Profesor Raluca Iancău

Sunt câteva caracterizări model pe care le-am lucrat cu trei ani în urmă, găsite în cartea pe
care am publicat-o Dicționar de personaje literare, Editura Aula, Brașov

Baltagul de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan (personaj principal)

Romanul înfăţişează o lume de mare puritate, care trăieşte într-un ţinut în care datina este legea
nescrisă a comunităţii. În această operă se regăsesc trăsăturile fundamentale ale romanului. Este o operă
epică în proză, cu o întindere relativ mare - 16 capitole, numerotate cu cifre romane şi fără titluri.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe un singur plan. Se observă în opera literară ,,Baltagul" existenţa a
două timpuri: unul concret - deceniul al treilea din secolul al XX-lea şi unul etern, păstrat prin tradiţie:
,, toate erau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru de demult: stăpânii se schimbaseră, limbile se
prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră".
Personajele romanului sunt: Vitoria Lipan, eroina principală, cea care dă sensul întregii opere;
soţul ei, Nechifor Lipan, care este surprins doar prin viziunea altor personaje, copiii - Gheorghiţă şi
Minodora. Celelalte personaje au roluri secundare: Calistrat Bogza, Ilie Cuţiu, David, moş Pricop,
crâşmarul Toma, soţia acestuia, cucoana Maria, şi subprefectul Anastasie Balmez.
Vitoria Lipan, munteanca de la Măgura Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte.
Fire reprezentativă de erou popular, Vitoria întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu, care
se înscriu în principiile etice pe care le apreciază cel mai mult poporul român: cultul adevărului şi al
dreptăţii, al respectării legii strămoşeşti şi a datinei. Mijloacele de caracterizare sunt diferite: directe,
indirecte (prin fapte, atitudini, limbaj). Observăm procedeul analizei psihologice, utilizat în conturarea
profilului moral al eroinei, autorul prezentându-i în permanenţă trăirile sufleteşti.
Portretul fizic ne dezvăluie o femeie matură, care îşi păstrează încă frumuseţea în ciuda vârstei.
De asemenea, autorul surprinde elemente ce configurează trăirea interioară: ,,ochii ei căprui, în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe". Autorul prezintă neliniştea
personajului, cauzată de absenţa soţului, Nechifor, ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani"; ,,acei
ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute … în singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la
el".
Personaj simbolic, Vitoria Lipan apare în mai multe ipostaze: mamă iubitoare şi grijulie, soţie
devotată, ce iubeşte doar o dată în viaţă, ţărancă păstrătoare de datini şi bună gospodină, femeie justiţiară.
Chiar şi numele ei este reprezentativ, simbolizând triumful dreptăţii. Scriitorul realizează un portret al
eroinei în câteva linii, concentrând frumuseţea, forţa lăuntrică, misterul feminin: ,,Ea era deasupra
tuturor, avea într-însa o putere ş-o taină pe care Lipan nu era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la
apa cea bună." Portretul moral al Vitoriei Lipan devine dinamic, se constituie în jurul călătoriei ce avea
să o facă spre a reconstitui traseul parcurs de soţul ei. Prima ei grijă o reprezintă copiii: prevăzătoare, pe
Minodora hotărăşte s-o lase la Mănăstirea Văratecului. Severă cu ea, Vitoria îi aminteşte de respectarea
cu sfinţenie a tradiţiilor săteşti, scoţându-i ,,gărgăunii": ,,- Îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză!".
Pe Gheorghiţă îl va lua în călătorie, spre a-l pregăti pentru viaţă şi pentru a-i dezvălui
responsabilităţile ce-i revin, de acum înainte, ca bărbat. Aşteptarea soţului îi măreşte tensiunea lăuntrică.
Vitoria crede în vise şi în diferite semne; îşi visează soţul trecând călare o apă neagră, având faţa întoarsă
de la ea şi înţelege că s-a întâmplat ceva rău. Se sfătuieşte cu preotul satului, dar, superstiţioasă, cere
 Profesor Raluca Iancău

