germană îl redau mai bine, dar în
romîneşte nu cred că avem un echivalent pentru ele.
Termenul nebunie ar corespunde în latină cu dementia şi
nu asta a vrut să înţeleagă Erasmus. · Deocamdată cred
că cuvîntul „prostia" redă mai bine cuvîntul latin stultitia.
3. Democrit (aprox. 460-370 î.e.n.), filozof atomist grec, re-
prezentantul cel mai de seamă al materialismului antic. In
evul mediu legenda îl înfăţişa ca pe un filozof ce veşnic
rîde de prostia omenească, în contrast cu Heraclit, care
era reprezentat ca plîngînd mereu mizeria şi nepriceperea
oamenilor.
4. Erasmus a fost şi un mare teolog, care a editat, pe lingă
Noul Testament, unele texte ale scriitorilor creştini.
5. E vorba de vechea comedie attică ce dezvăluia, plină de
curaj, racilele vieţii publice şi particulare.
6. Lucian din Samosat-a, (sec. 1-11 e.n.), scriitor satiric grec,
ale cărui opere: Dialoguri despre morţi, Chipul de a scrie
istoria, ş. a. sînt pline de scepticism religios, de vervă şi
spirit. Marx îl numeşte „ Voltaire al antichităţii".
1. Policrate - retor grec din secolul IV î.e.n.
0
La întocmirc::i acestor note explicative s-a tinut seama şi de
1dnotările lui Gerardius Listrius la edipa din colecpa Tauchnitz, Leipzig,
!S93.
146 ŞT. DEZDECHI
8. Isocrate (436----338) - retor grec, contemporan cu Platon.

Propovăduitor al unei alianţe panhelenice împotriva perşilor,
n-a sezisat primejdia macedoneană, fapt care l-a făcut să
se sinucidă după bătălia de la Cheronea. De la el ne-a
rămas un frumos panegiric al Atenei.
9. Busiris - rege egiptean care punea să fie ucişi pe altarul
lui Zeus-Jupiter pe toţi străinii ce se rătăceau prin ţara lui.
10. Glaucon - personaj din Republica lui Platon, cartea a II-a.
11. Favorinus - retor şi sofist gal din veacul II e.n.
12. Cel mai urît dintre grecii ce au luptat la Troia.
13. Frigurile quartane (qttartana febris) - friguri ce produc
crize din patru în patru zile.
14. Synesius (370-413) - orator, poet şi filozof idealist şi
mistic grec, episcop de Ptolemais.
15. ln opera Apokolokyntosis, adică prefacerea împăratului
Claudiu în dovleac, care era simbolul prostiei.
16. Apuleius - scriitor latin din secolul II e.n., autorul unui
roman întitulat Măgarul de aur.
17. Sf. Ieronim (331-420) - gînditor mistic, apologet al bi-
sericii creştine, traducător în latineşte al Bibliei (ediţia Vul-
gata). E vorba de precuvîntarea la Lămuririle privitoare la
profetul Isaia.
18. Aluzie la acei care discută cu patimă despre chestiuni ce
nu prezintă nici o importanţă.
19. Filautia (q,L,autla)- numele grecesc al egoismului, al amo-
rului propriu.
20. Nepenthe - o băutură magică ce te făcea să uiţi toate
grijile şi necazurile, ,,balsam· uitător de ore rele" (H o m e r,.
Odiseea, IV, v. 309, E.S.P.L.A., Buc., 1956, p. 93).
21. TrofonillS - ·arhitect iscusit, constructorul templului de la
Delfi. Peştera unde se afla morrnîntul său era un oracol
vestit. După legendă, cine intra în această peşteră nu mai
putea rîde niciodată.
22. Intr-o întrecere muzicală între Apolon şi zeul Pan, Midas,
un rege frigian, s-a pronunţat în favoarea lui Pan. Atunci
Apolon a făcut să-i crească lui Midas urechi de măgar.
23. Falaris - tiran din Sicilia, care aşeza pe cei condamnaţi
într-un taur de aramă sub care punea să se facă foc pînă
se roşea. Apologia sa a făcut-o Lucian.
24. Adică a Prostiei.
25. Aluzie la un fragment din Eshil, citat de Platon.
26. Adică să facă o diviziune filozofică sau logică a acestei
noţiuni.
26. bis. Naturalistul Pliniu cel Bătrîn credea că lipitoarea
(hirudo) are două limbi.
ELOGIUL l\'EBUNIEI. ;s;oTE 147
27. Epitet pe care Omer îl dă doar lui Zeus.

28. Cei doisprezee:e zei ce alcătuiau panteonul olimpic (Cf.
L u ci a n, De sacrificiis, c. 10).
29. Zeiţa Athena care a apărat pe Ulise de mînia zeului
Poseidon.
30. Neotes (grec. Ns6i:'IJ\;) înseamnă Tinereţea.
31. Aristofan - renumit autor comic atenian din sec. V î.e.n.,
ale cărui comedii conţin o profundă satiră socială. Aici
e vorba de piesa Plutus.
32. Ca zeiţa Afrodita sau Venus cea născută din spuma mam
( occpFo;=spumă).
33. în aceste peşteri locuiau zîne e:a Thetis, mama lui Ahile,
sau Calypso de care s-a îndrăgostit Ulise.
34. Despre Insulele fericiţilor (a( vijaoi ,:ii>v µ ax6pwv) vorbeşte
şi Homer (în Odiseea, IX v. 215 şi urm., E.S.P.L.A., Buc.,
1956, p. 189 şi urm.).
35. Moly - buruiană vrăjită (halimus triplex) pe care Ulise
a primit-o de la zeul Mercur (Hermes) spre a nu fi trans-
format, ca tovarăşii săi, în porc de către zîna Circe
(Homer, Odiseea, X, 426, E.S.P.L.A., Buc., 1956, p. 214).
36. Cranian (K9ovrwv) - epitet al lui Jupiter, fiul lui Cronos,
Saturn al latinilor.
37. M ethe (grec. M&:-0-'I)) - beţia.
38. Apaedia (grec. <bta:ills(a) - lipsa de creştere, grosolănia.
39. Hac demum esse deum, iuvare mortales (PI i ni u s, Natu-
ralis Historia, II, 5).
40. Discipolii lui Pitagora e:redeau că primele numere: 1, 2,
3 ~i 4 - (as,:,:px,:•J\;), a căror sumă face zece, erau princi-
piile tuturor lucrurilor.
41. Lucreţiu (99-55 î.e.n.) - mare poet şi gînditor materia-
list roman, autorul e:elebrului poem intitulat Despre natura
lucrurilor, în care şi-a expus concepţia sa atomistă asupra
lumii, înrudită cu cea a atomiştilor greci. Potrivit concep-
ţiei lui Lucreţiu, întreaga diversitate a lue:rurilor din lume
reprezintă o diversitate de asociere a particulelor materiei,
a atomilor. Filozofia şi ateismul său au contribuit la răspîn
direa ştiinţei şi au exercitat o influenţă uriaşă asupra în-
tregii dezvoltări ulterioare a materialismului.
42. Pentru auditoriul Prostiei e un compliment ca să fii so-
cotit nerod.
43. E vorba de tragedia lui Sofocle, Aiax, v. 554:
'Ev i:o cppovi.iv '(a.p µ'll8isv, tj8ia,;01; ~ro,.
44. Odi puerulum praecoci sapi.entia, dicton amintit de Apuleius
în Apologia magiae, II.
45. Cele trei litere sînt a., m şi o, care dau cuvîntul anw -
iubesc (cf. PI autu s, Negustorul, II, 2, 33).
148 ŞT. BEZDECHI
46. Cînd zăresc pe frumoasa Elena.

