Ministerul Culturii și Educației al R.

M
Universitatea Tehnică din Moldova
Colegiul Tehnic al UTM

Referat

Tema: Obiect de studiu al Filozofiei

Disciplina : Filozofie

Elaborat: Elevul
Grupei TPM-141
Baciu Adrian

Verificat: Cheianu Tudos

Chișinău 2018

1
Obiectul de studiu al filosofiei: Filozofia este nucleul concepţiei despre lume.
Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. Filozofia este o ştiinţă
complexă, care trebuie să dea răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie
întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia,antropologia, sociologia, etica,
estetica ş.a. Filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relaţii a
realităţii obiective, legităţi a funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia este un sistem
de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume. În
obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi
existenţei omului. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la
problemele conceptuale. Filosofia si-a propus si îşi propune să se pronunţe asupra
salvării umanitatii, a culturii si a valorilor create de om, asupra salvarii omului in
fata agresiunii istoriei, a violentei sale distructive care le ameninta.

Corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă: Este indeobste cunoscut ca la inceputuri

gandirea filosofica a rodit in spiritualitatea unor remarcabili oameni de stiinta cum
au fost Tales din Milet -; mare matematician si astrolog, Pitagora -; mare
matematician, astronom si astrolog, Platon un mare geometrician, Aristotel -;
fondator al multora din stiintele moderne (fizica, biologia, psihologia, morala,
etica). Filosofia s-a dovedit deci de la inceput intr-o stransa legatura cu
preocuparile oamenilor de stiinta. Filosofia este stiinta suprema, calauzitoare a
celorlalte stiinte, care sunt privite ca servitoarele filosofiei. Stiintele particulare
sunt lipsite de dreptul de a contrazice filosofia. Filozofia generalizează
generalizările ştiinţelor concrete, are de aface cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare.

Definiţii ale filosofiei:

• Filosofia este un stil de viaţă. (Seneca)
• Filosofia este concepţie despre lume.
• Filosofia reprezintă un set de cunoştinţe, valori, principii despre sine
(individ), despre celălalt (societate), natură şi totodată aceste valori sunt venite
din atît propriile idei cît şi din experienţa individuală.
• Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (Aristotel)
• Filosofia este pregătirea pentru moarte. (Platon)

2
• Filosofia este o disciplină, care are propriu set categorial, propria
metodologie, metode de cunoaştere dar spre deosebire de ştiinţă ea nu se
bazează pe cunoştinţe, metode demonstrabile.
• Filosofia este microscopul gîndirii. (V. Hugo)
• Filosofia – un drum cu multe trasee, ducînd de la nicăieri către nimic. (A.
Bierce)
• Filosofia este mai mult o ştiinţă a întrebărilor. (Lucian Blaga).
• Filosofia eliberează sufletul de patimi. (Democrit).

Concepţia despre lume: Filozofia este una din principalele forme a manifestării
spiritului uman,conştiinţei umane. Ea este teoria despre lume şi om în unitatea lor
dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă phileo –
dragoste şi sophos – înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune. Filozofia
este modul spiritual-practic de asimilare a lumii.
Filozofia se ocupă cu formarea concepţiei despre lume la oameni.
Concepţia despre lume este totalitatea de idei despre lume în întregime,
despre om, locul lui în această lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură,
societate şi om şi raportul lui faţă de această lume. Concepţia despre lume este
baza tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe generalizate despre coţinutul,
structura, esenţa şi legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare.
Pe parcursul evoluţiei omenirii sunt cunoscute trei concepţii istorice despre
lume. Aceste sunt mitul, religia şi filosofia.
Concepţia mitică despre lume: Conceptia mitica este forma cunostintei sociale
caracteristicacelor mai timpurii perioade in istoria omenirii. Conceptia mitica se
caracterizeaza printr-un nivel jos al gindirii logice abstracte si prin absenta
autoconstiintei. Mitul include in sine cunostintele prin care omul incearca sa
explice fenomenele naturii. Principalele caracteristice ale concept.mitice sunt:
antropomorfizmul, zoomorfismul, sincretizmul. Conceptia mitica provine de la