îndrumări şi babei Maranda, ghicitoarea satului. Înainte de plecare, simte nevoia unei purificări
sufleteşti: ,,Se curăţise de orice gânduri, dorinţe şi dureri, în afară de scopu-i neclintit."
Se dezvăluie, prin solemnitatea pregătirii plecării, un ritual străvechi, cu automatismele lui, pe
care Vitoria le respectă. Prevăzătoare, după ce-şi sfătuieşte argatul în privinţa îngrijirii gospodăriei,
trimite zestrea Minodorei la loc sigur, la mănăstire. Meticuloasă în pregătirea drumului, nu neglijează
viaţa cotidiană: ,,Răstoarnă mămăliga pe fund, spune ferm Minodorei; ad-o la măsuţă şi te aşază. De
mâini, nu mai avem tihna asta …".
Înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea sunt trăsături ce-i conduc comportamentul: cere bani
mărunţi negustorului, să-i aibă la îndemână, îi leagă într-un colţ de năframă. Bună cunoscătoare a
semnelor naturii, s-a hotărât să nu umble ,,decât între răsăritul şi asfinţitul soarelui" şi să umble alături
de oameni. Judecata limpede şi voinţa de neclintit o însoţesc în descoperirea adevărului: ,,Mai ales dacă-
i pierit, cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur". Face popasuri la Călugăreni, la Fărcaşa,
la Dorna. Se informează, interpretează răspunsurile, dezvăluind o intuiţie psihologică pătrunzătoare.
Bună cunoscătoare a firii omeneşti, ea ştie să se comporte firesc în situaţii dintre cele mai diverse.
La botezul întâlnit, îşi ascunde grija, simulând veselia: ,,Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită". La Dorna
află că omul ei a cumpărat trei sute de oi. Cumpănind şi punând lucrurile cap la cap, femeia găseşte
urma oilor şi a tovarăşilor lui Nechifor: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţiu: ,,Gândurile i se limpezesc. La
Sabasa fuseseră cu turmele trei stăpâni, iar la Suha doi …". Între Suha şi Sabasa, în râpa de sub Crucea
Talienilor, Vitoria găseşte cheia adevărului. Scena găsirii câinelui Lupu, la Sabasa, este de o
pătrunzătoare observaţie psihologică. Scriitorul este atent la reacţiile femeii, dezvăluind ce se petrece în
sufletul ei: ,,Femeia avea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din
fiinţa celui prăpădit". Lupu îi conduce spre rămăşiţele lui Nechifor Lipan. Cu fineţe şi discreţie, scriitorul
notează puternicele trăiri sufleteşti: ,,Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi luceau ochii - acolo, jos, în
râpă se aflau rămăşiţele bărbatului ei iubit". Toată durerea sufletului femeii se concentrează într-un
strigăt grozav:,,- Gheorghiţă!", dar nu se referea la băiat, ci la Nechifor, numele lui adevărat fiind
schimbat în urma unei boli.
Când sicriul este coborât în groapă, femeia trăieşte un sentiment de disperare, ştiind că ,,n-are
să-l mai vadă până la învierea din veci" şi a strigat după cel mort cu atâta durere: ,, - Gheorghiţă. De ce
m-ai lăsat?!" încât toţi cei prezenţi s-au cutremurat.
Păstrându-şi luciditatea, Vitoria înţelege că scopul ei nu s-a împlinit. Scena demascării
ucigaşilor, la praznic, dovedeşte adevărata măsură a inteligenţei, a abilităţii şi a tactului Vitoriei. Femeia
susţine că Nechifor i-a vorbit, mărturisind ce s-a petrecut. Vitoria relatează cu precizie cum a fost omorât
soţul ei. Cu o logică impecabilă, gradat, prin vorbe usturătoare, abuzive, ea îi strânge psihologic pe
făptaşii crimei, fără scăpare:,, - Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a
lovit pe tatăl tău". În prezenţa mesenilor, munteanca împlineşte judecata dreaptă: ,,fâlfâi cu braţele ca
din aripi după el (Bogza) şi, ţâşnind către prag, ţipă: ,,Gheorghiţă! Dă drumul câinelui". Ea îi cere fiului
să lovească în mod pedepsitor pe ucigaş, care face mărturisiri complete. Scena răzbunării lui Nechifor
de către mamă şi fiu e plină de măreţie, simbolizând triumful dreptăţii.
Vitoria şi-a împlinit toate datoriile: cea faţă de soţ, prin pedepsirea ucigaşului, dar şi cea
creştinească, prin înmormântarea lui Nechifor conform obiceiului. Desprindem în comportamentul
femeii o întreagă filozofie de viaţă, ca în balada ,,Mioriţa": măsură în toate, demnitate, echilibru.
Împlinindu-şi datoria, ea consideră că viaţa trebuie să meargă înainte, deşi crede că murise odată cu
soţul ei: ,,Ş-apoi după aceea ne-om întoarce la Măgura ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat".
Personaj tipic pentru personalitatea ţărănească străveche, Vitoria Lipan reprezintă un model, prin
cultul adevărului, al dreptăţii şi al tradiţiei.
 Profesor Raluca Iancău

Folosirea cu abilitate de către autor a stilurilor direct şi cel indirect liber, face ca personajele
sadoveniene să devină viabile, mişcându-se firesc într-un univers al lor, atmosfera patriarhală fiind
realizată atât prin descrierea directă a unor peisaje şi obiceiuri, cât şi prin apelul la arhaisme sau
regionalisme: ,,oable", ,,răbuş", ,,valţ", ,,chimir", ,,răvaş", ,,baci", ,,obacă", ,,coştei", ,,şindrilite".
Despre Vitoria Lipan criticul Pompiliu Marcea (Umanitatea sadoveniană de la A la Z,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1977) scria: ,,Această munteancă extraordinară rezumă, parcă, firea
românească şi destinul nostru, trecând prin greutăţi incredibile, dar luând de fiecare dată de la capăt
viaţa, cu îndârjire sporită".
„Vitoria Lipan vine dinspre mit spre istorie, ca un abate de Marenne a rebours. Şi se descurcă
perfect, fiindcă, în mare parte, distanţa dintre cele două «ţări» ţine de iluzie. Structurile lor s-au
amestecat de mult. Chiar faptul că Vitoria caută adevărul şi dreptatea ne arată că mandatul pe care şi-l
asumă e mai puţin de ordin transcendental decât etic: iar mijloacele folosite întăresc sentimentul că ne
mişcăm în domeniul socialului şi psihologicului mai mult decât în acela al sacrului. «Semnele» de care
ascultă Vitoria sunt în mare parte desacralizate. Cu excepţia visului în care-l vede pe Lipan de la spate,
tot restul e lipsit de mister.”
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1998
,, … un roman de dragoste, înfăţişând o puternică pasiune erotică femeiască, pasiune împlinită,
pozitivă, consecventă …"
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui M. Sadoveanu, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1978
„Capodoperă de întinderea unei nuvele mai ample, Baltagul e romanul căutării urmelor, implicit
un epos al oieritului, adică al căutării altor urme, - în conştiinţe – într-o zonă de simili-rezervaţie
naturală.”
C-tin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1981

