DRAMA VIETII LUI PLATON

In primul rand pentru a incepe acest referat despre drama vietii lui Platon trebuie sa amintim cateva lucruri despre cel ce i-a trades lucararile, Vladimir Sergheevici Soloviov, care s-a nascut la Moscova la data de 28 ianuarie 1853, si care avut patru intalniri cu prietena celesta, prima fiind la o varsta frageda, de noua ani, cand a fost refuzat sentimental de o tanara fata, la putina vreme aceasta, el participa la sfanta liturghie unde i se infatiseaza in chip feminin Sophia Celesta. Soloviov si Platon; student intre anii 1873-1874 al academiei teologice de la Lavra Troita Sergheva, Soloviov audiaza cu mare interes cursurile de teologie speculativa ale profesorului Viktor Kundriavtev, editor si exeget pasionat al dialogulilor lui Platon. Cu acest prilej are loc primul contact de profunzime cu filosofia inteleptului atenian. Platon care a fost discipolul luminatului Socrate, propavaduieste credinta luminoasa, pozitiva, intemeiata pe existenta unui bine absolut, transcendent chiar si zeilor cetatii, inaccesibil neconditionat omului. Astfel prima conditie a unei veritabile filosofii este saracia in spirit. Surprinzatoare anticipare a primei virtuti evanghelice, surprinzatoare potrivire intre oracolul de la Delphi si predica de pe munte, remarcate inca din primele secole ale crestinitatii de parintii bisericii. Si totusi, nu proclamarea saraciei cu duhul este cea care i-a deranjat pe atenieni, ci altceva: imperativul efortului interior si constantul eroism spiritual a lui Socrate insusi in cautarea adevarului, acuzau ignoranta inerta a conservatorilor si inutila agitatie a sofistilor, luandu-le posibilitatea de a fi multumiti de sine. Urmarea o stim cu totii. Judecat si condamnat, Socrate va fii ucis in numele adevarului tribului. Aici in miezul dramei lui Socrate, premergatoare dramei ucenicului sau: a fost ucis un intelept. Tragicul sta in aceea ca Atena, cel mai perfectionat mediu social din intreaga lume de atunci, nu a putut suporta principiul simplu al adevarului; tragic este ca viata societatii se dovedea a fi incompatibila cu cunostinta individuala, ca se deschidea o prapastie de rau pur care il

inghitea pe cel drept, ca moartea era tot cu ce se alegea adevarul si ca viata, impreuna cu realitatea, treceau de partea raului si a minciunii. Cum sa traiesti in aceasta imparatie a raului, cum sa traiesti intrun loc in care inteleptul trebuie sa moara? Sa analizam impreuna a fi sau a nu fi-ul pe care trebuie sa-l fi gandit Platon in fata cadavrului lui Socrate, legal si pe fata otravit. Probabil ca nu s-au scris randuri mai incandescente despre esenta tragica a mortii lui Socrate decat cele de mai sus, in ele Soloviov cuprinzand intreg miezul dramei vietii lui Platon. Principiul divin in cetatea greceasca Fara nici o indoiala esenta dramei vietii lui Platon ne este oferita in primul act de relatiile sale cu Socrate in viata; in actele urmatoare, amintirea lui Socrate mort revine ca un laitmotiv. La inceput, viata in Grecia antica, se sprijinea pe temelia dubla, dar indivizibila, a legii religioase si a legii civile. - . Zeii stramosilor si modelul de societate mostenit de la ei, nu erau decat doua manifestari ale aceluiasi principiu de viata. Aveau o radacina comuna: caracterul sacru al caminului si cultul stramosilor, inseparabil legat de primul. Cand comunitatea familial-tribala a fost inclusa intr-o comunitate civila mai solida, si mai cuprinzatoare, zeii cetatii au fost considerati de la sine ca zei supreme si i-au inlocuit pe cei ai tribului si ai caminului. Stiu ca nu stiu nimic Conform credintei rationale, binele absolute este in sine; detinerea sa insa, nu ii este data neconditionat omului. Ceea ce presupune Socrate e doar o notiune generala despre ceva care, fiind bun in sine, poate face bun orice lucru. Stiu un singur lucru si anume ca nu stiu stiu nimic: Socrate credea ca din cauza acestei profesiuni de credinta il proclamase Pythia cel mai intelept dintre greci. Prima conditie a unei veritabile filosofii este saracia in spirit. Sa te decalari sarac in spirit in mijlocul unei bogatii aparente da dovada de un eroism spiritual. Dar un eroism ce-si pierde valoarea daca se opreste aici, se transforma in contrariul sau, o asemenea transformare pretinzand un mic adaos, strain si lui Socrate: nu stiu nimic si este imposibil si inutil sa stiu ceva. Autentica saracie in spirit se indurereaza singura de starea sa: fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia. Rasul lui Socrate nu exprima bucuria de a fi sarac, ci doar condamna bogatia ilizorie.
2