3
cuvintul grecesc “mitos” – legenda,poveste. Mitul se bazează pe un animism unde
elementele acestuia sunt înzestrate cu calităţi umane. Gîndirea mitică apelează la
imaginar.
Concepţia religioasă despre lume: Conceptia religioasa este forma constiintei
sociale care prin credinta postuleaza existenta absolutului, care si constituie
originea existentei. Caracteristica Conc.religioase sunt:-credeinta-dogma-ritualul
cult. Religia este de origine latină şi provine de la verbul (reregale) adica a stabili o
legătură. Religia se bazează pe credinţă. Credinţa este o speranţă, o viziune.
Religia apre în secolul V şi VI.
Concepţia filosofică despre lume: Conceptia filosofica este forma constiintei
sociale care spredeosebire de religie pune accentul pe necesitatea explicaţii
rationale a existentei. Filosofia apare atunci cînd omul caută legătură cu absolutul
pe cale raţională. Filosofia este pornirea pe calea abstractizării, teoretizării şi
pentru aceasta omul are nevoie de un set de categorii (noţiuni generale), care ar
explica rolul, locul individului în lume.

Specificul filosofiei în Grecia Antică: Una din caracteristicile esenţiale ale

filosofiei antice este necesitatea de a explica, de a găsi existenţa şi manifestările
acesteia, esenţa lucrurilor precum şi construcţia ordinii universale. În Antichitate
se caută o esenţă comună a tuturor lucrurilor, a existenţei. Omul apelînd la
raţiune doreşte să găsească o origine, un principiu. Acest princiupiu poartă
denumirea de Arhe. Filosofia apare în Grecia în sec. VI a Chr. Dacă pînă la acest
moment răspunzători de tot ce se petrece în lume şi în suflet erau zeii, mai
departe filosofia, chiar de la apariţie, va încerca să-l facă răspunzător pe om de
propria soartă.
Filosofia din Grecia Antică e împărţită de cercetători în 3 perioade:
Perioada cosmologică: Sec. VI-V a. Ea se caracterizează prin preocupări
cosmologice. Principalii reprezentanţi sunt Thales, Anaximandru, Anaxerene,

4
Heraclit, Pytagora, Parmenide. Principala preocupare a gînditorilor este studierea
naturii.
Perioada antropologică: Cuprinde epoca de aur a filosofiei greceşti – perioada
clasică sec IV-III a. Chr. Fără a neglija problemele cosmosului, filosofia acestei
perioade, reprezentată de aşa gînditori precum: Socrate, Platon şi Aristotel, are în
centrul preocupărilor sale omul, adică poartă caracter antropologic. Centrul vieţii
filosofice devine Atena.
Perioada elenistică: Începe cu moartea lui Aristotel III î.e. – III d.e. În centrul
preocupărilor filosofiei se plasează problemele morale. Hotarele răspîndirii
acestei filosofii se lărgesc considerabil, depăşind pe cele ale Greciei. Roma şi
Alexandria devin centrele dezvoltării filosofiei din această perioadă. Este perioada
marilor şcoli morale şi religioase.
Problema existenţei: Toate investigatiile presocraticilor se referau atat la
"inceputurile" lumii dar si la "esenta" acesteia. Tales credea ca "inceputui" si
"natura" tuturor lucrurilor ar fi apa. Totul se hraneste cu apa, semintele tuturor
lucrurilor sunt umede si atunci cand acestea mor, ele se usuca. Deci, Pamantul
pluteste pe apa iar valurile ar fi cele care ar cauza cutremurele. Naivitatea
acestora si a altor idei contemporane nu ar trebui sa ne faca sa ignoram
importanta lor ca incercari de explicatii pur naturaliste. Anaximandru considera că
la originea lumii se află patru elemente (apa, pămîntul, focul, aerul) însă ele sunt
alcătuite din apeiron (fără limite) – prototipul atomului. În viziunea lui Anaximene
începutul şi natura lucrurilor era aerul deoarece acesta se putea transforma in
celelalte elemente: focul, apasi pamantul. După Heraclit din Efes focul este doar
elementul esenţial al existenţei. El este ghidat de către logos. În viziunea lui
Heraclit totul se dezvoltă prin contrarii adică existenţa nu este statornică şi se află
într-o continuă schimbare, se află în devenire. Heraclit introduce principiul de
Panta Rei – totul curge, totul se schimba. După Parmenide existenţa este
statornică, perfectă şi ea niciodată nu-şi schimbă esenţa. Pitagora pune la originea
lumii numărul.

