PORTOFOLIU LOGICA

-Tecșan Călin-
Clasa a IX-a A
 EXPERIMENTE PE OAMENI
Proiectul 4.1
Acest proiecta fost un studiu condus de Statele Unite asupra rezidenţilor din Insulele Marshall.
Locuitorii insulelor au fost subiecţii testului nuclear de la Bikini Atoll, efectuat pe 1 martie 1954,
mai apoi încercându-se a se afla care sunt efectele radiaţiilor asupra lor. În primul deceniu de la
testul nuclear, efectele erau ambigui şi dificil de corelat cu expunerea la radiaţii:numărul de
avorturi spontane şi de copii morţi la naştere s-au dublat în primii cinci ani, însă apoi au revenit
la procentajul de dinaintea testului;s-au înregistrat unele întârzieri în dezvoltare la copii, însă nu
suficiente încât să creeze un şabolon. Un alt efect al radiaţiilor a fost cancerul tiroidian, de care
au suferit un sfert dintre copiii respectivi.
Proiectul MKULTRA
Sau MK-ULTRA, a fost numele de cod dat cercetării efectuate de către CIA asupra modului în
care se poate controla creierul uman. Experimentul a început în 1950 şi a ţinut până la sfârşitul
anilor `60. Dovezile arată că în timpul experimentului s-au folosit o serie de medicamente
ilegale şi diverse alte metodologii pentru a manipula statusul mental al subiecţilor şi pentru a
altera funcţiile creierului. Printre altele, studiul a presupus şi administrarea de LSD angajaţilor
CIA, personalului militar, unor doctori, agenţi guvernamentali, prostituate, bolnavi psihic şi mai
multor persoane obişnuite, pentru a le monitoriza reacţiile. Drogurile erau administrate fără
acordul celor vizaţi, ceea ce a însemnat violarea codului Nuremberg, pe care Statele Unite l-au
adoptat după cel de-al doilea Război Mondial.Operaţiunea Midnight Climax, partea a
proiectului MKULTRA, a presupus o selecţie a mai multor bărbaţi care mergeau la bordeluri,
însă care erau foarte jenaţi de acest lucru. Bărbaţilor li se administra LSD, apoi erau lăsaţi în
camere special create la fiecare bordel, încăperi care dotate cu pereţi din oglindă. Bărbaţii erau
filmaţi, după care li se studia comportamentul. În 1973, directorul CIA-ului, Richard Helms, a
dispus arderea tuturor dosarelor MKULTRA, făcând aproape imposibilă o anchetă completă în
acest caz.
Operaţiunea Monstrul
Aceasta a fost un studiu efectuat asupra a 22 de orfani, în Davenport, Iowa, în anul 1939.
Studiul a fost condus de Mary Tudor, coordonată de Wendell Johnson, profesor la Universitatea
din Iowa. Orfanii au fost împărţiţi în două grupuri experimentale – unul de terapie pozitivă, care
i-a ajutat pe copii să-şi îmbunătăţească modul de comunicare, altul de terapie negativă. Ori de
câte ori subiecţii făceau vreo greşeală de exprimare, li se spunea că sunt bâlbâiţi şi li se făceau
numeroase reproşuri. O mare parte dintre orfanii supuşi terapiei negative au rămas cu
deficienţe de comunicare pentru tot restul vieţii lor.

STIRI FALSE

„Fake News”, un concept relativ puţin folosit până în urmă cu câţiva ani, a devenit o
provocare pentru furnizorii de informaţii corecte din întreaga lume. Mass-media şi reţelele de
socializare sunt „invadate” de ştiri false furnizate sub masca unor fapte, situaţii sau evenimente
adevărate. Fenomenul a devenit şi în România „un urmaş“ al propagandei şi dezinformării.
Cuvintele cele mai des întâlnite atunci când ne referim la ”fake news” sunt manipulare,
propagandă, dezinformare, ideologie, bani. Manipulare pentru că se încearcă influenţarea opiniei
publice prin diferite mijloace prin care se impun anumite comportamente; propagandă pentru că
de multe ori prin ştirile false se încearcă răspândirea uneui anumite doctrine pentru a se câştiga
adepţi; dezinformare deoarece se induce în eroare în mod voit opinia publică; ideologie pentru
că se încearcă impunerea unui anumit sistem de idei sau concepţii şi bani deorace sunt dedicate
uneori obţinerii de venituri financiare. Contracararea acestui proces în continuă dezvoltare se
poate face, în primul rând, prin educaţie şi cunoaştere. Termenul presupune publicarea de
informaţii false sub ”masca” unor ştiri adevărate. Principalele ”vehicule” de propagare a ştirilor
false sunt mass-media şi reţelele de socializare. Efectul ”fake news” a determinat ca în 2016
”post-truth” (post-adevăr) să fie declarat cuvântul anului de către Oxford Dictionaries. ”Post-
truth” defineşte o perioadă de timp sau o situaţie în care faptele reale devin mai puţin importante
decât ceea ce crede o anumită persoană, care reacţionează emoţional într-un context al
nesiguranţei şi neîncrederii.
Furnizorii de ştiri false au, în general, două motivaţii pentru a propaga astfel de informaţii. Una,
care poate fi şi cea mai importantă, este cea financiară: ştirile care devin virale pot aduce bani
frumoşi din publicitate dacă numărul cititorilor care ajung în site este suficient de mare. A doua
motivaţie este cea ideologică: unii furnizori de ştiri false au scopul de a avantaja un candidat, o
situaţie sau un eveniment.