47. '!;!' 4€: 't:IY oµ~L~Y «1EL {le.'i, w, i;ov oµo,o·, (Homer, Odiseea,
XVII, v. 290 şi urm. E.S.P.L.A., Buc., 1956, p. 345).
48. Cum a schimbat-o zeul Apolon pe Dafne, pentru că n-a
vrut să răspundă dragostei sale.
49. Cum a fost Filomela schimbată în privighetoare, iar
Procne, în rindunică.
50. Cum s-a întîmplat cu soţul Aurorii.
51. Cum a păţit Cadmos, întemeietorul oraşului Teba din
Beoţia.
52. Adică la vîrsta copilăriei.
53. Brabanţii şi olandezii se numeau proşti într-un proverb
al lor.
54. Vezi nota precedentă.
55. Mo;A>xou µwpo'tSFQ;. proverb din Sicilia, insulă unde lui
Bacus i se spunea Maryhos. Verbul grec (µo,;ucraw; din care
se trage acest nume, înseamnă „a mînji".
56. De pildă Aristofan în comedia Broaştele.
57. După legendă, Bacus s-a născut din coapsa lui Jupiter.
58. Pan - zeul păstorilor şi al turmelor.
59. Gorgonele - monştri în număr de trei - Meduza, Euryale
şi Stheno - a căror privire împietrea pe oricine. Zeiţa
Athena avea pe scutul ei capul Meduzei.
60. Endymion - un tînăr păstor de care s-a îndrăgostit casta
zeiţă Diana. Ea a obţinut de la Jupiter ca păstorul să-şi
păstreze frumuseţea dormind veşnic.
61. Momus - măscăriciul zeilor, pe care-i critica fără milă.
62. Ate - zeiţa nenorocirii.
63. Priap - zeul grădinilor şi al viilor.
64. Vulcan - zeul faurilor şi al focului.
65. Silen - tatăl satirilor, care l-a crescut pe zeul Bacus şi
din compania căruia era nelipsit.
66. Corda.x (grec. x5p8t1e) - un dans obscen.
67. Cf. Aris to fan, Plutus, v. 290.
68. Atelane - jocuri sacre la romani, numite după oraşul
Atella.
69. Harpocrate - zeul tăcerii.
70. Băştinaşii de pe muntele Corcyrus din Pamphilia făceau
pe iscoadele piraţilor ce bîntuiau apele din partea locului,
arătîndu-le căile de negoţ şi pe neguţători;
71. Stoicism - doctrină filozofică idealistă (sec. III î.e.n. -
VI e.n.) a cărei morală cerea împăcarea cu suferinţa şi ne-
dreptatea socială.
72. Asul are douăsprezece uncii. Jupiter a dat deci oamenilor
de 24 de ori mai multe patimi decît raţiune.
ELOGIUL NEBUNIEI. NOTE 149
73. Platon (427-347 î.e.n.) - filozof idealist grec, cel mai

de seamă elev al lui Socrate. Duşman înveterat al mate-
rialismului şi ştiinţei, adversar al democraţiei ateniene, el
apăra în concepţiile sale politice şi filozofice interesele aris-
tocraţiei reacţionare ateniene.
74. Tinerii, în palestre, şi atleţii, înainte de a începe exerci-
ţiile lor gimnastice, se ungeau cu untdelemn.
75. Rogodele - dulciuri şi fructe uscate ce se servesc la
sfîrşitul mesei.
76. Diferite feluri de silogisme de care se vorbeşte în ma-
nualele de logică.
77. Vezi Horaţiu, Satire, l, 3.
78. Cf. Pers eu, Saturnalia, IV, 24 şi Ph ed rus, Fabulae,
IV, 9.
79. Argus - păzitor cu o sută de ochi, pus de Junona să
supravegheze pe Io, iubita părintelui zeilor.
80. Tu µ1) iu,,.°' xa,.c,
r i:,:,:xv't:x: loc comun dezvoltat în diferite
poeme şi de poeţii mai vechi, şi mai noi (cf. T he o c rit,
ldyllae, 6).
81. Cf. PI autu s, Asinaria, V, 2, 73; Trin. II, l, 18.
82. Traci. nesigură. Putiditas, din text, mai înseamnă şi: afec-
tare, izmeneală.
83. Nireu - cel mai frumos dintre grecii ce au luat parte
la războiul troian.
84. Tersite - cel mai pocit dintre grecii veniţi la Troia şi
guraliv de seamă.
85. Vezi Mart ia I, X, 47, 12.
86. Locuitorii din Megara erau dispreţuiţi de atenieni.
87. Rauco crepuerunt cornua cantu (cf. Vergi 1 i u, Eneida).
88. Arhiloc - mare poet liric din sec. VII î.e.n., inventator
al versului iambic.
89. Vezi Diogenes Laertius, 11, 41.
90. Teofrast - filozof materialist, discipol al lui Aristotel, cu-
noscut prin opera sa mai de seamă Istoria plantelor, ce ni
s-a păstrat.
91. Fabius Quintilian (sec. l e.n.) - celebru retor roman.
Spirit grav şi cumpănit, el se pronunţă contra tendinţei
contemporanilor de a face din elocvenţă un meşteşug.
92. Marcus Aurelius Antoninus - împărat şi filozof stoic
(161-180) de la care ne-a rămas şi o lucrare filozofică
întitulată Către sine însuşi.
93. Crudul împărat roman Commodus (180-192).
94. Cum spune epigramatistul roman Marţial, contemporan cu
.împăratul Domiţian (M ar ţ i a 1, De Ca.tone minore, I, 1).
95. Se credea la romani că apariţia unui lup îţi ia graiul.
13J ŞT. BEZDECHI
96. Timon - un vestit mizantrop ce trăia la Atena, în sec.