Daca Socrate se limita la a-si marturisi ignoranta, ar fi fost cel mai placut dintre oameni, atat in ochii coservatorilor cat si in cei ai sofistilor. Inapoierea unora si vorbaria celorlalti tineau de ignoranta: necunoasterea a ceea ce de fapt este de dorit si obligatoriu, a ceea ce merita osteneala si se cade a fi stiut. nu stim numic sigur, spuneau conservatorii, de aceea este nevoie sa credem orbeste in canoanele stabilite de strabuni. Exact, nu putem stii nimic, aprobau sofistii, deci nu trebuie sa ne preocupe decat interesul si tot ce duce la acesta. Imperativul efortului interior si constantul eroism spiritual a lui Socrate insusi in cautarea adevarului, acuzau ignoranta inerta a conservatorilor si inutila agitatie a sofistilor, luandu-le posibilitatea de a fi multumiti de sine. Or, cel ce tulbura suficienta prostilor sau a usuraticilor, este considerat mai intai un nelinistit, apoi devine de nesuportat si sfarseste prin a fi un criminal care isi merita moartea. Procesul lui Socrate Dupa cum se stie, Socrate a fost acuzat de a nu venera zeii cetatii, de a introduce divinitati noi si de corupere a tineretului. Adevarata natura a problemei, transpare clar de sub aceste invinuiri mincinoase. Socrate nu putea fi acuzat pe fata de ateism, deoarece pietatea lui era bine cunoscuta. In plus, pentru acuzatorii sai nu era vorba de zei in general, ci de cei cinstiti si legitimati de cetate (). O a doua vina care i-a fost adusa consta in crima lui, agravata si de faptul ca introducea divinitati noi. Dar si asta era o grava greseala ca si aici Socrate aprecia esenta lucrurilor, fara a incerca sa afle circumstantele lor exterioare. A treia vina a lui Socrate era de a fi fost ascultat si inflentat de spiritele si inimile vii, neimpietrite inca. Corupea tineretul deoarece submina increderea si respectul pe care acesta l-ar fi putut acorda unor conducatori inculti si gaunosi, unor orbi care conduceau pe alti orbi. Platon si Shakespeare Socrate trebuia ucis ca un criminal. Iata lovitura tragic ace a influentat din primul moment drama vietii lui Platon. De remarcat insa ca, daca drama se petrece dupa numeroase secole de crestinism, ea nu are sens decat pe terenul conceptiei pur pagane, conform careia datoria morala pretinde razbunarea rudelor. Pentru ca situatia lui Hamlet sa poata lua nastere, magnifica tragdie pe care o cunoastem, a fost nevoie ca Shakespeare sa creeze conditii anume ce nu decurgeau in mod firesc din aceasta. Chiar de la
3

inceput trebiua ca toate grozaviile savarsite la Elsinor sa se abata asupra unui om care, desi crestin, credea sincer ca avea datoria de a se razbuna prin varsare de sange. Evenimentul atat de dureros, n-ar mai fii avut in acest caz decat un singur sens: acela de incercare la care te supune viata. In al doilea rand, admitand chiat ca acea lege istoric depasita ar mai fii avut intamplator o influenta asupra lui, este evident ca tragedia nu s-ar mai fi petrecut, daca el si-ar fi dus pe fata la indeplinire pretinsa datorie. A fi sau a nu fi al lui Platon Din conjuncture nefericita in care s-au aflat la inceputul vietii lor atat Platon cat si Hamlet au realizat o serie de dialoguri. Cele din Hamlet sunt profunde si pline de spirit. Dialogurile lui Platon, completate cu obiectiile lui Aristotel, au pus bazele unui intreg univers intelectual, numit filosofia greaca. Mai trebuie spus ca drama vietii lui Platon nu a avut doar un inceput cumplit, ci si un sfarsit trist, asa cum este de asteptat in orice tragedie autentica. Din incercarile vietii nu a iesit triumfator, dar nici fara glorie. Ca si Hamlet a lui Shakespeare el nu s-a putut casatori cu Ofelia intrucat aceasta s-a inecat. Pana la urma Platon a fost un ratat, desi este de la sine de inteles ca esecurile unui mare om dau mai mult lumii decat cele mai stralucite succese ale oamenilor obisnuiti. Ne putem inchipui ce efect a produs condamnarea la moarte a lui Socrate asupra unui discipol ca Platon, care avusese timp sa se ataseze puternic de personalitatea maestrului sau si sa se patrunda de elevatia spirituala a discursurilor sale, dar care avand in vedere varsta (28 ani), era incapabil sa se resemneze cu usurinta la triumful raului. Forta cutremurului moral a fost atat de mare, inct s-a soldat printr-o boala grava care l-a impiedicat sa ia parte la ultimele convorbiri cu discipolii sai. Apoi a plecat indurerat la Megara unde in timpul petrecut acolo, a simtit nevoia cautarii unei solutii pentru al sau a fi sau a nu fi. Mostenirea lui Socrate Se poate presupune ca Platon luase in cosiderare si ideea sinuciderii. Oricum motivele pentru care nu s-a hotarat la aceasta sunt perfect clare. Esenta invataturii lui Socrate, era ca viata are un sens pe deplin bun. Admitand aceasta, gandul la un act disperat cum este sinuciderea, nu poate fi decat respins. Din punct de vedere logic, dilema era inevitabila: ori Socrate era efectiv un detinator al adevarului
4

