SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN

CAPITOLE FILOSOFICE1
CAPITOLUL III. Despre filosofie2
Traducere și note de Niculae Sârbu-Ionescu

Filosofie3 înseamnă cunoaștere a celor ce sunt în modul în care sunt, anume, cunoaștere a naturii
celor ce sunt4. Și apoi, filosofie înseamnă cunoaștere a lucrurilor dumnezeiești și omenești, adică a celor
văzute și nevăzute. Filosofie mai înseamnă grijă de moarte, a celei alese și a celei firești, căci viața este cu
dublu înțeles: cea firească, potrivit căreia trăim, și cea aleasă, potrivit căreia cu străduință îndurăm viața
prezentă. Cu dublu înțeles este și moartea: cea firească, care este despărțirea sufletului de trup, și cea alea-
să, potrivit căreia, disprețuind viața prezentă, ne grăbim către cea viitoare. Filosofie mai înseamnă a fi a-
semănător cu Dumnezeu5. Dar noi ne asemănăm cu Dumnezeu potrivit cu însușirea înțelepciunii, adică a
adevăratei cunoașteri a binelui, și potrivit cu aceea de dreptate, care este capacitatea de a distribui persoa-
nelor egalitatea și nepărtinirea la judecata lor, și potrivit cu aceea de sfințenie, cea mai presus de dreptate,
adică, cu aceea de bine, de a le face bine acelora care ne nedreptățesc6. Filosofie este artă a artelor și știin-
ță a științelor7, căci filosofia este început a toată arta8, întrucât prin ea se poate afla toată arta și toată știin-
ța9. După unii, arta este aceea care greșește în unele privințe, știința însă este aceea care nu greșește în ni-
mic, dar numai filosofia nu greșește deloc. Iar după alții, arta este cea lucrată cu mâinile, știința, însă, este
toată arta rațiunii: gramatică, retorică și cele asemenea. Filosofie, așadar, înseamnă iubire a înțelepciu-
nii10. Dar, înțelepciune adevărată Dumnezeu este: atunci, iubirea către Dumnezeu, aceasta este filosofia
adevărată11.

1
Κεφάλαια φιλοσοφικά, în Patres Graeci Migne, vol. 94, col. 529A-676B. Această lucrare este prima parte a trilogiei
Izvorul cunoașterii (Πηγὴ γνώσεως; în traducere latină – Fons scientiae) a Sfântului Ioan Damaschin, trilogia având
o prefață lămuritoare a autorului (Προοίμιον/Prologus, col. 521A-526A).
2
Περὶ φιλοσοφίας (De philosophia), op. cit., col. 533B-536C.
3
φιλοσοφία [< φίλος – „iubitor (de)”, φιλέω – „a iubi” + σοφία (< σοφός – „înțelept”) – „înțelepciune” ] – „iubire
de înțelepciune”, „iubire a înțelepciunii”. Se poate remarca prezența aceluiași străvechi etimon în gr. σοφός, σοφία și
în ebr. sāphár (‫)סָ ַֽפר‬, la care aflăm înțelesurile: 1. „a scrie” [> sāphắr (ebr. chald.), sōphér – „scriitor, scrib”, sephér –
„scriere”, „carte”]. 2. „a număra, a socoti„. 3. „a enumera”, „a relata”, „a expune”. 4. „a vorbi”.
4
γνῶσις τῆς τῶν ὄντων φύσεως. Cuvântul φύσις (< φύειν – „a sădi”, „a face să se nască, să rodească”) are înțelesul
„ceea ce face să se nască, să rodească”, „ceea ce dă naștere (la)”, „natură” [vezi lat. nātúra < (nascor, nasci,) nātus
sum – „a se naște”], „fire”.
5
Φλιλοσοφία αὖθίς ἐστιν ὁμοιοῦσθαι Θεῷ. ὁμοιοῦσθαι (< ὅμοιος – „asemănător”) – „a fi asemenea, asemănător”,
„a se asemăna (cu)”.
6
ὁμοιούμεθα δὲ Θεῷ κατὰ τὸ σοφόν, ἤτοι τὴν ἀγαθοῦ γνῶσιν ἀληθῆ’ καὶ κατὰ τὸ δίκαιον, ὅ ἐστι τὸ τοῦ ἴσου διανε-
μητικὸν καὶ ἀπροσωπόληπτον ἐν κρίσει’ καὶ κατὰ τὸ ὅσιον δὲ τὸ ὑπὲρ τὸ δίκαιον, ἤτοι τὸ ἀγαθόν, τὸ εὐεργετεῖν
τοὺς ἀδικοῦντας.