V î.e.n.
97. Ainfion şi Orfeu - doi legendari cîntăreţi din liră.
98. E vorba de fabula despre mădularele trupului răzvrătite
împotriva stomacului, povestită de Menenius Agripa spre
a împăca pe plebeii revoltaţi.
99. Celebrul om de stat atenian Temistocle, reprezentapt al
meşteşugarilor şi negustorilor, spre a îndupleca poporul
să-şi păstreze pe vechii cîrmuitori, a spus o fabulă în care
o vulpe, chinuită de nişte muşte, refuză oferta unui arici
care-i propunea s-o scape. Vulpea îi mulţumi, arătîndu-i că,
dacă alungă de pe ea muştele care acum sînt sătule, vor
veni în locul lor altele mai flămînde.
100. Sertorius, conducătorul răscoalei din Spania, ţinea pe lingă
el o cerboaică albă care - spunea el - îi prezicea viitorul.
Tot el a pus pe un soldat să încerce a smulge coada
unui cal. Deoarece, fireşte, n-a reuşit, l-a pus să smulgă
coada fir cu fir, şi astfel a izbutit. Morala: Unirea face
puterea.
101. Minos, celebru rege cretan, afirma că la fiecare nouă ani
lua masa cu Jupiter.
102. Numa, unul din cei şapte regi ai vechii Rome, afirma că
legile făcute de el i-au fost inspirate de o nimfă numită
Egerias.
103. Decii - trei romani, care, în trei împrejurări deosebite,
s-au jertfit zeilor subpămînteni ca să asigure vîctoria ar-
matelor romane.
nvw.
104. 'PaxllsY u. ,:;; V(l t!oi;; Cuvintele regelui Menelau din
Sparta, adresate lui Euforbos (Homer, Iliada, XVII,
31, E.S.P.L.A., Buc., 1955, p. 320).
105. E vorba de o cutie care pe capac avea mutra mucalită
a lui Silen, iar înăuntru ascundea un chip de zeu.
106. In satirele lui Horaţiu şi Persius, denumire dată oamenilor
de nimic.
107. Un munte din Beoţia, provincie a Greciei, unde, după le-
gendă, era reşedinţa muzelor.
108. Grădinile lui Tantal - grădini imaginare, care nu existau
decît în fantezia oamenilor.
109. Quam si dura silex, aut stet Marpesia cautes (Vergi Ii u,
Eneida, VI, 471).
110. Homo sum: humani nihil a me alienum puto (Teren ţiu,
Homo ... I, 1, 25).
111. Fetele din Milet, după spusa unui autor latin, au fost
cuprinse, fără nici un motiv vădit, de mania sinuciderii
(cf. Au I u s G e 11 i u s, Noctes Attice, XV, 10).
ELOGIUL NEBUKIEI. NOTE 151
112. 'Pu1tiiiV't0t:, xu;oov, q.0-1.!0·1, puaov,o;, µ0toiii'1't0t, vro/lov xo;\ IJ!w\6v

(Aris to fan, Plutus, 266 şi urm.).
113. lPiii;; ,flo;0-6'1, a exclamat o babă murind.
114. Cf. Horaţiu, Satire, I, 1, 64.
115. Inventatorul literelor (cf. Diodo r, I, 16).
116. In dialogul întitulat Fedru.
117. Regele Thamus al Egiptului. _
118. E vorba de o etimologie fantezistă a lui Platon, care
derivă cuvîntul grec l;o;lµwv de la cuvîntul 1l0t,j:1c;vs; =
ştiutori.
119. 'l'IJ'tpo; î:,.p &v'fp r.oAÂiiiv :i;'ta.~:o; ,i).).rov (Homer, Iliada,
XI, 514, E.S.P.L.A., Buc., 1955, p. 219).
120. Retorica e ştiinţa ce ne învaţă cum să vorbim frumos.
121. Lupinum arredit (cf. Horaţiu, Epistole, I, 7, 23).
122. Ilia, ducat (cf. H or aţi u, Epistole, I, 1, 9).
123. Pitagora (aprox. 571-497 î.e.n.) - filozof idealist grec
a cărui concepţie absolutiza noţiunea de cantitate rupfod-o
de lucrurile materiale, raporturile cantitative devenind esenţa
lucrurilor. Aluzie la dialogul Gallus al lui Lucian.
124. Plinius socotea că buretele e un animal.
125. Alcibiade - comandant de oşti şi om politic reacţionar
atenian din timpul războiului peloponeziac (sec. V-IV
î.e.n.).
126. E vorba de dialogul întitulat Symposion (Banchetul):
clvo;; iiveu'tS Jt«lllwv x::d µetli no;(~wv CXATJ3-iJ<;;,
127. Mwpci:. yci:.p µwpo,; A~yei (Eu ripide, Bacantele, v. 369).
128. Tot în Bacantele.
129. După stoici, toţi oamenii sînt nebuni sau proşti, afară
de înţelepţi.
130. In Symposion. E vorba de Venus Urania, dragostea ideală,
şi de Venus cea vulgară, dragostea senzuală.
181. An me ludit amabilis insania? (Horaţiu, Ode, III,
4, 5). .
132. Vergi Ii u, Eneida, VI, 135.
133. H or aţi u, Epistole, II, 2.
134. . . . . . . . iucundus amicis.
Comis in uxorem, posset qui ignoscere servis_.
Et signo laesae non insanire lagenae. (Horaţiu, Epistole,
II, 2, 130}.
135. . . . . Pol, me occidistis amici,
Non servastis, ait, cui sic extorta voluptas
Et demptus per vim mentis gratissimus error (ibidem).
136. Elebor (elleborum) - o plantă care, după părerea celor
vechi, vindecă nebunia.
137. In text fornacula, cuptor.
138. 1n magnis et voluisse sat est. (Pro p e r ţiu, II, 10, 6).
152 ŞT. BEZDECHI
139. Capul Malea - promontoriu primejdios pentru navigatori,