si prin urmare, trebuia a fi urmat si nicidecum a merge impotriva invataturii sale acceptand suicidul, ori el nu era un vestitor al adevarului si atunci disparitia lui isi pierdea semnificatia fundamentala, nemaifiind decat moartea unui om bun, dar care luase un drum gresit si se inselase, deci nu exista nici un motiv de a cadea intr-o disperare fara iesire. In primul caz sinuciderea ar fi fost inadmisibila, iar in al doilea un act insuficient motivat. Din punct de vedere psihologic, moartea maestrului trebuia sa intensifice la maxim iubirea plina de veneratie simtita de Platon fata de defunct, iar acest lucru nu-i ingaduia sa se indoiasca de adevarul doctrinei sale si nici sa-l tradeze manifestand o dezndejde laa. Oricum, in perioada imediat urmatoare, influenta lui Socrate mort trebuia sa fie si mai mare decat cea a lui Socrate in viata si sa nrureasc deciziile constiente ale discipolului. Intrebarea fatala despre viata si moartea adevarului, indeparta gandirea lui Platon de la o durere personala, surda si limitata si o antrena catre spatiu si lumina in vederea unei actiuni fecunde. Idealismul platonician Moartea lui Socrate l-a ajutat pe Platon sa elaboreze o noua conceptie despre lume: idealismul platonician. Primul fundament al acesteia era cuprins in doctrina lui Socrate, cea minora fusese furnizata de moartea sa; geniul lui Platon a tras de aici concluzia ramasa necunoscuta de ceilalti discipoli. Lumea in care inteleptul trebuie sa moara pentru adevar nu este adevarata lume ci exista o alta unde adevarul traieste. Pe aceasta baza se sprijina Platon in convingerea ca exista un cosmos ideal care este deosebit de lumea iluzorie si i se opune. Socrate invata ca binele este absolut, dar il considera mai putin opusul realitatii noastre decat ceea ce ea presupunea. Pentru Platon, o realitate se infatisa mai intai de toate prin latura sa negativa, in contradictie cu binele si adevarul. Inaintea antagonismului dintre ceea ce este prin esenta si ceea ce exista in mod iluzoriu aparenta sau fenomen, inainte chiar de aceasta opozitie dialectica si metafizica. Pentru Socrate ordinea vietii reale era buna daca se punea de acord cu binele in sine si rea daca era in contradictie cu el. Dar moartea sa a adus in realitate o solutie generala negativa acestei probleme: se dovedea ca ordinea existenta contrazicea binele si ca era rea prin esenta. Lumea este astfel nmormntata cu totul in ru. Trupul
5