7
Φιλοσοφία ἐστι τέχνη τεχνῶν, καὶ ἐπιστήμη έπιστημῶν.
8
ἡ γὰρ φιλοσοφία ἀρχή ἐστι πάσης τέχνης.
9
Δι’αὐτῆς γὰρ πᾶσα τέχνη εὕρηται, καὶ πᾶσα ἐπιστήμη.
10
Φιλοσοφία πάλιν ἐστι φιλία σοφίας.
11
Σοφία δὲ ἀληθής, ὁ Θεός ἐστιν, ἡ οὖν ἀγάπη πρὸς τὸν Θεὸν αὓτη ἐστὶν ἀληθὴς φιλοσοφία.
 2
Apoi, filosofia este împărțită în teoretică și practică13. Cea teoretică, în teologie14, fisiologie15
12

și matematică16, iar cea practică în etică17, economică18 și politică19. Partea teoretică este cea care ordo-
nează cunoașterea20. Astfel, partea teologică este a avea coborâtă înțelegerea21 celor necorporale și nema-
teriale, mai întâi a lui Dumnezeu, Cel în mod ființial nematerial22, apoi a îngerilor și a sufletelor23. Partea
fisiologică este cunoașterea celor materiale și la îndemâna noastră, adică a animalelor, plantelor, pietrelor
și a celor asemenea24. Iar partea matematică este cunoașterea celor necorporale prin sine, dar observate în

12
θεωρητικόν {< θεωρητόν [(< θεωρός/θεαρός – „observator” oficial (v.θέα – „vedere”, „observare”, θεάομαι – „a
privi la ceva”, „a observa”, θεώμενοι – „cei care privesc, observă”, „spectatori”, θέατρον – „locul unde se află spec-
tatorii unei reprezentații dramatice”), trimis de o cetate–stat din Grecia „să observe” (θεωρεῖν) un oracol, o sărbătoa-
re religioasă, sau competițiile panhellenice–ἀγῶνες Πανελλήνιοι (de la Olýmpia – olympiádes, dedicate lui Zeus,
numit și Πανελλήνιος– „al tuturor ellenilor”, de la Delphoí, dedicate lui Apollo, de la Némeia, dedicate lui Zeus și
Heracle, de la ĺsthmia, dedicate lui Poseidon), un grup de astfel de „observatori” (θεωροί; la fel numiți și cei trimiși
pentru a anunța competițiile) fiind numit θεωρία – „observare”] – „care poate fi observat (prin simțuri și mental)”} –
„(parte a filosofiei) cu referire la ceea ce poate fi observat (contemplat)”. Despre θεωρία, Aristotel spune (Metafi-
sica, A8, 989, b24-27): „Iar toți câți își fac theōría (observarea) privitor la toate cele existente, și pe unele din cele
existente le statuează ca perceptibile prin simțuri, iar pe altele ca neperceptibile prin simțuri, este evident că privitor
la amândouă genurile fac ei această examinare.” (ὅσοι δὲ περὶ μὲν ἁπάντων τῶν ὄντων ποιοῦνται τὴν θεωρίαν, τῶν
δ’ὄντων τὰ μὲν αἰσθητὰ τὰ δ’οὐκ αἰσθητὰ τιθέασι, δῆλον ὡς περὶ ἀμφοτέρων τῶν γενῶν ποιοῦνται τὴν ἐπίσκεψιν).
13
πρακτικόν [< πρακτόν (< πράττειν – „a face”, „a înfăptui”) – „care poate fi făcut, înfăptuit, acționat (în materie de
etică)”] – „(parte a filosofiei) cu referire la ceea ce poate fi făcut, înfăptuit, acționat (în materie de etică/morală)”.
14
θεολογικόν – „(parte a filosofiei contemplative/theoretice) cu referire la theologie” [θεολογία (< Θεός – „Dumne-
zeu” + λόγος – „cuvântare”, „știință”) – „cuvântare/știință despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești”].
15
φυσιολογικόν – „(parte a filosofiei de observație/contemplative/theoretice) cu referire la physiologie” [φυσιολογία
(< φύσις – „ceea ce face să rodească, să se nască”, „ceea ce dă naștere (la)”, „natură”, „fire” + λόγος) – „cuvântare/
știință despre natură (φύσις)”, „știința naturii”].