aflător în sudul Peloponezului.
140. Sf. Cristofor era patronul marinarilor.
141. Sf. Erasm era patronul zgîrciţilor.
142. Hipolit - fiul lui Tezeu, din prima sa căsătorie cu o
amazoană. De el se îndrăgosteşte Fedra, a doua soţie a lui
Tezeu, dragoste ce are sfîrşitul cunoscut din piesa lui
Euripide, întitulată Hipolit.
143. E vorba de faimoasele indulgenţe pe care clerul catolic·
le acorda credincioşilor pentru iertarea păcatelor.
144. Erasmus mai pusese chestia indulgenţelor şi în altă lu-·
crare a sa întitulată Manualul ostaşului creştin.
145. Pe sfîntul Bernard îl întîlni o dată un diavol care se lăuda.
că ştie şapte versete din Psaltire, cu care, rostindu-le zil-
nic, un om îşi putea asigura mîntuirea sufletului. Omul lui
dumnezeu era curios să afle care sînt acele versete, dar
dracul nu voi să-i spună taina. Atunci sfîntul Bernard îl
ameninţă că are să rostească zilnic toată Psaltirea, adică
şi cele şapte versete. Atunci diavolul socoti că e mai bine
să i le spună, ca să nu fie el pricina unei aşa de mari'
cucernicii.
146. Jn text, in crucem subactu.s. Aici e vorba de spînzură
toare. Dacă frînghia de care era suspendat spînzuratul se·
rupea, înainte ca acesta să fi murit, condamnatul era iertat.
Dimpotrivă, cel care, în urma unei bănuieli, era supus la.
proba ataşării pe cruce - de bună seamă fără a fi pironit
- , dacă nu putea suporta un anumit timp acest wpliciu,.
ci cădea de pe cruce, era socotit ca vinovat şi osîndit (vezi
Bartal, Glossarium medwe et infimae latinitatis, la cuvin-
tul Crux).
147. Non, mihi si linguae centum sint, oraque centum,
Ferrea vox, omneis fatuorum evolvere formas,
Omnes stultitiae percurrere nomina possim (V e r g i I i u,.
Eneida, VI. 625).
148. Sau Artus.
149. Vezi nota 150 (Cf. J u vena 1, Satire, VI).
150. Cf. J u v e na 1, Satire, VI.
151. Hermogene - celebru cîntăreţ pomenit de Horaţiu (Satire,.
I, 2, 3).
152. Seneca - celebru filozof stoic şi scriitor, preceptorul lui
Neron.
153. E vorba de locuitorii Romei.
154. Magie - practică mistică în care rostirea unor formule
şi efectuarea anumitor gesturi ar asigura ajutorul forţelor
supranaturale.
155. E vorba de epistola către Lollius, I, 18, 6.
ELOGIUL NEBUNIEI. NOTE 152,
156. Academia - şcoală filozofică idealistă întemeiată de Platon

în grădinile lui Academos. ln forma ei de mai tîrziu,
această şcoală se va concretiza printr-o formă de scepti-
cism numită probabilism.
157. E vorba de opera fundamentală a lui Platon numită
Republica, c. VII.
158. Vezi nota 6.
159. Cf. H or aţi u, Epistole, I, 15, 19.
160. Cf. Pers eu s, Satire, II, 11.
161. Va;ovis - o veche divinitate a infernului la romani.
162. ln templul zeiţei Diana din Taurida - Crimeea de azi
se aduceau jertfe omeneşti.
163. Menip - filozof cinic pe care-l întîlnim în dialogul lca-
romenip al lui Lucian din Samosata.
164. E vorba de ramura de aur pe care Eneas, eroul Eneidei,
trebuia s-o ducă zeiţei Proserpina din Infern, ca să poată
ajunge acolo (v. Eneida, VI, 137, următoarele).
165. Epigrama aceasta - - bt5 "(b'tJ, 11is'lt5 Titwasi~ xai :rrbts
Y.a,clp~ _ scrisă de poetul Palladas (se.c. VII e.n.) se
referă la primele cinci versuri din Iliada şi ironizează pe
gramatici şi pe comentatorii diverselor scrieri.
166. E vorba de fabula lui Esop în care ni se înfăţişează un
măgar îmbrăcat în piele de leu.
167. Palae1rwn - gramatic ce a trăit sub împăraţii ,Tiberiu şi
Claudiu.
168. Donat - vestit gramatic din sec. IV'. al erei noastre, pre-
ceptorul Sf. Ieronim. Lucrările lui au fost tipărite printre
primele.
169. Care nu ne e cunoscut.
170. ln textul lat. manticulator = boar.
171. Aldus - numele unui celebru tipograf din Veneţia, con-
temporan cu autorul acestei scrieri, şi de la care a rămas:
denumirea de litere aldine.
172. Quintilian (sec. I e.n.) - retor, autor al celebrului tratat
Despre arta oratorică.
173. Cf. Quintilian, lnstitutia oratoriae, V, cap. 6.
174. Despre Lelius vorb~te Cicero în lucrarea sa De Oratore,
II, 6.
175. Numele, prenumele şi porecla, cu o înfăţişare latinească
sau grecească.
176. Alceu - mare poet liric grec din sec. VI î.e.n.
177. Calimah - poet alexandrin clin veacul IV î.e.n.
178. Scinditur incertum studia in contraria vulgus, (V e r g i I i u,
Eneida, II, 93).
179. Dodona - localitate din vechiul Epir, cu un celebru:
oracol. Un lighean de aramă slujea la darea oracolelor.
154 ŞT. BEZDECHI
180. Termeni întrebuinţaţi în şcolile filozofice din evul mediu.

181. Odi profanum vulgum et arceo - cuvintele cu care înce-
pea o odă din Horaţiu (Ode, III, l, 1).
182. Locuitorii oraşului Camarina au voit să sece mlaştina,
dar oracolul i-a sfătuit să nu facă acest lucru. Ei n-au
ascultat, au secat balta şi, izbucnind un război cu vecmn,
aceştia au năvălit chiar prin uscatul făcut prin secarea
bălţii.
183. In greceşte, o:vo:)'tpt; (cf. Aris to fan, Lisistrate, v. 63).
184. Cu ajutorul acestor plase, Vulcan, zeul faurilor, a prins
în flagrant delict pe soţia sa cu zeul Marte (H o m e r,
Odiseea, VII).
185. Aici cuvîntul accident are, ca în terminologia aristotelică,
de unde e împrumutat, sensul de însuşire. Intrebarea e:
Poate să subsiste o însuşire, un atribut, fără subiectul, sub-
stratul sau materia de care e legat?
186. Realiştii priveau noţiunile generale (universalia) ca entităţi
anterioare creaţiei lucrurilor individuale. 1n felul acesta,
realiştii se situau pe poziţia idealistă a lui Platon.
187. Nominaliştii vedeau în noţiunile generale doar produsul
unor abstracţii făcute de mintea omului. Aspectul materia-
list al nominalismului constă în faptul că recunoştea că
obiectul este factor prim, iar noţiunea factor secund.
188. Tomişti - nume dat discipolilor lui Toma de Aquino, re-
prezentantul de frunte al scolasticii în veacul XIII.
189. Albertişti - nume dat discipolilor lui Albert, supranumit
cel Mare, teolog renumit tot din veacul XIII.
190. Occamişti - nume dat după Wilhelm de Occam, teolog
englez din veacul XIV, mare apărător al nominalismului.
191. Duns Scotus - teolog şi filozof scolastic din veacul XIII,
reprezentant al nominalismului englez.
192. E vorba de Epistola către evrei, XI, 1.
193. E vorba de cele patru cauze descoperite şi formulate de
Aristotel: materială, formală, motrice sau eficientă şi finală.
194. Evanghelia lui Ioan, IV, 24.
195. In a doua Epistolă către Timotei, VI, 23.
196. Epistola I, către acelaşi, VI, 20.
197. Tot acolo, VI, 24.
198. Chrysip - vestit filozof stoic grec (280-206 î.e.n.), renu-
mit pentru ascuţimea sa dialectică.
199. Articol.
200. Erasmus ia în rîs disputele gramaticale triviale ale baca-
laureilor din Oxford.
201. TStpa:îeo::.Lµa.,:ov, adică numele lui Iehova care în ebreică
e înfăţişat prin patru litere ( ~511:( ).
ELOGIUL NEBUNIEI. i\'OTE 155
202. Monah (µ0•1:xx6,;) înseamnă - pe greceşte - omul ce tră