constituie un mormant si o temnita pentru suflet. Viata adevaratului filosof consta intr-o perptua moarte. Socrate considerase binele ca norma morala a vietii practice si morale, devenind pentru Platon obiectul unui interes pur teoretic, ideea suprema si centrul unei alte lumi, cea inteligibila. Exil si idealism abstract Potrivit convigerilor sale, Platon trebuia sa fuga de lume, a si facut-o constrans sa plece din orasul natal. S-a stabilit pentru mai multi ani la Megara impreuna cu alti discipoli ai lui Socrate, dedicandu-se teoriei pure si exercitiilor matematice si dialectice. De aici a plecat in prima sa calatorie peste mare spre Asia, dar si dupa ce a revenit in patria sa a continuat sa duca traiul filosofului izolat de treburile societatii. Caracterul unor dialoguri atesta idealismul detasat a lui Platon de atunci este in stransa conformitate cu punctul de vedere extrem de pesimist relativ la societate. Daca se compara acest idealism bazat pe antagonismul dintre domeniul inteligibil al fiintei autentice si sumedenia inselatoare de fenomene sensibile, acest punct de vedere este imposibil sa nu se vada ca intre aceste elemente exista o contradictie flagranta si o prapastie de netrecut. Atitudinea filosofului fata de aceasta semiexistenta ramane la fel de hotarat negativa si incompatibila cu orice aspiratii dintr-o lume de iluzii. Pentru umplerea acestui abis era nevoie doar de un punct de vedere pe care il gasim in cele doua dialoguri centrale: Phaidros si Banchetul. Criza erotica Dupa unele marturii antice, inainte de a-l intalni pe Socrate, Platon scria versuri, pe care le-a ars cand a fost cucerit de discursurile celui mai intelept dintre eleni. Daca istoria ramane muta si nu ne ofera nici un detaliu personal despre protagonistii unei intrigi atat de interesante, cele doua dialoguri mai sus citate depun suficienta marturie, la fel ca si concluziile trase de Platon. Numai acest fapt explica schimbarea ce a influentat mai tarziu viziunea despre lume a lui Platon; doar acesta poate justifica aparitia dialogurilor Phaidros si Banchetul. Prin bucuria de a trai emanate din ele, cele doua lucrari se detaeaz net de toate scrierile lui Platon. La prima abordare serioasa a acestor doua dialoguri, cititorul contemporan incearca o anumita emotie. Baza naturala a sentimentelor si a raporturilor erotice este aici cu totul alta decat cea general
6

acceptata ca normala in viata si literatura contemporana. Acolo unde noi nu presupunem decat un singur fel raporturi, vechii greci pervertii de influentele aduse din Asia, admiteau cel putin trei. Unul din odele ramase de la celebra poeta Sapho din Lesbos incepe cu aceasta invocatie adresata suferintei in iubire: Nemuritoare Afrodita cu tronul smlat. Aceasta diversitate a Afroditei il tulbura pe admiratorul modern al operelor sale, obisnuit fiind sa creada ca unele subiecte nu tin de filosofie ci de psihiatrie si de cod penal. Totusi ar fi nedrept sa-i reprosam lui Platon aceasta particularitate blamabila. Orice fel de iubire carnala este considerata de el vulgara, ca nedemna de adevarata vocatie umana; e vorba aici de Afrodita populara, spre deosebire de Afrodita celesta. E drept ca pentru pamantean amandoua au aceeasi origine si provin dintr-un singur domeniu natural Eros si dualismul Influentat de moartea lui Socrate, Platon a elaborat un idealism dualist ce punea fata in fata realitatea noastra si ceea ce trebuie sa existe. In viata concreta tot ce este demn si autentic se afla dincolo de limitele lumii noastre,in transcendenta, iar intre cele doua lumi nu se poate intinde nici o punte. Din acest motiv omul, apartinand ambelor lumi nu constituie veriga interna care le-ar lega una de alta, fiinca dualismul slabeste si unitatea omului. In Phaidon unde acest dualism este clar explicat suntem surprinsi de insensibilitatea naiva, o trasatura caracteristica ce ar trebui sa i se atribuie lui Platon si nu lui Socrate. Intr-un pasaj din dialog, inteleptul aflat in agonie da de inteles discipolilor inlacrimati ca nu-l indurereaza ideea de a-i parasi, intrucat crede ca in cealalta lume va intalni oameni mult mai interesanti cu care sa stea de vorba. Eros si frumusetea Parintele fondator al idealismului nu gasea nici o cale de unire intre esenta adevarului si valea terestra. S-a petrecut insa ceva irational: intre zei si muritori a aparut o forta intermdiara, nici zeu, nici om, ci un fel de fiinta puternica, demonica si eroica care se numea Eros si care avea misiunea de a arunca o punte intre cer si pamant. Cand Eros patrunde intr-un pamantean acesta are sentimentul unui alt continut al infinitului, manifestandu-se deci lupta dintre cele doua parti ale sufletului, cea superioara si cea inferioara. Una dintre ele