16
μαθηματικόν – „(parte a filosofiei de observație/theoretice) cu referire la (știința) matematică” – μαθηματικὴ ἐπισ-
τήμη [< μάθημα (< μανθάνω – „ a învăța de la cineva”; cuvânt cu același etimon (math) ca ebr. lāmádh–‫ – ָלַמַד‬1.(qal)
„a se obișnui cu”, „a învăța de la cineva/din ceva”; 2. (piel) ) „a face pe cineva să se obișnuiască (cu)”, „a învăța pe
cineva” > tal(e)mī́dh – „ucenic, discipol”, tal(e)mū́dh – „învățătură”, doctrina rabinică din Talmudul babylonian) –
„învățătură”, „știință prin învățare de la cineva sau din ceva”] – „știința despre cele necorporale prin sine (numere,
sunete, figuri, mișcarea aștrilor), observate în corpuri.”
17
ἠθικόν – „cu referire la ēthos” (ἦθος – „obicei”, pl. „obiceiuri”, „moravuri”).
18
οἰκονομικόν – „care se referă la economie” [οἰκονομία – „administrarea, după regulile proprii, a casei” (< οἰκονό-
μος – „regulator, administrator al casei” < οἶκος – „casă” + νόμος – „lege” < νέμειν – „a atribui”)].
19
πολιτικόν: „care se referă la πολιτικὴ ἐπιστήμη” (< πολίτης – „cetățean” < πόλις – „cetate”) – „știința despre cetă-
țean și cetate”.
20
θεωρητικόν ἐστι τὸ τὴν γνῶσιν κοσμοῦν. κοσμοῦν – „a ordona”, „a împodobi” < κόσμος – „ordine”, „podoabă”,
„lume, univers”.
21
τὸ κατανοεῖν. κατανοεῖν: < κατὰ – „de sus în jos” + νοεῖν – „a avea în minte”, „a înțelege” (< νοῦς – „minte”,
„înțelegere”).
22
τὸν ὄντως ἄϋλον. ὄντως [adverb format de la participiul prezent, genitiv singular, ὄντος (nominativ singular mas-
culin, ὤν, neutru, ὄν) al verbului εἶναι – „a fi”] – „ca fiind”, „în mod ființial”.
23
Ἐστιν οὖν θεολογικὸν τὸ κατανοεῖν τὰ ἀσώματα καὶ ἄϋλα. Πρῶτον μὲν Θεὸν τὸν ὄντως ἀϋλον. Ἔπειτα δὲ καὶ ἀγ-
γέλους καὶ ψυχάς.
24
Φυσιολογικὸν δέ, ἡ τῶν ὑλικῶν, καὶ προχείρων ἡμῶν γνῶσις’ ἤτοι ζῷων, φυτῶν, λίθων καὶ τῶν τοιούτων.
 3
corpuri, adică a numerelor și a armoniei sunetelor, a figurilor și a mișcării aștrilor. Astfel, teoria despre
numere constituie știința numerelor25, cea despre sunete muzica26, cea despre figuri geometria27, cea des-
pre aștri astronomia28. Acestea sunt între cele corporale și cele necorporale, căci numărul în sine este ne-
corporal, dar este observat și în materie, în grâu, să zicem, sau în vin sau în ceva dintre cele asemenea29.
Partea practică a filosofiei se ocupă de virtuți, căci ea ordonează și împodobește moravurile și dă învăță-
tură de cum trebuie ordonată cetatea și viața de cetățean30: dacă instituie legi pentru un singur om, ea este
numită etică; dacă le instituie întregii case, este numită economică; iar dacă le instituie cetăților și ținutu-
rilor (țărilor), ea este numită politică31.
Dar au încercat unii să înlăture filosofia, zicând că aceasta nu este, și nici vreo cunoaștere sau cu-

25
ἡ μὲν οὖν περὶ ἀριθμοὺς θεωρία τὴν ἀριθμητικὴν συνίστησιν ἐπιστήμην. ἡ ἀριθμητική [< ἀριθμητός (m.), -ή (f.),
-όν (n.) – „care poate fi numărat”, numărabil (numerabil)” (< ἀριθμεῖν – „a număra” < ἀριθμός – „număr”)] ἐπιστή-
μη – „știința a ceea ce poate fi numărat”.
26
ἡ δὲ (θεωρία) περὶ φθόγγους τὴν μουσικὴν (συνίστησιν ἐπιστήμην). μουσική – „inspirată de muze” (μοῦσαι; sg.
