Premisele apariției filosofiei

Elaborat: Talpă Snejana

 Introducere

 Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”) sau filozofia, este
studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori,
rațiune, minte și limbaj. Astfel de întrebări sunt adesea puse ca probleme care trebuie studiate sau
rezolvate. Termenul a fost inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.).
 Etimologia cuvântului „filosofie” ne redă din prima semnificația acestuia. Din greacă: „phil-” (dragoste) și
„sophia” (înțelepciune). Deci, în principiu, un filosof este un om îndrăgostit de înțelepciune, fiind adept al unei
modalitați de gândire și investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să
înțeleagă sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață,
numită „filosofie”.
 În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia academică
și alte discipline la profesionalizare și specializare. De atunci, diferite domenii de cercetare care au
făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum ar fi psihologia,
sociologia, lingvistica și economia.
David Armeanul identifică şase accepţiuni pe care antichitatea le-a oferit filosofiei, definiţii care aparţin lui
Pitagora, Platon şi Aristotel:

 (1). „cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” (Pitagora);

 (2). „cunoaşterea celor divine şi omeneşti” (Pitagora);
 (3). „pregătire pentru moarte” (Platon)
 (4). „asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă” (Platon);
 (5). „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor” (Aristotel);
 (6). „iubire de înţelepciune” (Pitagora).
 (7). „ miscoscopul gândirii”
 (8). „ eliberează sufletul de patimi ”.
Ramuri ale filosofiei
 Întrebările filosofice pot fi grupate în diferite ramuri.
Aceste grupări permit filosofilor să se concentreze pe
un set de subiecte similare și să interacționeze cu alți
gânditori care sunt interesați de aceleași întrebări.
 Aceste diviziuni nu sunt nici exhaustive, nici nu se
exclud reciproc.
(Un filosof s-ar putea specializa în epistemologia
kantiană sau în estetica platonică sau filosofia politică
modernă). Mai mult, aceste cercetări filosofice se
suprapun uneori între ele și cu cercetări
precum știința, religia sau matematica .
 Epistemologia (din grecescul ἐπιστήμη, epistēmē 'cunoaștere' și
λόγος logos 'vorbire', 'cuvânt') este ramura filosofiei care
studiază cunoașterea.Epistemologii examinează surse presupuse de
cunoaștere, inclusiv experiența senzorială, rațiunea, memoria și
depoziția. De asemenea, ei abalizează întrebări despre
natura adevărului, credinței, justificării și raționalității

 Metafizica (din grecescul μετά metá, 'după' și φυσικά physiká,

'fizică', adică "dincolo de cele fizice") este studiul celor mai generale
trăsături ale realității, cum ar fi existența, timpul, obiectele și
proprietățile lor, întregul și părțile lui, evenimentele, procesele și
cauzalitatea și relația dintre minte și corp. Metafizica
include cosmologia, studiul lumii în întregime și ontologia, studiul
ființei.
 Etica (din grecescul ἔθος (sau ἦθος[64]
) êthos „caracter”, „comportament”)
cunoscută și sub numele de filosofie
morală, studiază ceea ce constituie conduita
bună și rea, valorile corecte și greșite,
Binele și Răul.

În centrul eticii
 Logica (din grecescul λογική logikḗ, termen aristotelice se află Pentru Platon, „ideea
derivat din λόγος lógos „rațiune”, conceptul de Binelui” este baza
virtute tuturor ființelor
„raționament”, „limbaj”) este studiul
raționamentului și al argumentării.
  Domeniile reflecţiei filozofice
 Ontologia sau teoria generală a existenţei pare a reprezenta stratul primar al reflecţiei filozofice — căci ea începe
prin enunţarea unei serii de întrebări şi schiţarea unor prime răspunsuri asupra naturii lumii externe şi asupra
raporturilor omului cu aceasta.
Din antichitate pînă în zilele noastre filozofii n-au încetat să se pronunţe, cu mai mult sau mai puţin temei, asupra
naturii şi structurii existenţei, asupra unităţii şi diversităţii lumii, a infinităţii şi pluralităţii lumilor, ajungîndu-se la
construirea diverselor ipoteze cosmogonice şi cosmologice despre univers.

 Gnoseologia. Imensa majoritate a sistemelor filozofice au ridicat şi probleme de gnoseologie (teorie a cunoaşterii),
s-au pronunţat sub o formă sau alta asupra posibilităţii de cunoaştere a lumii, asupra modului în care se dobîndesc
informaţii şi cunoştinţe despre lumea externă şi asupra valorii acestora, asupra conţinutului adevărului şi a
criteriilor verificării lui. Gnoseologia se ocupă, de asemenea, de funcţiile cognitive ale limbajului, de formele şi
metodele cunoaşterii ştiinţifice, de raportul între activitatea practică şi cea teoretică, locul pe care îl ocupă
cunoaşterea în sistemul acţiunii sociale.

 Logica şi metodologia. Cercetarea legilor şi regulilor gîndirii corecte, stabilirea unor criterii ferme pentru
deosebirea unui raţionament valid de unul non valid sau a unei definiţii corecte de una incorectă au reprezentat în
gîndirea filozofică, începînd cu Aristotel şi pînă în zilele noastre, o direcţie statornică de cercetare.
 Metoda în filozofie
 Problema metodei este o permanenţă a gîndirii filozofice, un factor de integrare a acesteia. Ea a fost
prezentă în scrierile lui Heraclit, Platon şi Aristotel, în ale lui Descartes şi Bacon, în ale lui Hegel şi Marx.
Problema metodei este prezentă, sub ipostaze diferite, şi în gîndirea filozofică din zilele noastre.
 Prin metodă se înţelege în general un drum, o cale sau un procedeu de a înfăptui o acţiune, de a realiza un
scop. În sens filozofic, metoda înseamnă preocuparea de a dezvălui principiile, legile şi trăsăturile
esenţiale ale structurii şi mişcării, ale dezvoltării şi determinării sistemelor materiale (naturale, sociale) şi
ideale şi de a prescrie pe baza acestora regulile şi normele de cunoaştere şi acţiune ale oamenilor. Astfel
înţeleasă, metoda nu este doar o colecţie de reguli, indicaţii sau sfaturi privind buna călăuzire a acţiunilor
umane, ci şi o încercare majoră de a surprinde legitatea naturii şi societăţii şi de a pune activităţile umane
în concordanţă cu spiritul acesteia.
 Mihai Eminescu: „Filosofia este așezarea lumii în noțiuni, spre a căror stabilire judecată
nu se servește de o altă autoritate decât de a sa proprie. Filosofia are valoare critică, ea
naște intelectul, îl dezvoltă de la lenea cugetării și de la încrederea prea mare în idei
străine, îl deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic și a cumpăni fiecare cuvânt înainte de
a-l așeza într-o teorie.”