ieşte singuratic, adică duce o viaţă de pustnic. Dar de ei,
spune Erasmus, te izbeşti peste tot.
203. Veşmîntul de capră ii purtau de obicei soldaţii şi marinarii.
204. Stofă mileziană, pe care o purtau bogătaşii şi oamenii
cu pretenţii de eleganţă.
205. Cordelieri - nume dat în Franţa, înainte de revoluţia
burgheză, călugărilor franciscani.
206. Ooletani - adepţii sfintei Coletta (1380----1446).
207. Minoriţi - nume colectiv dat franciscanilor.
208. Minimi - ordin religios întemeiat de Francisc din Paula,
în 1436, mai tîrziu contopiţi cu franciscanii.
209. Bullişti - ramură a franciscanilor.
210. Benedictini - ordin religios fundat în 529 de sf. 13enoît.
Prima lor mănăstire a fost lingă Monte Cassino, aproape
de Napoli.
211. Bemardini (Cistercieni) - ordin religios care a luat nu-
mele după mănăstirea Citeaux (Cisticercium) de lingă Dijon
şi a fost întemeiat de abatele Robert în 1098.
212. Brigitini - ordin călugăresc numit astfel după Brigitte,
o sfîntă suedeză. Ordinul a fost întemeiat în 1348.
213. Augustiniani - ordin de călugări cerşetori înfiinţat în
sec. XI.
214. Wilhelmiţi - o ramură din ordinul benedictinilor, de care
se despărţiră în 1030.
215. lacobiţi - ordin întemeiat în 1215 la Tuluza de către
Dominicus de Guzman. Ei se mai numeau şi dominicani
şi predicatori.
216. Abraxieni - adepţii unei secte religioase întemeiate de
Vasilide, gnostic din Egipt (sec. II e.n.) care dădea divi-
nităţii supreme numele de Abraxis.
217. Quorsum haec tam putida tendunt (Cf. Horaţiu, Satire,
II, 7).
218. E vorba de cuvîntul german Siinde. De altfel, etimologia
e fantezistă.
219. Niobe, după mitologie, a fost preschimbată într-o stană de
piatră.
220. Vezi Horaţiu, S-:itire, I, 8.
221. Quo nune se proripit ille? (Vergi Ii u, Ecloga III, 11).
222. Unde trebuia să vină partea din discurs numită naraţiune,
adică expunerea faptelor.
223. Proverbul din text luat din Lucinus, spune: OhE "(~,;, oo'tE
o~pcivoiJ ă.moµe:VlJV (n-are a face, nici cu pămîntul şi nici
cu cerul).
224. Oglinda istoriei (Speculum historiae) - rezumat al istoriei
universale din secolul XIII.
156 ŞT. BEZDECHI
225. Faptele romanilor (Cesta Ronwnorum) - o compilaţie en-

glezească din secolul XIII.
226. Metoda zisă tropologică caută învăţăminte morale în Biblie,
iar metoda anagogică, lecţii privitoare la destinul omului
şi la viaţa viitoare.
227. Himera - monstru fabulos: jumătate leu, jumătate capră,
avînd drept coadă un şarpe.
228. Huma.no capiti, (H o r a ţi u, Arta poetica, 1).
229. Stirigoaie - planta numită la antici „ellebor" şi despre
care se credea că vindecă nebunia.
230. Antonie - celebru pustnic din Tebaida Egiptului, care a
trăit între anii 251-356 e.n.
231. Feacieni - numele unui popor legendar, al căror rege a
primit foarte bine pe Ulise. De ei se vorbeşte pe larg
în Odiseea lui Orner (cărţile VII şi VIII).
232. Penelopa - virtuoasa soţie a lui Ulise, care a ştiut re-
zista peţitorilor ce doreau· mîna ei, încredinţaţi că Ulise
pierise.
233. Sponsi Penelopae, nebulo1ies Alcinoique (cf. Horaţiu,
Epistole I, 2, 27).
234. La antici şi Ecoul era o divinitate. Aşa se numise o nimfă,
care, fiindcă nemulţumise pe Jupiter, fusese preschimbată
într-o stîncă osîndită să repete ultimele cuvinte ale aceluia
care-i vorbea.
235. Pretenţioase, măreţe.
236. 'E11:(cxoito~. In limba greacă episcop înseamnă: cel însărci
nat să vegheze asupra altora (cf. Homer, Iliada, X,
515, XVI, 135 şi Odiseea VIII, 285).
237. Vezi prima Epistolă a apostolului Pavel către Corin-
tieni, XII.
238. Catîrgii (mulotribae) - cei însărcinaţi cu conducerea şi
paza catîrilor.
239. Interdict - blestem aruncat de papa asupra unui oraş
sau ţinut.
240. Cei excomunicaţi, adică afurisiţii de biserică, erau pictaţi
şi expuşi la Roma, ca poporul să-i urgisească.
241. Evanghelia de la Matei, XIX, 27.
242. Aluzie la Iuliu II, sîngerosul papă din vremea lui Erasmus.
243. Cartusieni - numele unui ordin călugăresc.
244. Ramnusia - zeiţa răzbunării la greci.
245. Timoteu - general atenian din veacul al IV î.e.n., vestit
pentru norocul său în războaie.
246. r:l.au(; Î'lt't!l't<Xt ;zborul bufniţei, după credinţa vechilor greci,
prevestea biruinţă.
247. In text EV •E'tPa.~L°(EVV'l)ll-ev'tE' (în ultimul pătrar al lunii) cînd
s-a născut şi Hercule care a avut să sufere atîtea perse-
cuţii din partea Junonei, soţia lui Jupiter.
ELOGIUL NEBUNIEI. NOTE 157
248. Equum habet Seianum. Sejanus a fost sfetnicul împăratului