Nechifor Lipan (personaj principal)

Nechifor Lipan este eroul absent al romanului ,,Baltagul”, în jurul căruia se organizează toate
acţiunile Vitoriei, în drumul spre căutarea adevărului.
În caracterizarea lui Nechifor Lipan se utilizează procedeul măştilor, căci el va fi prezent doar
prin discuţiile sau evocările celorlalţi. El revine la viaţă retrospectiv, din amănunte ce se adaugă mereu.
Lungile zile de aşteptare ale Vitoriei îl readuc în memoria acesteia. Torcând pe prispă, ea îşi
aminteşte de soţul ei, de viaţa grea de oier. Naratorul nu-l descrie în mod individual pe Lipan, ci aflăm
trăsăturile fundamentale ale personajului din portretul colectiv al oamenilor de la munte: ,, …locuitorii
aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în
suferinţă ca şi-n ierni cumplite, fără griji şi bucurii … plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la
începutul lumii … venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o
inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa şi acel Nechifor
Lipan care acum lipsea."
Se observă abundenţa comparaţiilor, deosebit de sugestive. Aşadar, se conturează profilul moral
al munteanului: un om harnic, deprins cu greutăţile, care-şi iubeşte familia şi meleagurile natale. Aşază
la loc de cinste munca, dar îi plac şi petrecerile: ,,Şi lui îi plăcea să beie un pahar cu alţi munteni."
Prin portretul fizic prezentat, autorul subliniază starea socială şi apartenenţa geografică a
personajului: ,,Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, până la genunchi şi era
încălţat cu botfori", în timp ce Vitoria, soţia lui, îi întregeşte calităţile fizice, accentuându-le pe acelea
 Profesor Raluca Iancău

ce i se păreau deosebite: ,,mustaţa aceea neagră şi … ochii aceia cu sprâncenele aplecate şi …toată
înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă", la toate acestea se gândea ea, căci ,,Lipan era dragostea ei de
douăzeci şi mai bine de ani".
Treptat, se completează portretul moral: ,,era meşter la vorbă" (semnificativ e mitul cosmogonic,
prin care începe romanul); este ,,vrednic român". În relaţiile cu familia este iubitor, dar uneori devenea
aspru, încât Vitoria trebuia să îndure ,,fără să crâncenească bătaia bărbatului ce voia să-i scoată unii din
demonii care o stăpâneau." Portretul lui Nechifor se conturează din memoria afectivă a Vitoriei. Uneori,
trebuie să-l apere pe Gheorghiţă când în ochii lui Lipan ,,erau nouri de vreme rea". Ea îşi mărturiseşte
dragostea pentru soţ: ,,Aşa-i fusese drag în tinereţe Lipan, aşa-i era drag ş-acum, când avea copii mari
cât dânşii" sau ,,Căci eu, dragă Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost
mulţămită şi înflorită cu dânsul", dar îl judecă pentru infidelitate: ,,Într-un an au fost ochi negri, într-
altul nişte ochi albaştri de nemţoaică.".
Astfel, pe traseul parcurs, stând de vorbă cu cei care l-au cunoscut, Vitoria află multe despre soţ,
chipul şi firea lui îmbogăţindu-se: era ,,om vrednic şi fudul" - spunea un crâşmar - ,,care nu se uita la
parale, numai să aibă toate după gustul lui". Este curajos, ,,nu-i păsa de oamenii răi, căci avea pentru ei
pistoale încărcate în desagi”. Câteodată, iubea singurătatea nopţii: ,,Îi plăcea să umble pe lună şi cânta
din solz, ca să nu-i fie urât." Sufletul Vitoriei înfloreşte când vorbeşte de Nechifor, ,,bărbat fără frica
răilor". ,,De hoţi nu se temea: avea stăpânire asupra lor."
Bărbatul cu căciulă brumărie este apreciat de toţi cei întâlniţi de Vitoria ca ,,fiind cinstit,
plătindu-şi datoriile, iubitor de animale: ş-a hrănit el cu mâna lui un câine pe care-l avea…".
Personaj desprins, parcă, din paginile legendelor sau ale baladelor, Nechifor are o istorie
deosebită a numelui. Bolnav fiind când avea numai patru ani, copilul a fost salvat printr-o pasă magică.
Precum Lazăr, s-a ridicat dintr-o suferinţă grea, ca din moarte. În mod simbolic, mama l-a vândut
vrăjitoarei satului, pe un bănuţ de argint, trecându-l peste fereastra casei ca peste un prag al morţii.
Vrăciţa l-a descântat şi i-a schimbat numele din Gheorghe în Nechifor, ,,ca să nu-l mai cunoască bolile
şi moartea". Observăm procedeul caracterizării prin nume, căci prenumele Nechifor îşi află originea în
cuvintele greceşti Nike - phoros - ,,purtător de victorie", la fel ca prenumele soţiei, Vitoria (formă
regională de la Victoria).
Chiar şi după moartea violentă a lui Nechifor, spiritul acestuia continuă să vegheze asupra casei
şi a familiei, conducându-şi soţia în toate acţiunile: ,,În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute
câinele, Vitoria cunoscu o altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială că de la Nechifor
Lipan. El - se înţelege lesne - nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i
dădea îndemnuri".
Alături de spiritul bărbatului dispărut, Vitoria se simte întărită şi de credinţa în Dumnezeu: ,,Să
ştii, dumneata, că eu am pornit după semne şi porunci." Cunoscând acţiunile şi gândurile soţului ei,
pentru a da autenticitate, la praznic povesteşte tuturor cum s-a petrecut omorul, spunând că ştie de la
Lipan: ,,Eu cred aşa, domnule Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal, pe drumul Stânişoarei şi se
gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost de faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cât am
stat cu dânsul, atâtea nopţi în râpă … Mi-a spus cum a fost …".
În visul muntencei, de dinaintea călătoriei, repetat, Lipan era mereu întors cu spatele la ea şi la
lume, traversând o apă neagră, în asfinţit, simbol al râului morţii. Spiritul lui se va întoarce cu faţa spre
ea numai atunci când femeia, reconstituindu-i itinerarul pas cu pas, se va apropia de locul dramei: ,,Îi
fac toate slujbele rânduite, să i se liniştească sufletul. Acum mi s-a arătat în vis cu faţa şi mă cheamă."
Pentru Vitoria moartea soţului îi încheie prematur ciclul existenţial: ,,Se socotea moartă, ca şi
omul care nu era lângă dânsa." Fără Nechifor, femeia înţelege că va mai avea de trăit ,,puţine zile, cu
nour."
 Profesor Raluca Iancău