Şcoala din Milet: Fondatorul şcolii a fost Thales. Thales este cel dintai filosof al
Greciei si al lumii europene. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este
apa. Dupa el toate se nasc din apa si se intorc la apa. Apa vorbind din punct de
vedere antologic este inceputul, natura comuna a tuturor lucrurilor, de aici si

5
posibilitatea transformarii lucrurilor. Apa este inceputul, natura comuna,
principiul.
Anaximandru este un urmas al lui Thales. Pentru el temeiul (principiul) este o
sinteza a mai multor elemente originare si anume : apa, aer, foc, pamant. Aceasta
sinteza o numeste apeiron (nelimitatul, indefinitul). La el gasim folosit si termenul
de principiu.
Anaximene pune la baza existentei aerul. Aerul se afla in miscare ce presupune
comprimare si rarefiere.
Şcoala din Eleea: Întemeietorul şcolii este considerat Parmenide. Problema pe
care şi-o pune este cu privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a
conceptualize. După el există numai existentul, iar non existentrul nu există.
Spune că existenţa este şi poate fi gândită, non existenţa nu este şi nu poate fi
gândită.
Şcoala Pythagoreică: Întemeitorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora.
Şcoala filosofică intemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă
al filosofiei, dar nu era numai o şcoală filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă relogioasă
şi grupare politică de orientare filo-aristocratică. Pytagoricienii au fost primii care
sau ocupat de matematică şi au cultivato . Ei au scos ideea după care principiile
matematice ar fi principiul lucrurilor, dar după cum în matematică numerele sunt
elemente primordiale ei au crezut că celelalte lucruri sunt modele ale numerelor.
Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă că numărul este principiul
lumii. Ei identifică lucrurile cu câte un număr. Astfel: – cifra 1 esenţa din care au
ieşit celelalte numere- cifra 2 esenţa sufletului - cifra 3 este perfect pentru că are
început, mijloc şi sfârşit - cifra 4 este substanţa justiţiei - cifra 5 este substanţa
căsătoriei-cifra 10 este simbolul întruchipării perfecţiunii supreme.
Filosofia lui Heraclit: Heraclit spune că această lume n-a fost creată nici de vreunul
dintre zei. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic în care după măsură se
aprinde şi după măsură se stinge” . Prin urmare la el focul este principiul
întemeietor. Heraclit susţine ideea unităţii principiului. Stingându-se focul trece în
aer, din aer în apă, din apă în pământ, dar el nu se transformă ca principii ci
rămâne foc veşnic viu. Prin urmare apa, aerul, pământul nu sunt forme de
înstrăinare a focului ci modalităţi de manifestare a lui. El se aprinde şi se stinge
după măsură. Această măsură poartă numele de LOGOS– un concept creaat de
Heraclit în care el denumeşte contradicţia.