”Oamenii cred că există două etape de gestionare a unei informaţii noi:

1. primeşti informaţia şi o înţelegi;
2. stabileşti valoarea ei de adevăr.
Studiile sugerează, însă că lucrurile sunt diferite: în momentul în care ai înţeles informaţia nouă,
consideri în mod automat că este adevărată. De foarte multe ori, nu se mai ajunge la etapa a
doua şi atunci ajungi să consideri că este adevărat tot ceea ce ai înţeles”, susţine psihologul
Daniel David, autorul lucrării „Psihologia poporului roman.”

PROBLEME DE LOGICA

Logica este stiinta al carui obiect este stabilirea conditiilor corectitudini gandirii, a formelor
si legilor generale ale rationarii juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legica a
relatiilor obiective. In stabilirea acestor conditii, logica face abstractie de continutul concret al
diverselor noastre idei, fiind in acest sens o stiinta formala, analoaga cu gramatica sau cu
geometria. Asa, de pilda, ea se ocupa cu notiunea sau cu judecata in genere si cu o anumita
notiune sau judecata determinata concret. Logica se imparte in trei ramuri mari: a) logica clasica
(formal filozofica), b) logica matematica (simbolica, numita si logistica) si c) logica
dialectica. Logica clasica si logica matematica expun formele si legile gandiri concrete in
momentul relativei lor stabilitati, in timp ce logica dialectica le expune in procesul miscarii si
dezvoltarii, al dialecticii lor. De aceea logica clasica si logica matematica sunt subordonate, prin
natura lor, logici dialectice, pe baza faptului ca stabilitatea, in genere, este relativa fata de
caracterul absolut al miscarii si, ca atare, prin natura ei, subordonata acesteia. Logica clasica
(logica de traditie aristotelica) studiaza notiunea, judecata, ca raport intre notiuni, si
rationamentul, ca raport intre judecati. Ceea ce caracterizeaza logica clasica este relevarea
raportului de determinare de la general la particular, de la gen la specie, generalul si esentialul
fiind considerate fundamentele pentru o cunoastere stiintifica veritabila. Aceste cerinte sunt
intruchipate de silogism, pe baza functiei indeplinite in cadrul sau de termenul mediu.
Intemeiatorul logici clasice a fost Aristotel, descoperitorul silogismului si al doctrinei despre
silogism, silogistica. Preocupari de sistematizare a logici au existat, de asemenea, in China si in
India antica.
Contributii uluitoare la dezvoltarea logicii clasice au adus stoicii, precum si logicienii evului
mediu. In stransa legatura cu dezvoltarea moderna a stiintei s-a dezvoltat teoria inductiei si s-au
formulat regulile rationamentului inductiv. Prin fundamentarea consecvent materialista a
conceptului de adevar, pe baza stabilirii raportului just dintre logic, gnoseologic si ontologic,
logica clasica continua sa se dezvolte si in prezent, impotriva tendintelor neopozitiviste de a-i
nega valabilitatea.