Personaj emblematic, simbolizând destinul muntenilor care au ,,rădăcinile adânc înfipte ca şi

bradul", Nechifor Lipan formează, în pofida destinului crud, alături de Vitoria, cuplul ce semnifică, şi
onomastic, triumful iubirii asupra tragicului existenţial.

Gheorghiţă (personaj secundar)

Opera literară ,,Baltagul" este un bildungsroman, în care novicele - Gheorghiţă - descifrează

căile vieţii cu ajutorul personajului iniţiatic, Vitoria, care, ferm, hotărăşte: ,, Iau cu mine şi pe băiet, să
am alături, o putere bărbătească! Mâini dau faurului o bucată de fier, să bată din el baltag …!". Vitoria
ştie că Gheorghiţă trebuie să se pătrundă, în această trecere de la copilărie la maturitate, de la o condiţie
la alta, de spiritul tatălui său, pe care, în final, îl priveghează: ,,Iar eu duc spre soţul meu flăcău mândru
şi voinic …"
Frumosul flăcăuaş al familiei Lipan este prezentat direct, amintind parcă de versurile ,,Mioriţei":
,,Mândru ciobănel,/Tras printr-un inel". La cei şaptesprezece ani, Gheorghiţă ,,era flăcău sprâncenat" şi
avea ochii căprui ai mamei sale. Aspectul fizic dezvăluie şi o trăsătură morală - inocenţa: ,,Întorcea un
zâmbet ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara". Portretul moral se conturează treptat, din
faptele, atitudinile şi vorbele flăcăului. Este preferatul mamei, care ,,îl ocrotea şi-l apăra de câte ori în
ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea". Fiind harnic şi priceput în ale oieritului, Nechifor îl trimite, în
semn de mare încredere, la turma care coborâse la baltă pentru iernat, unde trebuia să fi rămas până la
sosirea tatălui de la Dorna. Ştiind carte, tânărul îi scrie mamei o scrisoare spre a o linişti. Dar, când este
chemat degrabă acasă, de către mama lui, înţelege că situaţia familiei e gravă, îngrijorarea acesteia având
temei.
Gheorghiţă se află la vârsta ieşirii din copilărie şi a iniţierii, după cum îl avertizează mama lui:
,, … pentru tine de aici înainte începe a răsări soarele…". Vitoria subliniază responsabilitatea ce-i revine:
,,Înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul
tău".
Educat în spiritul respectului faţă de familie şi părinţi, Gheorghiţă este ascultător, sfios şi supus
mamei, de care se simte ataşat profund. O admiră pe mamă pentru stăpânirea de sine şi pentru experienţa
de viaţă, care îi dau o aură de atoateştiutoare: ,,Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare, cunoaşte gândul
omului".
Drumul maturizării este parcurs treptat de către tânăr. Povăţuit de mama lui, Gheorghiţă găseşte
în el însuşi forţa necesară. Curăţând zăpada cu o lopată de lemn ,,deodată simţi în el o putere şi îndârjire
şi nu se opri până ce nu-l birui ca pe o fiinţă."
Autorul notează cu fineţe transformările pe care le parcurge tânărul în acest drum al iniţierii.
Deşi nu poate desluşi toate gândurile mamei legate de călătorie, se supune hotărârii ei, aşteptând sfat de
la ea: ,,M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială … M-oi duce dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi
cum; ca să ştiu ce să fac".
Are impresia că este prea greu ceea ce i se cere: ,,Pentru o tinereţe ca a lui cade grea sarcina
gospodăriei." Momentul responsabilităţii e decisiv în formarea sa: ,,acu a intrat la slujbă grea şi la
năcaz". Îşi aminteşte de clipele fără griji ale copilăriei: ,, …pârâul cu bulboanele au fost ale lui
…poveştile la stână, sara …mirosul de fân…".
În drumul formării ca bărbat, Gheorghiţă înţelege că mama lui e un model demn de urmat. De la
ea învaţă cunoaşterea semnelor vremii, firea oamenilor, dobândind capacitatea de a se adapta unor
situaţii neprevăzute. Drumul alături de mama lui înseamnă o necesară ucenicie a vieţii, spre a putea
înfrunta realitatea dură şi neiertătoare.
 Profesor Raluca Iancău