6
Platon a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui
Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii
occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice şi a
pus bazele Academiei din Atena. Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei
platonice.
Filosofia ideilor: Teoria ideilor stă la temelia concepţiei lui Platon despre lume.
Fenomenele şi lucrurile înregistrate de simţurile noastre nu au decît înţelesul unor
copii imperfecte, simple umbre ale Ideilor eterne şi imuabile. În centrul filosofiei
lui Platon stă teza conform căreia existenţa se manifesta pe două planuri: planul
Ideilor absolute – lume inteligibilă (adică care poate fi înţeles numai prin raţiune),
şi planul lumii concrete, formată din tot ceea ce este schimbător şi poate fi
cunoscut cu ajutorul organelor de simţ. Raportul dintre aceste lumi îţ arată sub
forma unei faimoase alegorii ale peşterii din dialogul Republica. După părerea lui
sufetul nostru este închis în peştera corpului nostru. Prin ferestrele strîmte, care
sunt organele simţurilor, nu pot pătrunde decît umbrele lucrurilor din afară, care
există, dar nu sunt reale – realitatea adevărată o formează lumea inteligibilă cu
ideile ei, ale căror copii sunt lucrurile din lumea sensibilă. Ideile noastre nu sunt
decît un reflex îndepărtat, slab şi fugitiv al ideilor obiective din lumea inteligibilă şi
nu se trezesc în mintea noastră decit sub influenţa lucrurilor sensibile. Vorbind
despre idei, el le numeşte cînd esenţe, cînd logos – temei raţional al lucrurilor.
Astfel pentru Platon există două lumi: una nevăzută, veşnică, netrecătoare şi
neschimbătoare – Lumea Ideilor, şi lumea văzută, ce se află într-o continuă
schimbare, o lume de umbre şi păreri, amestecată în existenţa ei cu non-
existenţa.
Lumea sensibilă (Devenire, schimbare) Lumea inteligibilă (Existenţa
neschimbătoare)
Corpuri reale Entităţi matematice
Imaginea corpurilor Idei
Cunoaşterea senzorială (părere, doxă) Cunoaşterea inteligibilă
(fundamentală, ştiinţifică, adevărată, epistene)
1. Percepţie 2. Imaginaţie 3.Raţiune 4.Intelect

7
Teoria cunoaşterii: Sufletul – după Platon – e nemuritor, fiindcă ceea ce se mişcă
pe sine însuşi este nemuritor, netrecător, iar ceea ce este mişcat de altceva sau îşi
primeşte mişcarea de la altul este trecător. Orice cunoaştere este pentru Platon o
reamintire a Ideilor sesizate cîndva înainte de această existenţă. Numai acele
suflete care au putut sa păstreze imagini destul de vii şi durabile despre realităţiile
ideale deveneau suflete de filosofi capabile să înţeleagă lumea în realitatea ei
ultimă prin capacitatea de a-şi aminti ce-au văzut înainte de naştere. Iar dacă
sufletul a existat înainte de naştere, nimic nu-l încurcă, ca el să se desprindă de
corp, după moartea acestuia, şi să se deplaseze în Lumea Ideilor.

Aristotel a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al
filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele
filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare
din filosofia acestuia şi a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că Aristotel
este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi
sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.
Ca şi Platon Aristotel susţine că lumea ca totalitate este un organism
fundamentat pe un temei spiritual. Aristotel înlocuieşte termenul platonic de idée
cu termenul propriu de formă. Substratul tuturor schimbărilor îl constituie
materia (cu excepţia lui Dumnezeu). În această materie funcţionează factorul
creator – principiul formei care produce lucruri concrete din material haotică. Aici
forma apare ca o cauză a lucrurilor şi scop final. Formele sunt principia active ale
lucrurilor, fără a fi lucrurile însele. Pentru apariţia şi existenţa unui lucru este
necesară, după cum am văzut şi materia. Materia se manifestă ca potenţă, ca
posibilitate, iar forma intervine ca energie ce duce la actualizarea, realizarea
posibilităţii în lucruri. După Aristotel ideile ca forme tind să se realizeze, iar
material ca substrat nedeterminat nu se opune în mod absolute determinării.
Materia e o posibilitate infinită – sau potenţialitate pură. Adică material ca atare
nu este nimic, dar poate deveni, datorită formei, orice.