roman Tiberiu. El cumpărase un cal care adusese neno-
rocire asupra tuturor proprietarilor săi. Sejanus a avul
aceea.şi soartă, căci a căzut în dizgraţia împăratului şi a
fost ucis.
249. Aurul din Tolo-za (aurum Tolosanum) adusese nenorocire
consulului Servilius Caepio, care-l furase dintr-un templu
tolozan.
250. E vorba de Adagia, o colecţie impozantă de proverbe şi
dictoane, uzitate în lumea greco-romană.
'251. 1ta,; s.:,p(q,&w '1!.'J~oi; Aluzie la cuvintele spuse de Cezar, cînd
a trecut Rubiconul, îndreptindu-se cu oastea asupra Rom.ei.
252. Stultitiam simulare loco, sapientia summa est (cf. Cicero,
Brotus, XIV).
'253. Miscere stultitiam consiliis, (Horaţiu, Ode, IV, 12, 27).
254. Dulce est desipere in loco (ibid., 28).
255. Delirus inersque videri, quam sapere et ringni (H o r a ţ i u,
Epistole, II, 2, 127).
256. Stultorum plena sunt omnia (Cicero, Scrisori către prie-
teni, IX, 22).
257. Aluzie la o epigramă ce începea cu cuvintele: Rusticus in-
docte.
'258. E vorba de dialogul lui Lucian din Samosata, întitulat
Visul sau Cocoşul.
259. Stultorum infinitus est numeros (Eclesiastul, I., 15) .
.260. Stultus factus est omnis homo a sapientia sua (I ere m i a,
X, 14).
261. Ne glorietur homo in sapientia sua (ibid. IX, 23).
262. Vanitas vanitatum, et omnia vanitas (Eclesiastul, I, 2).
263. Vezi nota 256.
264. Stultus mutatur ut luna, sapiens permanet ut sol (Ecle-
siastul).
265. Stultitia gaudium stulto (Proverbe, XI, 21, 15).
266. Qui apponit scientiam, apponit dolorem; et in multo sensu
multa indignatio (Eclesiastul, I, 18).
267. Cor sapientium, ubi tristitia est, et cor stultorum, ubi lae-
titia (ibid., VII, 4).
268. Dedique cor meum, ut scirem prudentiam a:tque doctrinam,
erroresque et stultitiam (ibid., I, 17).
269. T~v irt! &ilpct'.<; f8p'ctv (A r i s t o t e 1, Retorica, I, 6).
270. Melior est homo, qui abscondit stultitiam suam, quam homo,
qui abscondit sapientiam suam (ibid., XX).
271. Sed et in via stultus ambulans, quam ipse insipiens sit,
omneis stultos existimat. (Eclesiastul, X, 3).
272. Stultissimus sum virorum (Proverbe, XXX, 2).
158 ŞT. BEZDECHI
273. Ut i11sipie11s, dico: plus ego (Epistola II către corintieni,

XI, 23).
274. E vorba de limbile greacă, latină, ebraică.
275. Neque quisdem illorum Graeculus istos pluris facit, quom
graculus. Joc de cuvinte între: Graeculus (grecotei) şi gra-
culus (gaiţă).
276. E vorba de Nicolaus din Lyra, în Normandia, poreclit
doctor planus et uti[is.
277, Greaca, latina, ebraica, chaldeana şi dalmata.
278. Ignata Dea (Sf. Ier o ni m, Adnotaţii la Faptele· aposto-
lilor XVII, 23).
279. "Ovo,; ,r;;c~ ).upxv (Ce are a face măgarul cu lira?) Aluzie la
Nicolaus din Lyra.
280. Habacuc - unul din profeţii cuprinşi în Vechiul Testament.
Turbabuntur pelles terrae Madian (Ha bacu c, III, 7).
281. Haereticum hominem post unam et alteram correptionem
devita (Epistola lui Pavel către Tit).
282. Joc de cuvinte între devita şi de vita (tollendum).
283. ''ll~il"l (cf. Ieremia, XXVII, 9; Deuteronom, XVIII,
10; Male ah i, III, 5).
284. Didymos supranumit Halkenteros (cel cu măruntaie de
aramă), un gramatic din timpul lui Augustus, despre care
se spunea că a scris mii de lucrări.
285. Nas stulti propter Christum (Epistola I către corintieni,
IV, 10).
286. Qui videtur esse sapiens inter vas, stultus f iat, ut sit
sapiens (Ibidem, III, 18).
287. Quod stultum est, Dei sapientius est hominibus (Ibidem,
I, 25).
288. Tu scis insipientiam meam? (Psalmi, LXIX, 6).
289. Quae stulta sunt mundi, elegit Deus (Epistola I către co-
rintieni, I, 27).
290. Perdam sapientiam sapientium, et prudentiam prudentium
reprobabo (Epistola I către corintieni, I, 19 cf. şi I o n, V,
12, 13; Isaia, XXIX, 14; Ieremia, VIII, 19).
291. Evanghelia de la Matei XXI, 5. In greceşte e cuvîntul
Vllo(cu, (pruncilor).
292. Vae vobis, scribae et Pharisaei (Ibidem, XXIII).
293. npo~1i,;wv fi~o.; (Aris tote I, Istoria animalelor, IX, 3).
294. Ecce agnus Dei (Evanghelia de la Ioan, I, 29).
295. Epistola I către corintieni, VIII.
296. Obsecro Domine mi, ne imponas nobis hac pecatum, quo
stulte commisimus (Numeri, XII, 11).
297. Apparet enim quod stulte egerim (Samuel, cartea I,
XXVI, 21).
ELOGIUL NEBUNIEI. NOTE
298. Sed precar, Domine, ut transferas iniquitatem servi tui,

quia stulte egimus (Ibid., XXIV).
299. Delicta iuventutis meae, et ignorantias meas ne memineris
(Psalmi, XXV, 7).
300. PI aton, Fedru, 80, E.
301. Aris to te I, Republica, VII.
302. Frază obscură şi în original.
303. Cum se zice că i s-a întîmplat sfîntului Bernard.
304. Oculus non vidit, nec auris audivit, nec in cor hominis
asceTiderunt, quae preparavit Deus dili gentibus se (I s a i a,
LXIV, 4).
305. lT0111.cltii:t 'to: KXL 1,1wpo\; iiviJp Yct'tct'l(.cx(piov Et7tEV (cf. Au I u s:
G e 11 i u s: lîo).)cixt KCX( X'l7l0Up6;; av11p KO.'l:XKct1ptoY e[nsv)
306. Micw 1,1va1,10\la: cuµno (vezi M art ia I, Epigrame, I, 28).
EXPLICAŢIA ILUSTRAŢIILOR
0
Pagina
Prostia vorbind în faţa publicului . 6
Inţeleptul mergînd pe spinii ce înfăţişează suferinţele acestei lumi 7
Infăţişarea mă dă de gol 9
Regele Midas cu urechile sale de măgar . 10
Capra Amalthea alăptînd pe Jupiter . 12
Stoicul cel bărbos caută favorurile unei tinere fete 14
Iubim copiii 16
Nerozii mei grăsuni şi rotofei . 19
Bacus în vie 21
Polifem ţopăie împreună cu Pan şi un satir 22
Plăcerile dragostei 25
Soţul încornorat 28
Prostul admirîndu-se în oglindă 30
Marcus Aurelius şi fiul său, viitorul împărat Commodus 33
Fabula lui Sertorius despre perii smu¼i din coada calului 35
Colosul ce se numeşte popor 36
Regele cel stăpînit de viţii 38
Crai bătrîn 43
Bătrînă „în călduri" . 44
Medicul punînd diagnostic unui coş 48
Prostul vesel 51
Împăratul Maximilian şi măscăriciul său 52
• Desenele din editia de fală au fost executate în cea moi mare parte de
Hans Holbein pe marginea unui exemplar ce se află astăzi la Muzeul din Basel
şicare &par\inuse ini\ial eruditului Oswald Geisshiisler (Myconius), prieten cu
Erasmuţ.
] '.-1 - Erasmus Opere I.
162 EXPLICAŢIA ILUSTRAŢIILOR
Pagina
Femeie amuzîndu-se cu un prost 53

