ANTICHITATEA GREACĂ

1.Nașterea filosofiei

Ce este filosofia? Dar mai este ceva de care noi toți avem nevoie: SĂ ȘTIM CINE SUNTEM ȘI DE CE TRĂIM.
Căutarea unui răspuns la această întrebare nu e o îndeletnicire întâmplătoare, ca aceea a unui
colecționar de timbre. Cel care își pune astfel de întrebări se alătură, în acest fel, tuturor generațiilor care
l-au precedat.

Cea mai bună abordare a filosofiei este să pui câteva întrebări filosofice. CUM A FOST CREATĂ LUMEA?
EXISTĂ O VOINȚĂ SAU UN SENS ÎN SPATELE A CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ? EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE?
Cum să faci să găsești răspunsul la asemenea întrebări? Si, mai presus… mai există o întrebare: CUM
TREBUIE SĂ TRĂIEȘTI? Oamenii și-au pus dintotdeauna aceste întrebări. Cu mai mult de 2000 de ani în
urmă, un filosof grec era de părere că FILOSOFIA S-A NĂSCUT DATORITĂ CAPACITĂȚII OAMENILOR DE A
SE MIRA. JG “Toți copiii mici au această aptitudine…Se pare totuși că acest DAR de a se mira se pierde pe
măsură ce cresc.

2.Miturile –echilibru fragil între forțele binelui și forțele răului

Termenul filosofie reprezintă un nou mod de a gândi care a apărut în Grecia cu cca 600 de ani înainte de
Hristos.. Miturile încercă să explice fenomenele naturale și umane printr-o povestire despre zei.

Prin anii 700 î.Hr. Homer și Hesiod au colecționat în scris multe dintre miturile grecești, creînd astfel o ție
fără precedent: acum se putea intr-adevăr discuta despre ele.

Scopul primilor filosofi era de a găsi CAUZELE FENOMENELOR NATURALE - FILOSOFII NATURII.

3.Cei mai importanți gânditori ai Greciei (prin prisma moștenirii lăsate nouă)

SOCRATE (cca.470 î.Hr.-399 i.Hr)- "Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Cea mai inteligentă
persoană este cea care știe că nu știe. Adevărata cunoaștere vine din interior. Cel care știe ce este drept
va face și el ce este drept.

PLATON (427 î.Hr.-347 î.Hr.)

Care e proiectul filosofic al lui Platon? Platon era preocupat de raportul între ceea ce e etern și imuabil și,
respectiv, ceea ce “curge” atât în natură, cât și în morală și în viața socială…. ADEVĂRUL, BINELE ȘI
FRUMOSUL. Despre educație spunea că e un lucru prea important ca să fie lăsat în voia fiecăruia, fiind
primul filozof care a cerut înființarea grădinițelor și a școlilor publice.

ARISTOTEL (384 î.Hr.-322 î.Hr.)

Cultura europeană îi datorează lui Aristotel elaborarea unui limbaj științific propriu fiecărei științe,
sistematizarea și logica. OMUL POATE CUNOAȘTE ARMONIA DOAR ÎNTR-O VIAȚĂ ECHILIRATĂ ȘI CU
MĂSURĂ.
 GRECIA ANTICĂ - Practică artistică şi ştiinţă teoretică
Caracteristici generale.

Educație. În centrul educației se punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică,
intelectuală și artistică era idealul Cetății.

Știința. –matematică, -fizică, astronomie, medicină:, -geografie.

1. Téchnē (arta) - un concept polisemantic

Grecia antică este locul în care întâlnim, în spaţiul cultural european, nu numai primele reflecţii
sistematice asupra artei ci şi modelul de gândire şi sensibilitate care a fondat cultura tuturor popoarelor
din această parte a lumii.

Cuvântul téchnē este polisemantic şi poate fi definit numai contextual. Téchnē este o formă de
cunoaştere ( cunoaşterea „productivă”) ce se referă la capacitatea omului de a face, de a produce în
conformitate cu trebuinţele noastre.