μοῦσα). Potrivit mitologiei și tradiției vechilor greci, erau 9 muze (fiicele lui Zeus/Ζεύς cu Mnēmosýnē/Μνημοσύ-
νη – „Cea cu bună memorie”, „Cea care amintește” < μνήμη – „memorie”, „amintire” <μνάομαι, μνῶμαι – „a ține
minte, a-și aminti”), inspiratoare și protectoare ale artelor, literaturii și științelor: Calliópē (Καλλιόπη; < καλλή –
„frumoasă” + ὄψ, ὀπός – „voce”, „glas”) – „Cea cu voce frumoasă” (poezia epică). Cleiṓ /Cliṓ (Κλειώ; < κλέος –
„zvon bun”, „faimă”, „renume”, „glorie”, cuvânt din același etimon ca lat. glōria) – „Buna zvonitoare” (istoria).
Eratṓ (Ἐρατώ; v. ἐρατή – „iubită, îndrăgită” < ἔραμαι – „a iubi”, ἔρως – „iubire”, „dragoste”) – „Iubitoarea” (poezia
lirică, în special cea erotică). Eutérpē (Εὐτέρπη; < εὖ – „bine” + τέρπειν – „a bucura”, „a înveseli”) – „Cea care bu-
cură, înveselește”, „Îmbucurătoarea, Înveselitoarea” (cântarea, poezia lirică). Melpoménē (Μελπομένη; < (μέλπω –
„a sărbători cu cântec și dans”, „a cânta și dansa”), μέλπομαι – „a cânta la liră sau harpă”, „a dansa și cânta” (despre
un cor), „a cânta despre”, „a sărbători prin cântec”, μολπή – „cântec împreună cu dans”) – „Cea care cântă la liră sau
harpă”, „Cea care dansează și cântă”, „Cea care sărbătorește prin cântec și dans” (tragedia). Polyhýmnia (Πολυΰμ-
νια; < πολύ – „mult” + ὕμνος – „cântare de laudă, de cinstire”, „imn”, ὑμνέω – „a celebra, a comemora printr-un
imn”) – „Cea cu multe imnuri” (poezia sacră, imnuri sacre, dansuri sacre, elocvența, pantomima, agricultura). Ter-
psichórē (Τερψιχόρη; < τέρπω – „a înveseli”, τέρψις – „înveselire” + χορός – „dans circular”, „cor”) – „Înveselirea,
bucuria dansului” (dans, balet și corul dramatic). Thalía/Tháleia (Θαλία/Θάλεια; < θαλλία – „frunziș (totalitatea
frunzelor unei plante, în special, ale măslinului), θαλλός – „vlăstar”, „ramură tânără”, θάλλειν – „a fi înverzit”, „a în-
flori”) – „Înverzita”, „Înflorita”, „Înfloritoarea” (comedia și poezia idilică). Ūranía (Οὐρανία; < οὐρανία – „cereas-
că” < οὐρανός – „cer”) – „Cea din cer”, „Cea cerească” (astronomia).
27
ἡ δὲ περὶ τὰ σχήματα, τὴν γεωμετρικήν. σχήματα (sg. σχῆμα < σχεῖν/ἔχειν – „a ține”, „a avea”) – „cele ce se țin
într-un contur”, „configurații”, „figuri”; γεωμετρική [< γεωμέτρης – „cel care măsoară pământul”, „agrimensor” (<
γῆ/γαῖα – „pământ” + μετρεῖν – „a măsura”. Putem observa prezența aceluiași etimon în gr. γαῖα, γῆ și ebr. gáye’
(‫) גַַַּֽֽיא‬, ghēý’/ghĕý’(‫גַיַא‬/‫)גַיַא‬, ghḗ y (‫„ – ) ַַֽגי‬vale”, „câmpie joasă”)] ἐπιστήμη – „știința măsurării pământului”.
28
ἡ δὲ περὶ ἄστρα, τὴν ἀστρονομικήν. ἡ ἀστρονομική [< ἀστρονομία (< ἄστρον – „stea”, „astru” + νόμος – „le-
ge”) – „legea aștrilor”, „legea căreia i se supun aștrii”] ἐπιστήμη – „știința legii aștrilor”.
29
(textul integral despre partea matematică; col. 536A) Μαθηματικὸν δὲ ἡ τῶν καθ’αὑτὰ μὲν ἀσωμάτων, ἐν σώμασι
δὲ θεωρουμένων, γνῶσις ἀριθμῶν, φημί, καὶ ἁρμονίας φθόγγων. Ἔτι δὲ σχημάτων, καὶ ἄστρων κινήσεως’ ἡ μὲν οὖν
περὶ ἀριθμοὺς θεωρία τὴν ἀριθμητικὴν συνίστησιν ἐπιστήμην’ ἡ δὲ περὶ φθόγγους τὴν μουσικήν, ή δὲ περὶ τὰ σχή-
ματα, τὴν γεωμετρικήν’ ἡ δὲ περὶ τὰ ἄστρα, τὴν ἀστρονομικήν. Ταῦτα δὲ μέσα σωμάτων καὶ ἀσωμάτων εἰσίν’ ὁ γὰρ
ἀριθμός, καθ’ αὑτὸν μὲν ἀσώματός ἐστι’ θεωρεῖται δὲ καὶ ἐν ὕλῃ, σίτῳ τυχόν, ἢ οἴνῳ, ἢ τινι τῶν τοιούτων.