Plăcerile vînatului 57
Jocul de zaruri 59
Prostul rugindu-se Sf. Cristofor 60
Sf. Bernard şi diavolul . . . . 62
Un tînăr nobil îngîmfat . . 64
Un prost îşi admiră chipul făurit de el 65
Religia mahomedană şi cea mozaică 66
Doi catîri se scarpină unul pe altul • . 68
Pictorul Apelles pictînd de pe scăunaşul său pe Venus Anadyo-
mene ........... • • 69
Jupiter pedepsind discordia înainte de a o alunga din Olimp 71
Femei pioase aprinzînd luminări Sf. Fecioare 72
Trîndavul . . . . 74
Pelerinul 75
Tiranul unei şcoli în acţiune 78
Poetul 80
Omul de legi . . . 83
Filozoful . . . . 84
Matematicianul-astrolog 84
Teologul . . . . 85
Plasa lui Vulcan . . 86
Hristos binecuvîntînd 88
Penelopa ţesînd, simbol al scolasticii 89
Teologia în chip de Atlas, ţinind pe umeri biserica 91
Zeiţa Minerva născîndu-se din capul lui Jupiter 93
Călugăr cu psaltirea . . . . 94
Călugăr cerşetor . . . . 95
Călugăr îmbrăţişînd o fată, dar ferindu-se să se atingă de bani 96
Călugăr burduhănos 97
Eneas şi Cerberul 98
Apolo ucizînd copiii Niobei 99
Himera 100
Măgarul în faţa harfei 102
Suveranul 103
Curteanul 106
EXPLICAŢIA ILUSTRAŢIILOR 163
Pagina
Episcopul 107
Cardinalul 108
Papa (Leon X) 109
Rugul ereticilor 111
Preot şi soldat . 113
Zeiţa Fortuna îşi deşartă cornul în mîinile unui prost 114
Erasmus lucrînd la masa sa . . . 115
Unul care se făleşte cu bijuteriile sale 116
Porcul grăsun din turma lui Epicur . 117
Prostia încercînd să absoarbă sufletul lui Duns Scotus 118
Profetul Ieremia 119
Solomon în veşmintele sale regeşti . . 120
Un prost dă sfaturi lui Nicolaus de Lyra 121
Un teolog cîntînd la orga de mină (Iyră) 122
Un apostol în felul lui Nicolaus de Lyra (Iuliu II) înarmat cu
lance, sabie, arbaletă şi bombardă . . . 125
Dezbateri asupra ereticilor 127
Cezar nu poate să sufere pe Brutus, pe cînd de beţivul de An-
toniu nu se teme de loc . . . . . . . . 129
Sf. Ioan Botezătorul şi mielul său . . . . . 130
Jehova, Adam şi pomul cunoaşterii binelui şi răului 131
David rugindu-se mărturiseşte prostia sa . 132
Primii creştini îşi împărţeau avuţia . 135
Evlavioşii dispreţuiesc banii şi fug de ei ca de ceva murdar 136
Sf. Bernard, cugetînd la cele sfinte, îşi potoleşte setea cu unt-
delemn 137
Sf. Ieronim în extaz . 138
Prostia coboară de la tribună 140
CUPRINSUL
Pagina
Viaţa şi opera lui Erasmus . VII
Erasmus din Rotterdam, lui Thomas Morus, prietenul său . 1
ELOGIUL NEBUNIEI SAU CUVINTARE SPRE LAUDA
PROSTIEI 5
Hazul proştilor 5
Rostul cuvîntării 6
Lauda de sine 6
Oratorii sînt luaţi în rîs 8
Prostia n-are nevoie să se ascundă 8
Emfaza oratorilor 9
Numele şi familia Prostiei . 10
Locul de baştină al Prostiei 11
Soaţele Prostiei 12
Zeiţa Prostia 13
Prostia, cauza perpetuării speciei omeneşti 13
Prostia face viaţa lesnicioasă . . . . 15
Prostia vîrstelor . . . . . . . . 16
Prostia, zeiţă atotputernică, dă oamenilor tinereţe veşnică 18
Prostia e de folos şi zeilor . 20
Prostia se află în firea oamenilor 23
Prostia femeiască . . . . 24
Prostia înveseleşte ospeţele 25
Prietenie fără prostie nu-i cu putinţă 26
Fără Prostie căsătoria e nefericită . 28
Fără Prostie convieţuirea nu-i durabilă 29
166
Pagina
Nu poate iubi pe altul cel care se urăşte pe sine 29
Războiul e produs şi el tot de Prostie . 31
lnţelepţii nu sînt de nici un folos, ba chiar dăunează ţării 32
lnţelepţii nu sînt buni la nimic . 34
Prostia a fundat statul 35
Şi tot Prostia îl face să dăinuiască 36
Prostia a născocit artele . 37.
Proştii sînt la drept vorbind cei mai cuminţi 37
Pe culmile înţelepciunii nu se ajunge decît prin Prostie 40
. Singură Prostia e povăţuitoare a oamenilor în necazurile
vieţii 42
învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă . 45
Artele cele mai preţuite sînt tocmai cele care au mai puţin
de-a face cu înţeleµciunea . 47
Dintre celelalte vieţuitoare cele mai fericite sînt tocmai
cele care nu sînt supuse nici unei instruiri 48
Proştii sînt dintre toţi cei mai fericiţi . 49
Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decît înţelepţii 52
Ferice de cei proşti şi vai de înţelepţi 53
Ceva despre stoid şi cele două feluri de sminteală 54
Felul cel mai plăcut de sminteală . 56
Credinţa prostească 60
Darurile făcute bisericii, dovada cea mai bună a Prostiei 62
Alte chipuri ale Prostiei . 64
Iubirea de sine şi prostia fiecărui popor 66
Linguşirea, leac bun la toate . 67
Iluzia poate fi adesea prilej de fericire 68
Prostia îi scapă pe oameni de griji şi-i face fericiţi 70
Prostia, zeiţa cea mai venerată . 71
Prostia e prezentă în viaţa de toate zilele a omului 73
Proştii cu carte şi anume gramaticii . 77
Ceva despre proştii poeţi, retori şi scriitoraşi 79
Oamenii de legi şi dialecticienii proşti 82
Proştii filozofi şi matematicieni . 83
Proştii teologi 85
Nerozia şi beatitudinea călugărilor 93
Prostia principilor 103
167
Pagina
Nerozia curtenilor 105
Episcopi proşti 107
Cardinali proşti 107
Papi proşti 109
Ceva despre episcopii germani 112
Soarta îi favorizează pe cei proşti 114
Prostia lăudată de diferiţi autori 117
Şi acum ceva din Scriptură . . . 117
Cum tălmăcesc teologii Scriptura 123
Prostia lăudată iarăşi de Scriptură 127
Religia creştină ţine casă bună cu Prostia 133
Fericirea supremă e ea însăşi o sminteală 138
Epilog 143
Note explicative 147
Explicaţia ilustraţiilor 165
Redactor: T. Verdeş
Tehnoredactor: Nasta Mircea. Corector: Gh. Argint
Dat la cules: 14. 01. 1958. Bun de tipar: 8. 06. 1959. Tiraj:
2000 + 70 legat, 4000+ 90 broşat. Hîrtie: semivelină sat. 65 g.
Format: 16/54X84. Coli editoriale: 9,22. Coli de tipar: 12,50.
A.: 04043/1957. Pentru bibUotecile mari Indicele de clasifi-
care: 1 „15": 8. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-
ficare: 1 : 8.
Tiparul executat sub comanda nr. 4431 la Intreprinderea
Poligrafică Oradea, str. Moscovei 5, 6-8.