va fi cucerita de puterea lui Eros si pusa in slujba sa pentru a deveni la nesfarsit fecunda in directia ceruta de ea. Forta nelimitata a lui Eros va indrepta sufletul superior rational spre contemplarea fiintei autentice si lumii ideale. Nu numai oamenii, dar si animalele si planetele stiu prea bine in ce consta si ce produce procrearea nesfarsita a lui Eros. Conform definitiei lui Platon, adevarata opera a lui Eros consta in a zmisli intru frumusete. Asadar daca i s-ar putea atribui lui Platon punctul de vedere al esteticienilor moderni, am putea vedea un mod oarecum pompos de a desemna practicarea artei. Totusi ce ne ofera, ne permite sa intelegem de ce Platon nu si-a dus ideea pana la capat. De indata ce vom afla din ce cauza nu i-a dat Platon o incheiere, vom vedea si cum s-a reflectat acest lucru asupra destinului sau ulterior. Cele cinci cai ale iubirii Infernul, pamantul si cerul il urmaresc pe om cu un interes deosebit din momentul cand Eros patrunde in el. Fara indoiala acesta este imprejurarea cea mai importanta din viata pentru ca fiecare dintre parti doreste sa castige aceste forte spirituale, manifestate atunci in faptura umana. Aici se pot deosebi cinci cai principale. Prima este calea infernului, a doua este calea animalelor care il percep pe Eros doar sub aspectul sau fizic. A treia este calea erotica unde instinctele animale impun o masura rationala. Daca am dori sa ne luam duoa etimologiile date de Platon, am putea afirma ca expresia brak (casatorie) vine de la faptul ca omul isi leapada animalitatea insusind morma ratiunii. Esecul Eros-ului platonician Erosul platonician, a carui natura si misiune generala au fost atat de magnific descrise de Platon, nu si-a indeplinit misiunea, nu a reunit cerul, pamantul si infernul, nu a aruncat nici o punte reala intre ele si plin de indiferenta, si-a luat zborul cu mainile goale spre lumea speculatiilor ideale. In ceea ce il priveste pe filosof, el a ramas pe pamant, cu mainile goale si el, pe un teren gol unde nu traieste adevarul Filosoful dezamagit Deceptionat, Platon isi indreapta gandul spre Creta, patria lui Minos. In asteptarea descoperirii unui tiran luminat, el alcatuieste cele dousprezece carti care desi au fost scrise sub forma de dialog, nu numai ca Socrate nu apare, dar nici nu se vorbeste despre e ca si cum Platon l-ar fi uitat.
8

Fara sa mai vorbim de josnicia ideilor cuprinse in aceste carti suntem obligati sa constatam ca Platon elimina intr-adevar si fundamental pe Socrate si filosofia din niste legi ce prevad pedeapsa capitala pentru oricine critica sau subestimeaza autoritatea legilor patriei atat civile cat si religioase. Poate fi imaginata o catastrofa mai tragica si mai profunda, o cadere interioara mai completa. Autorul Phaidon, dupa ce venerase timp de o jumatate de veac un intelept si un om asasinat din cauza legilor, accepta si sustine deschis in Legile acelasi principiu de credinta oarba, in numele careia a fost ucis parintele celei mai bune parti din sufletul sau. Platon si neputinta omului. Moartea lui Socrate cu tot dramatismul ei, aparitia lui Eros sacru care arunca puncte intre cele doua lumi precum si mantuirea lumii inferioare, nu cunosc tragedie mai profunda si mai semnificativa in istoria umana. Daca Socrate a coborat din cer filosofia pentru a o incredinta oamenilor, Platon a ridicat-o sus de tot, deasupra capului sau si a aruncat-o la pamant in noroiul strazii. Din fericire, vasul intelepciunii nu a fost din argila asadar in bucati s-au spart doar revoltatoarele cautari ale filosofului Numeroasele opere proaste au disparut dar din fericire Legile lui Platon nu s-au pastrat intacte degeaba. Aceasta lucrare este importanta deoarece da dramei vietii lui Platon un sfarsit a carui putere este la fel de mare ca si aceea a inceputului In fine mai trebuie spus ca Socrate prin moartea sa nobila a epuizat forta morala a intelepciunii umane. Pentru a merge mai departe si mai sus decat Socrate era nevoie de mai mult decat un om. Dupa Socrate, prin Platon, neputinta si caderea divinului sunt importante pemtru ca subliniaza imposibilitatea omului de a-si indeplini misiunea doar prin forta ineligentei pentru a arata necesitatea unui Dumnezeu om care sa fie cu adevarat si substantial ca atare. Tragand concluzii din aceasta scurta prezentare a dramei vietii lui Platon constatam ca el nu a putut ajunge la nivelul mentorului sau, ci doar a plutit pe linia de pertinenta a filosofilor epocii

BIBLIOGRAFIE: VLADIMIR SOLOVIOV DRAMA VIETII LUI PLATON editura Amarcord, Timisoara 1997

10