Logica matematica (sau simbolica) s-a nascut in sec. al XIX-lea, in functie de dezvoltarea
puternica a matematici si de ivirea necesitatii cercetarii logice a fundamentului acesteia ca stiinta
formala. Atat prin originea cat si prin problematica sa, logica matematica este o stiinta care a
aparut la hotarul dintre logica si matematica. Logica matematica se caracterizeaza prin
cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietatilor lor formale si prin elaborarea, pe
aceasta baza, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic, pastrandu-si specificul sau, este
pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. In virtutea acestui procedeu, cercetarile de
ordin logic au o formalitate riguroasa, datorita careia operatia de deductie isi desavarseste
stringenta.
Astfel se elaboreaza o serie de calcule care imbratiseaza aspecte noi, necercetate inca in
domeniul logicii. Calculele cele mai insemnate si care reprezinta totodata capitole de baza ale
logici matematice sunt: a) logica propozitiilor, b) logica predicatelor, c)logica relatiilor. In cadrul
logici matematice au aparut sau au luat o noua dezvoltare logica modala, logica polivalenta,
precum si logica inductiva, strans legata de teoria probabilitatilor. Analiza fundamentelor logici
a determinat aparitia cercetarilor de logica combinatorie. Tot atat de importante ca si problemele
stricte de calcul (probleme sintactice) sunt si problemele interpretarii acestor calcule (probleme
de semantica); in aceasta privinta trebuie mentionata mai ales problema analizei sistemelor
formale insesi in cercetarile de metalogica. O data cu problemele de metalogica trec pe prim
plan analize cu implicatii gnoseologice in legatura cu adevarul si cu consecventa in limbajul
formalizat. Cercetarile de logica matematica au infirmat intrebuintarea formalist-metafizica a
sistemelor formale si cea conventionalist-relativista a conceptului de adevar, proprie
neopozitivismului.
Ideea calculului logic a fost formulata pentru prima oara de Leibniz. Ca disciplina de sine
statatoare, logica matematica s-a constituit in sec. al XIX-lea, o data cu aparitia oprelor lui A. de
Morgan si ale lui G. Boole, care au inaugurat asa-numita algebra a logici, dezvoltata ulterior de E.
Schroder, P. S. Poretki s. a. Logica matematica gaseste aplicare in electrotehnica (studiul
schemelor cu relee, al schemelor electronice etc. ) in cibernetica (teoria automatelor, tehnica
programarii), in neurofiziologie (modelarea sistemelor neurotice), lingvistica (lingvistica
matematica) etc.
 STIRI FALSE

„Fake News”, un concept relativ puţin folosit până în urmă cu câţiva ani, a devenit o
provocare pentru furnizorii de informaţii corecte din întreaga lume. Mass-media şi reţelele de
socializare sunt „invadate” de ştiri false furnizate sub masca unor fapte, situaţii sau evenimente
adevărate. Fenomenul a devenit şi în România „un urmaş“ al propagandei şi dezinformării.
Cuvintele cele mai des întâlnite atunci când ne referim la ”fake news” sunt manipulare,
propagandă, dezinformare, ideologie, bani. Manipulare pentru că se încearcă influenţarea opiniei
publice prin diferite mijloace prin care se impun anumite comportamente; propagandă pentru că
de multe ori prin ştirile false se încearcă răspândirea uneui anumite doctrine pentru a se câştiga
adepţi; dezinformare deoarece se induce în eroare în mod voit opinia publică; ideologie pentru
că se încearcă impunerea unui anumit sistem de idei sau concepţii şi bani deorace sunt dedicate
uneori obţinerii de venituri financiare. Contracararea acestui proces în continuă dezvoltare se
poate face, în primul rând, prin educaţie şi cunoaştere. Termenul presupune publicarea de
informaţii false sub ”masca” unor ştiri adevărate. Principalele ”vehicule” de propagare a ştirilor
false sunt mass-media şi reţelele de socializare. Efectul ”fake news” a determinat ca în 2016
”post-truth” (post-adevăr) să fie declarat cuvântul anului de către Oxford Dictionaries. ”Post-
truth” defineşte o perioadă de timp sau o situaţie în care faptele reale devin mai puţin importante
decât ceea ce crede o anumită persoană, care reacţionează emoţional într-un context al
nesiguranţei şi neîncrederii.
Furnizorii de ştiri false au, în general, două motivaţii pentru a propaga astfel de informaţii. Una,
care poate fi şi cea mai importantă, este cea financiară: ştirile care devin virale pot aduce bani
frumoşi din publicitate dacă numărul cititorilor care ajung în site este suficient de mare. A doua
motivaţie este cea ideologică: unii furnizori de ştiri false au scopul de a avantaja un candidat, o
situaţie sau un eveniment.

”Oamenii cred că există două etape de gestionare a unei informaţii noi:

1. primeşti informaţia şi o înţelegi;
2. stabileşti valoarea ei de adevăr.
Studiile sugerează, însă că lucrurile sunt diferite: în momentul în care ai înţeles informaţia nouă,
consideri în mod automat că este adevărată. De foarte multe ori, nu se mai ajunge la etapa a
doua şi atunci ajungi să consideri că este adevărat tot ceea ce ai înţeles”, susţine psihologul
Daniel David, autorul lucrării „Psihologia poporului roman.”
 DISCURSUL PUBLIC