30
τὸ δὲ πρακτικὸν περὶ ἀρετὰς καταγίνεται. Ἦθος γὰρ κοσμεῖ, καὶ πῶς δεῖ πολιτεύεσθαι διδάσκει. πολιτεύεσθαι
(< πολίτης – „membru al cetății”, „cetățean liber” < πόλις – „cetate”) – „a trăi ca cetățean liber”, „a activa în calitate
de cetățean liber”, „a avea o anume formă de guvernământ”, „a administra cetatea (statul)”, „a guverna”.
31
καὶ εἰ μὲν ἑνὶ ἀνθρώπῳ νομοθετεῖ, λέγεται ἠθικόν’ εἰ δὲ ὅλῳ οἴκῳ, λέγεται οἰκονομικόν’ εἰ δὲ πόλεσι καὶ χώραις,
λέγεται πολιτικόν.
 4
prindere a minții . Către aceștia noi vom spune: „Cum ziceți voi că nu este filosofie și cunoaștere și cu-
32

prindere a minții? Întrucât cunoașteți și ați cuprins cu mintea, sau întrucât nu cunoașteți și nu ați cuprins
cu mintea? Dacă, așadar, spuneți aceasta întrucât ați ajuns să cuprindeți cu mintea, atunci este cunoaștere
și cuprindere a minții. Dar dacă o spuneți întrucât nu ați ajuns să cunoașteți, atunci nimeni nu vă va da vo-
uă crezare când discutați despre un lucru a cărui cunoaștere n-ați ajuns a o cuprinde”.
Odată ce, așadar, este filosofie și ea este cunoaștere a celor ce sunt, atunci să vorbim despre exis-
tent . Dar trebuie să se știe că noi începem de la partea de logică a filosofiei, care este mai degrabă in-
33

strument al filosofiei decât parte a ei, căci se face uz de el la toate demonstrațiile34. Așadar, noi punem a-
cum discuția35 despre glăsuirile simple, care prin înțelesuri simple fac cunoscute lucruri simple36, căci,

32
κατάληψις (< κατά – „de sus în jos” + λῆψις – „luare”, „apucare”, „prindere”) – „coborâre în (minte), la înțelege-
rea (minții)”.
33
τὸ ὄν [ὄν (participiu prezent, genul neutru, numărul singular < εἶναι – „a fi”) – „ceea ce este”, „fiind”] – „fiindul”,
„existentul”.
34
Εἰδέναι δὲ δεῖ ὡς τοῦ λογικοῦ μέρους τῆς φιλοσοφίας ἀρχόμεθα, ὅπερ ὄργανόν ἐστι μᾶλλον τῆς φιλοσοφίας, ἤπερ
μέρος. Αὐτῷ γὰρ πρὸς πᾶσαν ἀπόδειξιν κέχρηται.
35
Διαλεγόμεθα οὖν. διαλεγόμεθα < διαλέγεσθαι (< διά – „străbătând prin, de-a lungul, de la un capăt la altul”, prin-
tre, între”, „de la unul la altul” + λέγεσθαι – „a vorbi”, „a zice, a spune”) – „a purta o discuție (διάλογος)”, „a dezba-
te (ceva cu cineva)”, „a argumenta”, „a trage concluzii (prin discuție)”, „a practica arta dialecticii”. De observat că
verbul λέγω, cu înțelesul prim (ca și lat. lĕgō), „a aduna, a culege”, „a alege”, ajungând apoi să semnifice „a enume-
ra”, „a istorisi”, „a zice”, „a socoti”, a dat multe derivate și compuse, precum: 1. λέξις – „vorbă”, „cuvânt”, „stil” (>
λεξικός, -ή, -όν – „de cuvânt, privitor la cuvânt”; vezi expresia λεξικὸν βιβλίον – „carte de cuvinte”, „lexicon”). 2.