Erasmus Elogiul-Nebuniei 1959

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Erasmus Elogiul-Nebuniei 1959

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Ilustraţii după Hans Holbein

Traducer.:a din limba latină a iost făcută după textul

Cînd părăsi, în aprilie 1492, la vîrsta de 26 ani, mănăs­

din Oelschlăger etc. - şi, deşi împrăştiaţi în toate colţurile

folosea expresia humanitas, în sensul de cultură laică -

mandă plăcerile vieţii pămînteşti, drept singura cale spre

plăcut doar celor care nu-l fac, comandanţilor şi princi-

nevoie de un secretar latin. Erasmus fu propus pentru

faptelor francezilor (1495)]. Ca umanist, cunoscînd admi-

bridge. Introdus într-o societate cultivată, Erasmus este

literele erau în floare. Bibliotecile ei cuprindeau încă nu-

dolpho .Petrucci, 'al cărui talţnt politic e lăudat de Machia-

fres.că din Biblioteca catedralei, iar universitatea era ce-

Riario îi acordă prietenia. Erasmus se gîndeşte să se sta-

sînt îndreptate împotriva ierarhiei bisericeşti. Cartea pare,

stea mintuitoare, să aducă cea mai mare înflorire treburi-

treagă nu le poate vedea. Erasmus ridiculizează scolastica;

,războaiele, să se împotrivească domnitorilor răi, să-şi verse

a fost~ îngăduită scriitorilor libertatea de a înfăţişa, ne-

-va recunoaşte astfel singur vinovat" .. De altfel, nu trebuie

Prin Flandra şi Brabant, Erasmus se îndreaptă spre

soldaţi, neguţători şi filozofi, episcopi şi abaţi, călugări şi

el prefera conciliaţia,compromisul şi recomanda blîndeţe3

La Basel se păstrează camera lui de lucru, aşa cum a .

au latinizat titlul dîndu-i forma, devenită curentă Enco-

Zilefa trecute, pe cind călătoream din Italia spre An-

îti va fi îndeosebi pe plac, întrucît obişnuieşti să te de-

un parazit. N-a scris oare Seneca apoteoza lui Claudiu 15 ,

Mai mult chiar, se văd oam,eni cu păreri aşa de sucite

<Hazul proştilor*.> Oricît m-ar defăima îndeobşte

me; tot astfel şi voi, de îndată ce m-aţi zărit, aţi luat

s ă recunoască faptul că această apucătură este cel puţin

negmc Prostiei, deşi s-au găsit unii care, prin elogii

încît să susţină că sint Minerva sau Ineţelepciunea, n-ar

cea mai adevărată a sufletului. La mine nu merge cu

<louă limbi 2G bis şi consideră ca o mare ispravă dacă la

Plutus, ce poate hotărî şi războaiele, şi pacea, şi imperiile,

toarea insulă Delas, nici n-am ieşit din sînul mării32

numeşte Sminteala. In sfîrşit, aceasta de aici, cu pielea

tesc a fi cei mai aproape de zei. Daţi-mi unul din aceşti

Ei bine, vă întreb: care bărbat ar vrea să-şi vîre gru-

Pe urmă, ce femeie, .după ce a trecut prin pătirr.irile

totuşi, să lămurim acest lucru mai în amănunt.

<Prostia vîrstelor. > Mai întîi şi întîi cine nu ştie oă

.~ tora, dar chiar şi ei însăşi. Nici un

cu un picior în groapă. De aici şi acea vorbă nimerită din

pilăria, care, negreşit,

Ce deosebire este între ei, decît că unul e mai zbîr-

anume (din pricina) grijilor şi a încordării neîntrerupte

lungit moşului său, Tithon, tinereţea; eu sînt Venus aceea

<Prostia e de folos şi zeilor.> Dar ce tot vorbesc

toţi, ori ca Pan58, ce se desfată răspîndind pamca prin

dicseşte _să-l primească pe pribeag ca oaspe. Cu atît mai

chiar pe muze, mai ales cînd nectarul începe să li se suie

atît de deşuchiate, că pînă şi pe proasta de mine, mă

<Prostia femeiască. >

aceea ca o pădure, adevărate semne ale bătrîneţii, decit

chirie sau aduc un parazit menit să alunge de la masă,

bun simţ, arătîndu-vă oarecum lucrul, cu degetul. Ei bine,

Vorbesc despre muritori, dintre care nu se naşte nici

rătăciri şi întîmplări neprevăzute: cum ar puţea 9 ă dăi­

ar dăinui, dacă cele mai multe din isprăvile soţiilor nu ar

Cînd părăsi, în aprilie 1492, la vîrsta de 26 ani, mănăs

rătăciri şi întîmplări neprevăzute: cum ar puţea 9 ă dăi

vînat, crede că s-a mai înnobilat cu un grad. Şi aşa, vînă