Decisive în maturizarea flăcăului sunt două scene memorabile din roman: veghea din râpă a
osemintelor tatălui său, precum şi lovirea ucigaşului cu baltagul.
Momentul descoperirii cadavrului tatălui său dezvăluie caracterul personajului printr-o fină
analiză psihologică: ,,O nelinişte fierbinte i se porni din măruntaie şi-l fulgeră în creştet …Sângele şi
carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări". Metaforele sunt
deosebit de expresive: paşii, zborurile, chemările, toate îl conduc pe tânăr spre momentul dreptăţii.
Privegherea mortului, de unul singur, până mama va rândui cele cuvenite, îi provoacă o spaimă
atât de mare, încât îşi face curaj, vorbind ,,fără noimă", cu câinele şi cu calul. Aceste momente sunt
ultimele semne ale sufletului de copil, căci din aceste încercări tânărul va ieşi călit, fapt accentuat în
scena finală, când împlineşte curajos dorinţa mamei şi datoria lui faţă de tatăl ucis: ,,Împuns de alt ţipăt
al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului".
Când Gheorghiţă mânuieşte baltagul, actul de iniţiere s-a terminat, flăcăul intrând în rândul
bărbaţilor: ,,Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu urechea baltagului, în frunte".
Tânărul şi-a împlinit datoria, drumul iniţierii s-a încheiat. Gheorghiţă moşteneşte înţelepciunea
mamei şi preia, hotărât, rolul de urmaş demn al celor care nu mai sunt.
La sfârşitul călătoriei Gheorghiţă este definitiv transformat. Adolescentul delicat, nedesprins
încă din universul copilăriei este acum un tânăr energic, dinamic, având conştiinţa propriei personalităţi,
a propriei valori. Responsabilitatea a fost asumată.(G.M)

Calistrat Bogza (personaj episodic)

Personaj episodic, Calistrat Bogza, oier din Măgura Tarcăului, este prezent doar în finalul romanului.
El este ucigaşul lui Nechifor Lipan şi va fi demascat de către soţia oierului ucis, Vitoria.
O caracterizare directă, sumară i se face asasinului de către persoanele cu care Vitoria intră în contact
în drumul parcurs în căutarea soţului dispărut. „Buza de iepure” de care îşi amintesc cei ce l-au văzut în
preajma lui Nechifor constituie un indiciu pentru femeie în identificarea ucigaşului. Conform
înţelepciunii populare, persoanele însemnate sunt mesagerii diavolului care îi îndeamnă la rău.
Deznodământul surprinde momentul în care masivul Calistrat Bogza cade victimă unei legi nescrise
„Moarte pentru moarte”. Vitoria face praznic pentru sufletul lui Lipan şi-i invită şi pe cei doi ucigaşi
(complice la crimă este Ilie Cuţui). Cuvintele ei iscoditoare îl supun pe Bogza la o puternică tensiune
psihologică, nevoit fiind să-şi dezvăluie faptele. Vitoria pune întrebări viclene şi iscusite, apoi
pretextând că mortul i-a comunicat cum s-au petrecut faptele, relatează cu uimitoare precizie toate
detaliile crimei, mijloc indirect de caracterizare a ucigaşului, prin fapte şi comportament: „Şi-a tras de
la subsuoara stângă baltagul (n.n. Calistrat Bogza) şi, păşind ferit cu opincile pe carare, a venit în
dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici
un trunchi. [...] Întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului, împingându-l în râpă”.
Cerând baltagul de la Calistrat Bogza, ea îl incită pe făptaş prin întrebarea: „Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa
la baltag? Întreabă ea după aceea, râzând; este scris pe el ceva?”, ca apoi să constate cu mirare: „mi
se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Bogza se pierde cu firea şi
devine violent.
Gheorghiţă, fiul Vitoriei şi al lui Nechifor, este cel care finalizează actul dreptăţii, lovindu-l cu baltagul
pe Calistrat Bogza: „feciorul mortului simţi crescând în el o putere mai mare şi mai dreaptă decât a
ucigaşului [...] Îl lovi scurt cu muchea baltagului în frunte”. Câinele, ajutor important în descoperirea
cadavrului, „se repezi la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”. Ucigaşul îşi mărturiseşte
crima şi-i cere iertare Vitoriei: „fac mărturisire să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan
şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie, dar întocmai aşa
 Profesor Raluca Iancău

este”. Motivul este şi el mărturisit de către omul aflat în pragul morţii: „Am făcut fapta asta ca să-i luăm
oile”. Vinovat, Bogza încearcă să îndrepte, atât cât este omeneşte posibil, lucrurile: „acum turma
oierului să se întoarcă înapoi, după dreptate...”.