λόγος – „vorbire, vorbe”, „cuvântare, cuvinte”, „zicere, spusă”, „istorisire”, „expresie”, „frază”, „discuție, dezbate-
re, deliberare, dialog”; „socoteală, calcul”; „măsură (de cantitate)”, „apreciere, evaluare”; „relație, corespondență,
proporție, raport”; „explicație”, „statuare a unei teorii”, „argument”, „propoziție (ca parte a raționamentului)”; „for-
mulă”, „definiție”; „regulă”, „principiu”, „lege”, „teză”, „ipoteză (supoziție)”; „rațiune”, „temei”, „bază”; „gândire”,
„rațiune (ca facultate)”, „raționament”. 3. διάλογος – „conversație”, „dezbatere”. 4. διάλεκτος – „conversație, dis-
cuție, dezbatere, argument”, „vorbire, limbaj(articulat)”; „limbaj propriu unui ținut”, „dialect”; „modalitate de a vor-
bi”, „accent”, „moduri de expresie”, „stil”, „calitate proprie unui instrument muzical”. Din cuvântul διάλεκτος, cu
înțelesul lui prim, a rezultat διαλεκτικός, -ή, -όν – „de vorbire” (διαλεκτικὰ ὄργανα – „instrumente/organe ale vorbi-
rii articulate”), „de conversație”, „iscusit în dezbatere (în dialectică)”; διαλεκτικὴ (τέχνη) – „arta (meșteșugul) discu-
ției/dezbaterii prin întrebări și răspunsuri”, inventată de Zenon din Elea [v. Aristotel – Fragmentul 54, vol. 5, ediția
Bekker, 1484, b27-29: „(D.L. 8,57) Aristotel spune în Sofistul că mai întâi Empedocle a inventat retorica, iar Zenon
dialectica”. Dar aceasta a fost în vremea când „încă nu era o putere a dialecticii, încât să poată, și fără știința lui ce
este (τί ἐστι), să le examineze pe cele contrare și dacă acelora contrare le este aceeași știință.” – Metafisica, vol. 2,
ediția Bekker, 4.1078, b25-27], „metodă filosofică”, „logica probabilităților” [Metafisica, 2.1004, b17-26: „Căci dia-
lecticienii și sofiștii pe de o parte își îmbracă aceeași haină de filosof (într-adevăr, sofistica numai în aparență este
înțelepciune (σοφία), iar dialecticienii discută despre toate), iar pe de altă parte le este comun tuturora fiindul (exis-
tentul – τὸ ὄν). Dar ei discută (διαλέγονται) despre acestea de bună seamă fiindcă ele îi sunt familiare (proprii) filo-
sofiei. Căci privitor la același gen se întoarce sofistica și dialectica spre filosofie, dar diferă de ea pe de o parte prin
modul puterii (τῷ τρόπῳ τῆς δυνάμεως), iar pe de altă parte prin prealegerea (modului) vieții. Dar dialectica are ap-
titudinea de a încerca/căuta (πειραστική) privitor la acelea pentru care filosofia are aptitudinea de a se strădui să cu-
noască (γνωριστική), în timp ce sofistica numai în aparență (φαινομένη), dar nu în esență (οὖσα οὔ).”]. Diferit de fi-
losofie, „dialectica și sofistica desigur sunt ale însușirilor accidentale (τῶν συμβεβηκότων εἰσι) pentru lucrurile
existente, nu însă în modul în care ele există (οὐχ ᾗ ὄντα), și nici privitor la existentul însuși în măsura în care este
el existent (καθ’ὅσον ὄν ἐστιν).” (Metafisica, 3.1061, b7-10), iar dialecticienii „numai din opinii generale (ἐκ τῶν
ἐνδόξων μόνον)” fac examinarea (τὴν σκέψιν). După Aristotel, sunt patru genuri ale argumentării în actul dezbate-
rii/dialogului (τῶν ἐν τῷ διαλέγεσθαι λόγων τέτταρα γένη): didactic (διδασκαλικοί), dialectic (διαλεκτικοί), de încer-
care examinatorie (πειραστικοί), de dispută (εριστικοί), argumentările dialectice fiind „cele care-și constituie din
opinii generale raționamentul răspunsului în contradictoriu (οἱ ἐκ τῶν ἐνδόξων συλλογιστικοὶ ἀντιφάσεως”. – Des-
pre respingerile sofistice, vol. 1 ediția Bekker, 2.165, a38-39, b3-4). Cât privește raportul dialecticii cu retorica,
 5
mai întâi lămurind semnificația cuvintelor , astfel și despre raționamente vom cerceta38.
