„POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ (CARACTERIZARE)

Integrate unei lumi ideale, personajele specifice basmului sunt purtătoare ale unor valori
simbolice, reprezentând binele și răul în diversele lor ipostaze, iar protagonistul luptă pentru impunerea
unor valori morale: adevărul, dreptatea, onestitatea, frumosul, curajul. Spre deosebire de textul popular, în
basmul cult, personajele reflectă viziunea despre lume a autorului. De aceea, în opera lui Ion Creangă,
autorul recurge la o umanizare a fantasticului. Viziunea sa este sintetizată de G. Călinescu în afirmaţia:
„basmul este o creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase”.

Reprezentative pentru viziunea despre lume a lui Ion Creangă rămân particularitățile de construcție
a personajului Harap-Alb, protagonistul basmului cult „Povestea lui Harap Alb”, publicat în revista
„Convorbiri literare” în anul 1877. Conform clasificării lui Vladimir Propp în lucrarea „Morfologia
basmului”, Harap-Alb reprezintă eroul.

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de ȋntȃmplări convenționale,

subiectul realizȃndu-se prin succesiunea unor motive narative specifice basmului: motivul împaratului fără
urmaş la tron, al superiorităţii mezinului, al probelor, al interdicţiei, al supunerii prin vicleşug, al animalelor
fabuloase, al obiectelor magice.

Autorul porneşte de la schema consacrată a basmului popular, pe care o redimensionează conform

propriei viziuni estetice. Ipostazele eroului(neinițiat, novice și inițiat) corespund, în plan compoziţional,
unor părţi narative, etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, asociată mezinului naiv, nepregătit să vadă
dincolo de aparenţe; parcurgerea drumului inițiatic, tânărul novice primind identitate; respectiv răsplata,
eroul devenind împărat.

Modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate de textul epic: directe și

indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter este evidențiată direct atât de narator, care afirmă despre el că
este „boboc în felul său la trebi de aieste”, cât și de Sfânta Duminică, potrivit căreia este „slab de înger”,
„mai fricos decât o femeie”. Caracterizarea indirectă este predominantă, imaginea eroului constituindu-se
treptat, prin acumulări de fapte, prin atitudini, gesturi şi prin limbaj, toate vizând în esenţă un demers
iniţiatic.

Din punct de vedere moral, personajul întruchipează principiul binelui angajat în lupta împotriva
răului și, fără a străluci prin vitejie sau istețime, triumfă datorită unei virtuţi funciare: bunătatea (deși lipsa
de maturitate este drastic sancționată după ce părăsește spațiul protector, împărăția). Psihologic, stările sale
sufleteşti sunt contradictorii: plânge, se mânie sau dimpotrivă, este jovial în relația personajele himerice.
Dacă, inițial, trece proba milosteniei în urma unor ezitări, ulterior ocrotirea furnicilor este un impuls
lăuntric. Social, deşi este fiul craiului, pentru a ajunge împărat este supus unor probe, basmul fiind un
bildungsroman construit în jurul motivului călătoriei inițiatice, al devenirii spirituale a eroului.

În alcătuirea personajului, modelul popular este numai un pretext, întrucât Creangă regândește
condiția eroică. Astfel, răul nu este înfrânt prin luptă directă, iar Harap-Alb nu are însușirile supranaturale
ale unui erou tipic, faptele care depășesc sfera realului fiind săvârşite de adjuvanţi. Personajul eponim
rămâne la limita umanului și este o sinteză de calităţi (generozitate, toleranţă, onoare, prietenie) şi defecte
(naivitate, frică, neîncredere). De aceea, principala trăsătură a personajului este caracterul său profund
uman.

O primă secvență semnificativă pentru trăsătura definitorie a eroului (caracterul său profund uman)
este episodul narativ al întâlnirii cu Sfânta Duminică (personaj donator, miraculos, ce apare sub chipul unei
bătrâne cerșetoare), din incipitul basmului. Fiul craiului își probează naivitatea, orgoliul, superficialitatea,
ghidându-se după aparențe. O miluiește însă pe bătrână, care îi oferă, drept răsplată pentru milostenia sa,
sfatul de a lua „calul, armele și hainele” cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. (El primește obiectele
magice, care poartă semnele trecerii timpului: „armele ruginite”, „straiele ponosite”, „calul răpciugos”.)
Astfel, eroul se dovedește consecvent, căci discursul demobilizator al craiului nu îl face să se răzgăndească
şi perseverează în dorinţa de a-şi încerca şi el norocul, dar şi naiv, neîncrezător în cuvintele bătrânei sau în
puterile calului. În aparență neajutorat, mezinul dobândeşte atributele războinicului depăşind proba
curajului la care tatăl supusese feciorii. Deghizat într-o piele de urs, el îi așteaptă pe feciori sub un pod,
simbol pentru trecerea către o nouă etapă existențială.