„Scopul unui vorbitor este sa transpuna adevarul intr-un limbaj perfect inteligibil pentru
persoanele carora li se adreseaza”, spunea Ralph Waldo Emerson. La randul sau, Stephen Lucas
este de parere ca una dintre calitatile esentiale, necesare unui bun vorbitor, este aceea de a se
concentra in primul rand asupra ascultatorilor sai. In acest sens, intrebarile pe care trebuie sa si
le puna orice emitator sunt: „Cui vorbesc?”, „Cine este publicul meu?”, „Ce doresc sa transmit?”,
„Ce scop urmaresc?” si „ Prin ce metode pot face aceasta comunicare eficienta?”. Cu alte cuvinte,
intregul discurs trebuie sa fie perfect adaptat persoanelor carora li se adreseaza, atat in ceea ce
priveste limbajul, cat si continutul ideatic. Pentru a putea insa respecta aceste rigori ale
comunicarii eficiente, este necesara o analiza a ascultatorilor, care permite vorbitorului sa
gaseasca raspunsurile corecte la intrebarile sus-mentionate. Stephen Lucas identifica
doua tipuri de analiza: din punct de vedere demografic – urmarind urmatoarele aspecte
principale: varsta, sexul, religia, apartenenta la un anumit grup; si din punct de vedere situational
– avand in vedere : marimea grupului, contextul situational si raportul ascultatori-subiect. Fiecare
dintre aceste coordonate ce caracterizeaza publicul tinta este deosebit de importanta pentru
transmiterea eficienta a mesajului. Unui public tanar, de pilda, ii va atrage atentia un discurs
nonconformist. Unor persoane trecute de varsta de 70 de ani le va fi mai greu sa urmareasca un
discurs abundand in termeni neologici sau apartinand argoului adolescentin. Odata ce analiza
acestor aspecte este efectuata, pregatirea discursului trebuie sa conduca spre o mai buna
comunicare intre emitator si receptor, vorbitorul incercand sa-si construiasca discursul avand in
minte nevoile, dorintele, caracteristicile si interesele publicului sau. Insa munca nu se opreste
aici, caci emitatorul trebuie sa se adapteze si pe parcursul discursului. De pilda, atunci cand
percepe nedumerire din partea ascultatorilor trebuie sa revina asupra aspectelor neclare, iar
atunci cand pierde atentia publicului, o poate recastiga printr-o anecdota sau printr-o intrebare
retorica. Cuprinsul, partea cea mai generoasa a discursului, expune ideile, argumentele si
dovezile ce sustin opinia vorbitorului. Fie ca se alege o organizare cronologica a acestora – in
cazul descrierii unui eveniment -, o ordine spatiala – in cazul descrierii unui monument, loc -
, cauzala – relevand relatia cauza-efect -, sau ordinea problema-solutie – enuntand problema si
oferind solutia -, imperativul urmarit este cel al claritatii si al coerentei. In acest sens, rolul
principal revine conectorilor, care, asemenea unor „ligamente si tendoane”[4], unesc ideile si
arata legaturile dintre ele. Cuvintele care marcheaza inceputul sau sfarsitul unei idei ( In plus…,
Pe de alta parte…, Am vorbit deja despre…, Este timpul sa ne indreptam atentia spre…),
rezumarea unor argumente ce au fost deja enuntate sau evidentierea ideilor si aspectelor
importante confera discursului unitate si claritate. Numerotarea ideilor ( Prima cauza a acestui
fenomen este…, Cea de-a doua cauza este…, Primul aspect pe care as dori sa-l relev este…, Cel
de-al doilea aspect important…), introducerea lor prin intrebari ( simuland astfel un dialog cu
publicul ) sau accentuarea ideilor ( Cel mai important efect…, Este crucial sa retineti…, Permiteti-
mi sa repet aceasta fraza…, Este foarte important sa stim ca…) devin instrumente pretioase
pentru orice vorbitor. Cat despre introducere si incheiere, acestea au roluri bine definite.
Introducerea, care constituie 10-20 % din economia discursului, urmareste indeplinirea a patru
obiective[5]: captarea atentiei si trezirea interesului, expunerea subiectului, stabilirea
credibilitatii si introducerea cuprinsului. Primul obiectiv poate fi realizat printr-o serie de metode
ce includ: afirmarea importantei subiectului, inducerea unor sentimente de revolta sau veselie,
folosirea intrebarilor retorice sau a unui citat relevant, evidentierea legaturii dintre ascultatori si
subiectul abordat. Cel de-al doilea obiectiv se justifica prin necesitatea de a nu crea confuzie in
randul publicului, care este mult mai receptiv in momentul in care cunoaste, de la inceput,
subiectul discursului. Al treilea obiectiv este usor de realizat pentru un specialist de renume sau
pentru o persoana publica recunoscuta ca autoritate intr-un anumit domeniu. In cazul in care
insa vorbitorul nu intra in aceste categorii, enuntarea unor experiente personale relevante sau
evidentierea profunzimii si seriozitatii informarii prealabile se pot dovedi de un real folos. Ultimul
obiectiv urmareste sa potenteze coerenta discursului, prin crearea unei coeziuni intre
introducere si cuprins.