37

același filosof observă că: „Retorica (ῥητορικὴ τέχνη) este întoarsă cu fața (ἀντίστροφος) către dialectică, căci a-
mândouă sunt cu privire la unele de acest fel, care le sunt comune (κοινά), într-un anume mod, tuturora să caute a le
cunoaște (γνωρίζειν), dar niciunei științe determinate (οὐδεμιᾶς ἐπιστήμης ἀφωρισμένης) fiindu-i comune. De aceea
și toți, într-un anume mod, sunt părtași la amândouă (μετέχουσιν ἀμφοῖν), căci toți oamenii întreprind, până la o li-
mită, și să caute argumentare și s-o susțină și să se apere și să atace (πάντες γὰρ μέχρι τινος καὶ ἐξετάζειν καὶ ὑπέ-
χειν λόγον καὶ ἀπολογεῖσθαι καὶ κατηγορεῖν ἐγχειροῦσιν.” – Retorica, vol. 2 ed. Bekker, A1.1354, a1-6). Retorica fa-
ce uz de enthýmēma [ἐνθύμημα (< ἐνθυμέομαι – „a-și pune în suflet (θυμός)”, „a cântări”, „a gândi mult, adânc (la
ceva)”)], un silogism pornind de la premise probabile [ἐξ εἰκότων ἢ σημείων – „din cele probabile sau din semne”;
semnul – σημεῖον – era folosit ca argument probabil, în opoziție cu silogismul demonstrativ (ἀποδεικτικὸς συλλογισ-
μός) – τεκμήριον, un indiciu/argument doveditor, demonstrativ sau sigur], dar „între enthýmēme este o deosebire
foarte mare și foarte mult neobservată de aproape toți retorii, o deosebire ca aceasta aflându-se și privitor la meto-
da dialectică a silogismelor (τὴν διαλεκτικὴν μέθοδον τῶν συλλογισμῶν.” – Retorica, A.1358, a2-4).
36
περὶ ἁπλῶν φωνῶν τέως, δι’ἁπλῶν ἐννοιῶν ἁπλᾶ δηλουσῶν πράγματα. Despre glăsuire (voce – φωνή), Sfântul
Ioan Damaschin spune (Capitole filosofice. Capitolul 4. „Despre glăsuire” – Περὶ φωνῆς, P.G. Migne vol. 94, col.
540B-545B):
„Nearticulată este acea glăsuire (voce) care nu poate să fie scrisă, iar articulată, aceea care poate fi scri-
să.” (Ἄναρθρος μὲν οὖν ἐστιν, ἡ μὴ δυναμένη γραφῆναι. Ἔναρθρος δὲ, ἡ δυναμένη γραφῆναι. – op. cit., col. 540B).
„Iar glăsuirea articulată este cu semnificație, fie generală (universală), fie particulară: generală, precum
om, iar particulară, precum Petru, Pavel. Așadar, nici la cea particulară nu-și are cercetare filosofia, ci la cea cu
semnificație, și articulată și generală, adică comună, și care exprimă multe.” (Ἡ δὲ ἔναρθρος σημαντική ἐστιν, ἢ κα-
θόλου ἢ μερική’ καθόλου μὲν, οἷον ἄνθρωπος. Μερικὴ δὲ, οἷον Πετρος, Παῦλος. Οὔτε οὖν περὶ τῆς μερικῆς ἐστι λό-
γος τῇ φιλοσοφίᾳ. Ἀλλὰ περὶ τῆς σημαντικῆς, καὶ ἔναρθρου, καὶ καθόλου, ἤγουν κοινῆς, καὶ ἐπὶ πολλῶν λεγομένης –
op. cit., 540C).
„Apoi, această glăsuire este sau ființială (substanțială – οὐσιώδης; < οὐσία – „ființă”, „substanță”), sau
epiființială (episubstanțială – ἐπουσιώδης). Ființială (substanțială), deci, este cea aptă a vădi ființa (substanța),
adică natura (firea – φύσις) lucrurilor, iar epiființială (episubstanțială), cea care vădește însușirile accidentale (τὰ
συμβεβηκότα). Precum în enunțul ”Omul este animal rațional muritor” (ἄνθρωπός ἐστι ζῷον λογικὸν θνητόν), aceste
glăsuiri sunt integral ființiale, căci dacă o iei pe vreuna din acestea din definiția omului, nu va mai fi ”om”: și dacă
zici că ”nu este animal”, nu mai este ”om”; și dacă zici că ”nu este rațional”, nu mai este ”om”; la fel, și dacă zici că
”nu este muritor”, nu mai este ”om”, căci tot omul și animal (ζῷον) este, și rațional (λογικόν), și muritor (θνητόν).