(O a doua secvență semnificativă este…)Prima probă din timpul călătoriei de inițiere este
întâlnirea cu Spânul în pădurea-labirint, topos ambivalent, al morții și al renașterii: „de la un loc se
închide calea și încep a i se încurca cărările”. (Elementul de originalitate din această secvență constă în
faptul că răul este întruchipat de o ființă umană, spre deosebire de basmele populare, când răul era
întruchipat de alte ființe, aparținând altor regnuri.) Întâlnirea cu Spânul, „omul şugubăț”, are un rol
esenţial formarea eroului, personajele fiind caracterizate în antiteză. Spânul, falsul-erou, este omul
însemnat, spiritul mefistofelic deghizat în fiinţă umană, cu o identitate abiografică, ce dispune de forță
argumentativă. Acesta este capabil să își schimbe înfățișarea și timbrul vocii, însă nu și condiția de om-
spân. Incapabil de a discerne esența de aparență, fiul de crai îl acceptă drept călăuză prin pădurea-labirint
„pe spânul din urmă”, care se folosește de mijloace banale pentru a uzurpa personalitatea mezinului.
Coborârea în fântână, asociată coborârii în infern obligatorie pentru orice erou civilizator, este
echivalentă cu schimbarea de identitate, întrucât eroul devine din fecior de crai sluga spânului și intră sub
incidența unui jurământ. Numele primit, Harap-Alb este o alăturare oximoronică ce reflectă noul statut
social/ situația paradoxală a acestuia.: Harap conotează aparenţa umilă, inferioară, iar alb semnifică esenţa
nobilă, superioară. Schimbând identitatea eroului, autorul amestecă intenţionat planurile ierarhice pentru a
scoate la lumină existenţa autentică a personajului.

Ajunşi la curtea Ȋmpăratului Verde, Spȃnul ȋl supune pe Harap-Alb la trei probe, ultima fiind
superioară, ca dificultate, celorlalte: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului, a pielii cu pietrele prețioase
din Pădurea Cerbului și a fetei Împăratului Roș. (Primele două probe, construite simetric, sunt trecute cu
ajutorul Sfintei Duminici, spaţiile în care trebuie să pătrundă fiind izolate, inaccesibile: Grădina Ursului
este așezată într-un ostrov simbolizând legătura dintre lumea reală şi cea mistică, iar Pădurea Cerbului este
un spaţiu sacru, drumul spre aceasta avănd un sens ascensional. În faţa forţelor primitive ale ursului şi ale
cerbului, eroul dovedeşte iscusinţă şi tenacitate.)

Pe drumul spre curtea Împăratului Roş, marcat prin reiterarea motivului podului, eroul își găsește
ajutoare în personajele himerice, cu trăsături hiperbolizate, care vor îndeplini rolul adjuvanţitor: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lați-Lungilă (forţe primordiale ce reprezintă fantasticul
antropomorfizat/ expresii alegorice ale unor trăsături umane). Cea mai amplă secvenţă narativă este aceea a
probelor depășite la curtea Împăratului Roş, Creangă supralicitând procedeul triplicării: camera încinsă,
ospăţul cu dimensiuni cosmice, separarea macului de nisip, identificarea fetei de împărat, proba
priveghiului. Fata Împăratului Roș. impune o ultimă probă – are un caracter inedit, nefiind o probă pentru
erou, ci o probă pentru adjuvanți: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr
dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”.

La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, are loc recunoașterea și transfigurarea eroului, dar și
demascarea și pedepsirea falsului erou (situația finală). Spânul, demascat de fată, „o farmazoană
cumplită”, îi taie capul lui Harap-Alb și îl dezleagă astfel pe erou de jurământul supunerii, semn că inițierea
este încheiată. Moartea eroului este una simbolică, el îşi recapătă identitatea în urma unui ritual de înviere
săvârșit de fată cu ajutorul obiectelor magice - ritualul amintește de mitul lui Osiris. Pentru vrednicia lui,
primește răsplata cuvenită: nunta și împărăția, ceea ce confirmă/ desăvârșește maturizarea.

În concluzie, Ion Creangă pleacă, în alcătuirea personajului eponim, de la ipostaza eroului din
basmul popular, însă se distanțează de aceasta prin valorificarea unor elemente realiste. Harap-Alb este un
personaj dilematic, aşezat în situaţii limită, întrupând o serie de trăsături contradictorii: naiv, neîncrezător,
dar şi devotat, generos, milos. „Povestea lui Harap-Alb” e un chip de a dovedi ca omul de soi bun se
vadeste de sub orice strai si la orice varsta” (G. Calinescu).