„Techne” în Grecia antică, „ars” la Roma însemnau mai degrabă pricepere, iscusinţa de a lucra un obiect
oarecare, o casă, un monument, o corabie, un pat, un urcior, un veşmânt – precum şi ştiinţa de a
comanda o armată, de a măsura un câmp, de a convinge pe ascultători. Priceperea constă în cunoaşterea
regulilor, deci nu există artă fără reguli. Arta se referă la a şti cum, a cunoaşte pentru a face.

2. Fundamente ontologico-religioase in gândirea artistică grecească

Platon este cel care fixează în conştiinţa cultă ideea că Universul este opera Demiurgului. La Platon, apare
atât distincţia dintre cele trei valori cardinale Frumos, Bine şi Adevăr (exact în această ordine) cât şi
„comunicarea” reciprocă dintre ele, în contextul proiectului cetăţii ideale. Aceeaşi distincţie apare şi în
contextul în care Platon vorbeşte despre partea care se înrudeşte cu divinul, respectiv despre sufletul
nemuritor. „Iar Divinul este frumos, înţelept şi bun”.

3. Cuvintele fundamentale ale esteticii greceşti.

O serie de cuvinte fundamentale formează reţeaua conceptuală a esteticii greceşti, reţea care a modelat
apoi sensibilitatea şi gândirea estetică europeană. Între aceste cuvinte fundamentale, ne vom opri cu
precădere la conceptele-ancoră: artă şi frumos.

Moştenirea greacă, preluată apoi de învăţătura creştină, a plasat corelaţia corp-suflet în prim planul
culturii europene. Faptul acesta produce implicaţii majore în gândirea de tip estetic. Toate conceptele
estetice sunt valori, iar valorile, au apariţii polare: frumos-urât, bine-rău, adevăr-fals, dreptate-
nedreptate etc. Prin urmare, mentalitatea grecească ne-a transmis nu numai mesajul unităţii lumii ci şi
marile dileme legate de dispunerea celor mai importante idei ale spiritului în structuri logice dihotomice.

Arta – formă de viaţă şi mijloc de cunoaştere. Specificul cunoaşterii poietice. arta este, pentru greci, un
mod de cunoaştere a omului, a profunzimilor sufletului lui prin ceea ce el face, produce, scoate la iveală
din sine, o formă de adevăr. Pentru greci valoarea supremă a vieţii este dată de cultivarea virtuţilor, de
atingerea stării interioare în care valorile cardinale, Frumosul, Binele şi Adevărul, sunt în echilibru şi
armonie.

ÎN CONCLUZIE, PENTRU GRECI SCOPUL PE CARE ÎL URMĂREŞTE ARTA NU ESTE ARTISTIC, CI GENERAL
UMAN. Ea este o formă de cunoaştere complementară, dar şi inferioară, cunoaşterii practice şi teoretice.
Arta nu-şi are scopurile în sine. Ea este un mijloc pentru a trezi umanitatea din noi.

4. Frumosul ca armonie, teoria armonică sau Marea Teorie

Axul central al acestei teorii îl deţine, fără îndoială, ideea de armonie, un concept cu multiple sensuri şi
greu de fixat într-o definiţie. În primul rând, armonia era considerată o proprietate obiectivă, intrinsecă a
lucrurilor. Apoi, armonia însemna regularitatea şi ordinea de dispunere a lucrurilor. „Teoria pitagoreică
mergea chiar mai departe şi susţinea...că armonia e o dispoziţie matematică numerică, dependentă de
număr, măsură şi proporţie”.

Dar, armonia, chiar etimologic vorbind, înseamnă îmbinare de contrarii. Marea Teorie, afirmă că
frumuseţea lucrurilor nu survine numai din armonie, din consensul, acordul părţilor contradictorii.
Lumina, stelele aurul etc. nu sunt compuse şi totuşi noi spunem despre ele că sunt frumoase.
Frumuseţea lucrurilor provine din unitatea şi individualitatea lor care este ireductibilă la părţi
componente. Această viziune dualistă asupra frumosului – frumosul ca armonie a părţilor versus
frumosul ca expresie a unităţii, ca strălucire, lumină a dominat cultura europeană până în Renaştere.