De aceea, așadar, sunt numite aceste glăsuiri ființiale (substanțiale), fiindcă ele fac deplină natura (firea) omului și
este cu neputință ca omul să fie constituit fără ele. În mod asemănător și la fiecare lucru, cele ce constituie natura
(firea) lui sunt numite ființiale (substanțiale). Iar epiființiale (episubstanțiale) sunt însușirile accidentale care sunt
primite să fie în subiect (ἐν τῷ ὑποκειμένῳ), în om, să zicem, sau în cal sau în vreun altul asemenea, și să nu fie,
precum albul, căci chiar dacă este cineva alb sau chiar dacă este negru, cu nimic mai puțin va fi el om. Acestea,
deci, și cele asemenea sunt epiființiale (episubstanțiale), adică accidentale, pe care, și pe ele însele, noi le putem
avea, și pe cele opuse lor. Glăsuirea ființială (substanțială) semnifică fie ce este ceva („ce este-le” – τὸ τί ἐστι), fie
de ce fel este ce este-le (τὸ ὁποῖον τί ἐστι), așa cum, atunci când întrebați fiind „ce este omul?”, noi zicem „animal”,
apoi, întrebați fiind „ce fel de animal?”, noi zicem „rațional muritor.” (Αὕτη δὲ πάλιν ἢ οὐσιώδης ἐστίν, ἢ ἐπουσι-
ώδης. Οὐσιώδης μὲν οὖν ἐστιν, ἡ δηλωτικὴ τῆς οὐσίας, ἤγουν φύσεως τῶν πραγμάτων. Ἐπουσιώδης δὲ, ἡ δηλοῦσα
τὰ συμβεβηκότα’ οἷον ἄνθρωπός ἐστι ζῷον λογικὸν θνητόν. Ταῦτα ὃλα οὐσιώδη εἰσίν. Ἐὰν γὰρ ἀφέλῃς τι τούτων ἐκ
τοῦ ὰνθρώπου, οὐκ ἔσται ἄνθρωπος. Καὶ ἐὰν εἴπῃς, ὅτι οὐκ ἔστι ζῷον, οὐκ ἔτι ἐστὶν ἄνθρωπος. Καὶ ἐὰν εἴπῃς, ὅτι
οὐκ ἔστι λογικόν, οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος. Ὁμοίως δέ, και ἐὰν εἴπῃς, ὅτι οὐκ ἔστι θνητόν, οὐκ ἔστιν ἄνθρωπος. Πᾶς γὰρ
ἄνθρωπος, καὶ ζῷον ἐστι, καὶ λογικόν, καὶ θνητόν. Διὰ τοῦτο οὖν λέγονται οὐσιώδεις, ὅτι αὗται συμπληροῦσι τὴν
φύσιν τοῦ ἀνθρώπου, καὶ ἀδύνατον συστῆναι τὸν ἄνθρωπον ἐκτὸς αὐτῶν. Ὁμοίως καὶ ἐπὶ ἑκάστου πράγματος, τὰ
συνιστόντα τὴν φύσιν, οὐσιώδη λέγονται. Ἐπουσιώδη δὲ τὰ συμβεβηκότα, ἅ τινα ἐνδέχεται εἶναι ἐν τῷ ὑποκειμένῳ,
ἀνθρώπῳ τυχόν, ἢ ἵππῳ ἢ τοιούτῳ ἑτέρῳ τινί, καὶ μὴ εἶναι’ οἷον τὸ λευκόν, κἂν γὰρ ἐστί τις λευκός, κἂν μέλας, οὐδὲν
ἧττον ἔσται ἄνθρωπος. Ταῦτα οὖν, καὶ τὰ τοιαῦτα ἐπουσιώδη εἰσίν, ἤγουν συμβεβηκότα, ἅτινα αὐτά τε δυνάμεθα
ἔχειν, καὶ τὰ τούτων ἐναντία. Ἡ οὐσιώδης φωνή, ἢ τὸ τί ἐστι δηλοῖ, ἢ τὸ ὁποῖον τί ἐστι’ οἷον ἐρωτώμενοι, τί ἐστιν
ἄνθρωπός φαμεν, ζῷον. Εἶτα ἐρωτώμενοι, ὁποῖον ζῷον, λέγομεν λογικὸν θνητόν. – op. cit., col. 540D-541B).
37
πρότερον γὰρ τὴν τῶν λέξεων σημασίαν δηλώσαντες.
38
οὕτω καὶ περὶ λόγων διασκεψόμεθα.