Ilie Cuţui (personaj episodic)

Ilie Cuţui, personaj episodic al romanului, este, ca şi Calistrat Bogza, oier din Măgura Tarcăului.
Cunoscut de către cei de la care Vitoria află informaţii despre soţul dispărut, ca „om al locului”,
personajul este complice la crimă. Deşi nu el este cel care ucide, în adevăratul sens al cuvântului, ci
Calistrat Bogza, tovarăşul său de drum, Ilie Cuţui participă indirect la asasinat. După supoziţiile Vitoriei,
înainte să fie înfăptuită crima „Unul (n.n. Ilie Cuţui) dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să
bage de samă dacă nu s-arată cineva. [...] Când cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nicio grijă,
că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul.”.
Pe fondul acestei atmosfere tensionate, în care Vitoria relatează cu uimitoare precizie toate detaliile
crimei celor doi, Ilie Cuţui, ca de altfel şi Calistrat Bogza, îşi mărturiseşte fapta. Dreptatea va fi
înfăptuită: Bogza sfârşeşte răpus de baltagul lui Gheorghiţă, iar Cuţui este arestat de autorităţi.

baba Maranda (personaj episodic)

Universul sadovenian se desfăşoară într-o atmosferă de legendă în cadrul căreia tot ce este folclor:
descântece, vrăji, eresuri, solomonii, farmece, obiceiuri şi datini capătă valori nebănuite. Romanul
Baltagul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, datinile şi obiceiurile ţăranului român, modul lui
de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
Baba Maranda este unul dintre personajele episodice ale romanului Baltagul. Ghicitoare şi vrăjitoare a
satului, ea locuia într-o „căsuţă ca o ciupercă, singură pe toloacă”, dincolo de un dâmb care o despărţea
de restul satului.
La ea apelează Vitoria după ce află de la preotul Dănilă că întârzierea soţului, Nechifor, este cauzată de
participarea la unele petreceri. Fără a crede, Vitoria face următoarea vizită ghicitoarei, baba Maranda, o
autoritate morală a satului alături de preot. Ca să pătrundă în casa babei, Vitoria îşi alege timpul cel mai
potrivit: pe înserat, când nimeni n-o poate vedea. Zăreşte de departe „câteva fire de lumină trimise spre
vale printr-un geam cât palma” care stăbat întunericul din cimitir. Vitoria pătrunde în casă temătoare şi
observă în detaliu interiorul: o laiţă în capătul căreia, pe sub perne şi polcăzi, se zărea o ladă mare
„braşivenească înflorită în roşu” de care atârna „o lăcată grea în bălămăli tari”. Florile uscate
îngrămădite prin colţuri şi în grindă degajau un miros de aer închis care se amesteca cu cel al fumului.
Căţeluşa care „tot mârâia subţire în cotruţă” aminteşte Vitoriei de „vorbele” din sat: baba are ascuns în
ea „pe cel cu nume urât” şi „dacă-l spui şi n-apuci a-ţi face cruce cu limba îţi ia gâtul”. Femeia este
impresionată şi caută explicaţie pentru dimensiunile mici ale căţeluşei: „Trebuie să aibă dinţişori de
criţă pe care-i ascunde baba Maranda c-o cute neagră”.
Baba îi prezice eroinei, după ce uzează de unele „ştiinţi şi meşteşuguri”, că Nechifor ar fi părăsit-o
pentru o altă femeie cu „ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-au pus în prag şi nu-l lasă să
vină”, dar Vitoria ştie că nu este aşa. După vrăjitoare, întoarcerea lui Nichifor este posibilă doar o dată
cu moartea celeilalte. Sugestia babei: „să moară duşmanca”. Ritualul demonic propus de ghicitoare este
temporar acceptat de Vitoria: „să trimită spre acel loc o pasăre care strigă noaptea şi are ochi de om”.
Consultarea ghicitoarei dezvăluie în Vitoria o fire superstiţioasă, de altfel chiar credinţa ei în semne
prevestitoare şi în vise premonitorii o determină să bănuiască şi nenorocirea ce se abătuse asupra soţului
 Profesor Raluca Iancău

ei. Dar aşteptarea şi zbuciumul sufletesc erodează credinţa Vitoriei în puterea babei: „acum am înţeles
că demonul acela dacă-l are, e un prost, ori n-are nicio putere, de o lasă pe dânsa amărâtă şi calică şi
lipsită de toate”.
Vrăjitoria este demitizată prin însăşi figura babei Maranda. Parcă venind din alte vremuri, cu „ochii
mici”, cu „trupul greu” pe care „tremurau cărnile”, vrăjitoarea se plânge mereu de indiferenţa şi
zgârcenia oamenilor: „Vai de capul meu cum trăiesc eu aici! Nimeni nu mă ştie, nimeni nu mă vede,
nimeni nu-mi lapădă un braţ de lemne ori un pumn de făină. Numai când au o scârbă sau o boală îşi
mai aduc aminte de mine”. Concluzia Vitoriei cu privire la puterea babei este clară: „dacă ar avea putere
să-l ştie unde-i, ar avea putere să-l şi întoarcă”.

Daniil Milieş (personaj episodic)

Părintele Daniil Milieş este duhovnicului satului Măgura Tarcăului. Considerat o autoritate morală a
satului, la el apelează pentru prima dată Vitoria în aflarea veştilor despre soţul ei dispărut.
Astfel, după ce în sufletul ei bănuiala că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva rău, intrase „ca un vierme
neadormit”, Vitoria face prima vizită părintelui Daniil Milieş pentru un sfat. Un adevărat apostol
spiritual, mereu bun sfătuitor al credincioşilor, preotul îi ajută pe oameni în toate împrejurările.
Ospitalier şi plin de înţelegere, părintele „deschide larg uşa” în aşteptarea Vitoriei, pe care o întâmpină
cu braţele deschise.
Cu ajutorul caracterizării directe făcute de narator se realizează portretul fizic al preotului: „îşi flutură
barba pe deasupra pântecului. Era un om mare, plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt
îi era strâns pieptănat şi împletit în coadă, la ceafă. Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor”.
Însuşirile morale ale preotului sunt înfăţişate în continuare în operă în mod indirect, prin fapte, gânduri
şi atitudini. Înţelegător şi plin de sensibilitate el încearcă să îndepărteze suferinţa Vitoriei, semănându-i
în suflet nădejde: „Ce grijă? Caută-ţi de treabă. Omul se află la afacerile lui. Mâini – poimâini se-
ntoarce acasă cu chimirul plin. Îţi aduce de la Piatra o casâncă nouă de mătasă”.
După ce analizează lucid situaţia, luând în seamă toate argumentele femeii, încearcă să găsească un
răspuns: ar putea să fie bolnav sau să întârzie pe la petreceri, idee respinsă de eroină. Vitoria îl roagă să
scrie la Dorna, la căpitănie şi să ceară câteva lămuriri, deoarece el este „în pustia asta de munte şi primar,
şi subprefect”.
Tot la el, femeia merge să fie sfătuită cum să-şi asigure casa înainte de a pleca la drum, după ce îşi
deschide sufletul înaintea lui: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe
Nechifor Lipan”. Cucernică şi respectuoasă, Vitoria îi cere binecuvântarea, iar preotul se oferă să facă
o slujbă: „să cetesc la biserică, Dumnezeu are să facă lumină şi are să-ţi aducă pace”.
Prezent în multe momente cruciale din viaţa Vitoriei, părintele Daniil Milieş este un adevărat apostol
spiritual al satului. De altfel, femeia i se adresează cu apelativul „Sfinţia ta”.

Minodora Lipan (personaj episodic)

Roman mitic (mitul transhumanţei), monografic (al spaţiului muntenesc), de dragoste (o dublă dragoste:
Vitoria/ Nechifor, Minodora/ fiul dăscăliţei lui Topor), de formare a unui comportament uman, a unei
personalităţi (Gheorghiţă), „poliţist” al lumii rurale, după cum afirma George Călinescu şi chiar de
aventură, Baltagul rămâne o culme a literaturii naţionale.
Ca dimensiune, romanul se întinde pe 16 capitole, iar acţiunea urmăreşte drumul Vitoriei Lipan în
căutarea soţului dispărut. Deşi nu este o scriere de mari proporţii, acţiunea este complexă, desfăşurată
 Profesor Raluca Iancău

pe două planuri narative: unul principal, notat mai sus, altul secundar urmărind dragostea dintre
Minodora şi „fiul dăscăliţei lui Topor”.
Personaj episodic, Minodora este fructul iubirii dintre Vitoria şi Nechifor Lipan. Ea intră indirect în
scenă, încă de la început, când Vitoria, după ce îi alcătuieşte un scurt portret soţului dispărut, aminteşte
şi copiii familiei: Gheorghiţă şi Minodora.
Pe fată, Vitoria încearcă să-o educe în spiritul tradiţiei. O trimite la mănăstire pentru a-i desăvârşi
educaţia, dar o pregăteşte şi pentru viaţa de familie, încercând să-i insufle mentalitatea tradiţională. Fire
conservatoare, Vitoria respinge elementul modern în favoarea celui tradiţional. Când îşi dă seama că
Minodora e influenţată de nou, o ceartă şi-i corectează ţinuta: „Îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză, ardă-te
para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea
noastră trebuie să trăieşti şi tu...”.
Tot de tradiţie ţine şi respectarea rânduielii. Când greşeşte, Minodora este mustrată aspru: „Şi să te mai
prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gât pietre de câte cinci ocă...
N-ai mai învăţat rânduiala? nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt, ce-i bun...”
Fata este pusă la treburile gospodăreşti de către mamă, pregătind-o pentru momentul când va fi soţie.
Trebuie să ştie să pregătească mâncarea, să tragă lâna în darac, să facă ordine în gospodărie. Zestrea pe
care o va primi la nuntă este deja gata. Căsătoria este aproape: „să-ţi baţi să să-ţi scuturi perinile şi
lăicerele de zestre, căci în căţlegile ce vin am de gând să te mărit. Oi găsi eu un român aşezat cu casă
nouă în sat şi cu oi în munte”. Minodorei îi este insuflat respectul pentru muncă şi pentru familie. Mama
o educă în spiritul tradiţiei, dispunând aparent de viaţa sentimentală a fiicei ei: „Oricât ai lăcrăma, să
ştii că ginere ca feciorul dăscăliţei nu-mi trebuie” (n.n. Ghiţă Topor, de care fata era îndrăgostită).
Totuşi, setea de viaţă şi de iubire, transmise de la mamă la fiică, lasă loc rugăminţilor fetei: „Mămucă,
să nu mă dai după urât şi după bătrân, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata”.
Înainte de a pleca la drum în căutarea soţului, Vitoria o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratec şi o
lasă în grija călugăriţei Melania, la sfatul părintelui Daniil Milieş.
În final, după ce stabileşte dreptatea cu ajutorul lui Gheorghiţă, Vitoria decide ca la praznicul de
patruzeci de zile să o aducă la mormântul tatălui său şi pe Minodora: „Om aduce atuncea de la
mănăstirea Văraticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul”. Fire hotărâtă şi
întreprinzătoare, femeia nu renunţă la cele pe care le susţinuse înainte de plecare: „Ş-apoi după aceea
ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-
un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor”.

negustorul David (personaj episodic)

Un aspect ce reflectă civilizaţia arhaică este relaţia economică a vremii înfăţişată prin negustorie.
Negustorul David este personaj episodic al romanului Baltagul.
Prieten al lui Nechifor Lipan, David face afaceri cu produse pastorale: brânzeturi de tot felul, lână, piei
de miel, deşi avea crâşmă şi han în satul Călugăreni.
Sosit în satul Măgura, negustorul vine în casa Vitoriei însoţit de preotul Daniil Milieş şi de cârciumarul
satului, Iorgu Vasiliu aşa cum îi era obiceiul. An de an cumpăra de la Nechifor „marfă bună”. De data
aceasta este întâmpinat de femeie, care se dovedeşte ea însăşi o bună comerciantă. Îi oferă burdufuri de
brânză, „păpuşi afumate” şi piei de miel şi-i vorbeşte răspicat: „ştiu că ai câştigat destul de la dânsul
(n.n. Nechifor Lipan). Mai câştigă acum şi de la mine. Asta e meseria dumitale ca un negustor ce te
afli”. David „cercetează îndelung marfa”, apoi plăteşte ca un negustor cinstit şi o încarcă într-o „sanie
largă cu doi căluţi roibi”.
 Profesor Raluca Iancău

Bun cunoscător al firii umane, el surprinde zbuciumul şi neliniştea din sufletul Vitoriei. Farmecul ei
feminin nu este nici el trecut cu vederea de negustor. În şoaptă, el se confesează cârciumarului: „dacă
n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa
părintele Daniil”. Respectul faţă de unitatea sacră a familiei şi credinţa în Dumnezeu sunt trăsături
definitorii ale negustorului David.
Când Vitoria se hotărăşte să plece la drum împreună cu Gheorghiţă, David se oferă să le ţină tovărăşie.
Prietenos şi plin de gratitudine, negustorul caută ca prin discuţiile avute cu femeia să-i aline sufletul şi
să-i dea sfaturi care să o ajute moral: „Dumneta trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauţi”.
Înţelept, negustorul are o filozofie tonică despre viaţă şi adevăr. El cunoaşte Biblia („dar a stat de vorbă
cu el (n.n. Dumnezeu) un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise”), dar asta nu-l împiedică să
caute adevărul şi în semne, aşa cum a procedat şi Vitoria: „eu am pornit după semne şi porunci”.
Deschis către o largă cunoaştere şi informare, negustorul ajuns la Bistiţa se amestecă cu uşurinţă în
rândul celorlalţi negustori şi află informaţiile necesare pentru ca negustoria lui să nu cunoască eşec: „Am
vorbit cu nişte jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate câte sunt pe lumea asta. am aflat
preţul cerealelor la Galaţi, şi la Hamburg şi la Paris. La Dorna n-a fost niciunul în iarna asta...”
Atât moral, cât şi fizic, David întruchipează pe „negustorul ovrei” de la începutul secolului al XX-lea,
plasat la confluenţa dintre lumea patriarhală a satului moldovenesc de munte şi universul oraşului
invadat de elementele noii civilizaţii. „Nalt şi subţire”, îmbrăcat în straie nemţeşti, negustorul avea
„barbă şi musteţi tăiate rotunjit şi ţepos, parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş.
Stropituri mărunte de aceeaşi culoare îi pătau partea neblănită a obrazului”. (Raluca Iancău)