„O SCRISOARE PIERDUTĂ ” DE I. L.

C ARAGIALE (ARGUMENTARE )
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, având deznodământ fericit. Elementul
esențial în declanșarea efectului comic este contrastul dintre aparență și esență, dintre pretenții și
realitate, dintre așteptări și rezultate. Se remarcă atitudinea ridiculizantă a autorului, exprimată prin
intermediul personajelor și al dialogului dramatic.

Prin textele sale, I. L. Caragiale creează imaginea unei lumi pitoreşti în care jocul aletoriu al
norocului, al întâmplării are un rol hotărâtor. Personajele sale și-au pierdut identitatea, au fost reduse
la scheme morale și proiectate într-o lume a iluziei. Universul moftologic, „lumea fără carne, fără
oase, fără trup”, se configurează cu precădere în discursul polifonic al comediilor.
Reprezentativă pentru specia comedie este opera „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale,
piesă inspirată de farsa electorală din 1883, reprezentată pe scenă în 1884 și publicată în 1885 în
revista „Convorbiri literare”. Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, piesa conturează
un univers moftologic, inspirat de imaginea burgheziei românești din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea.
Tema comediei este reprezentată de competiția politică, nu însă de idei, ci de ingeniozitate în
descoperirea mijloacelor prin care se poate obține un avantaj, biruința însemnând un loc în Camera
Deputaților.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere
politica se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic „o
scrisoare pierdută”, pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea
întâmplării, cât și repetabilitatea ei, evidentă prin pierderile succesive ale aceleiași scrisori,
amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în privința
amplorii timpului și spațiului derulării acțiunii. Așadar, acțiunea comediei este plasată „în capitala
unui județ de munte” și se desfășoară pe parcursul a trei zile. Indicele de timp, „în zilele noastre”,
este vag precizat/ determinat, satira la adresa defectelor lumii câștigând caracter general valabil.
Conflictul dramatic principal este unul exterior și constă în confruntarea pentru puterea
politică, a două forțe opuse: reprezentanții partidului (de guvernământ)aflat la putere (prefectul Ștefan
Tipătescu, Zaharia Trahanache – președintele grupării locale a partidului și Zoe, soția acestuia), care îl
susțin în alegeri pe Tache Farfuridi, respectiv gruparea independentă, care susține candidatura lui Nae
Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Acest conflict principal
este particularizat prin altele secundare: între cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu și reprezentanții
puterii locale, între Tipătescu și Zoe. Situația conflictuală se intensifică treptat, procedeul fiind numit
de Henri Bergson „tehnica bulgărelui de zapada”.
Textul este structurat în patru acte, iar întreaga acțiune se dezvoltă pe baza comicului de
situație. În funcție de pierderea și de găsirea scrisorii de amor pe care Tipătescu i-o adresează Zoei,
atitudinile și comportamentele personajelor se schimbă total. La început, documentul ajunge în
mâinile lui Cațavencu, care o folosește drept instrument de santaj, amenințând cu publicarea în cazul
în care nu primește sprijin în cadrul alegerilor. Totuși, de la Centru este impus un alt candidat,
Agamiță Dandanache, iar scrisoarea este pierdută de Cațavencu și restituită, prin intermediul
cetățeanului turmentat, „andrisantului”. Se remarcă, totodată, simetria clasica a intrigii, întrucât
„scrisorica” ajunge atât la început, cât și la final, la cetățeanul turmentat.
Semnificativ pentru tema comediei este episodul (din actul I, scena IV) în care Zaharia
Trahanache îi reproduce lui Tipătescu conținutul scrisorii de amor, Zaharia arătându-se convins că
scrisoarea este o plastografie. În această secvență, se dovedește un personaj polifonic, trăiește
simultan trei roluri diferite. Astfel, joacă rolul lui Cațavencu, „stimabilul” la care se dusese pentru a
vedea „docomentul”, rolul lui Tipătescu, autorul scrisorii și, totodată, se joacă pe sine. Trahanache
este atent la explicitarea deicticelor pentru a evita echivocul: „eu (adică tu)”. Episodul accentuează
ideea că Trahanache mimează naivitatea și cunoaște adevarul, dar trăiește conform afirmației „Într-o
soţietate fără moral şi fără prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!”. Credulitatea exagerată
poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de „diplomație”, prin
care păstrează onoarea familiei și bunele relații cu prefectul. Simțul său etic pare însă adânc ultragiat:
„ Așa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi.”. Calmul său contrastează cu zbuciumul lui
Tipatescu, care trădează impulsivitate.
Un alt episod reprezentativ pentru conflictul derizoriu al jocului de interese este cel final,
când, după ce trimisul de la Centru se impune în alegeri, interesele contrare ale personajelor se
armonizează: „Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu și lui Dandanache, care se
strâng în brațe, în mijloc.”. Conflictul dintre taberele politice are dimensiune comică, iar absurdul
situației este evident: deși ținuseră discursuri electorale, nici Farduridi, nici Cațavencu nu sunt
anunțați drept candidați.. În fond, toți eroii sunt niște vânători de profituri, într-un regim „curat
constituțional”. Pretinsa împăcare a foștilor adversari politici în sunetele fanfarei militare nu este
decât o satiră la adresa mecanismului iremediabil viciat al vieții politice. Indicațiile scenice surprind
agitația personajelor lipsite de substanță, cunoscută fiind preferința lui Caragiale pentru carnaval:
„urale și ciocniri”, „urale tunătoare”.
Personajele se constituie în tipologii și se dezvoltă clasic, în linii esențiale predictibile.
Dincolo de încadrarea în tipologii, personajele lui Caragiale ies din cadrul strâmt al comediei clasice,
autorul având capacitatea de a individualiza personajele. Astfel, Ștefan Tipătescu nu este numai
junele prim, ci este un personaj-raisonneur, care se distanțează de lume și o amendează critic, având
conștiința unei societăți corupte. Zaharia Trahanache, departe de a fi tipul încornoratului naiv, se
dovedește lucid, cu o intuiție remarcabilă și un simț pragmatic infailibil: „Într-o soțietate fără moral și
fără prințip... trebuie să ai și puțintică diplomație!”. Cațavencu, demagog al cărui patriotism este de
paradă, se dovedește agresiv și inflexibil atunci când are scrisoarea, însă umil și lingușitor atunci când
o pierde. Farfuridi este întruchiparea demagogului așezat într-o postură solemnă, ridicolă.

Caragiale recurge la structuri triunghiulare, procedeu literar prin care autorul ridiculizează
mecanismul social care funcţionează în gol, fără să se întâmple ceva cu adevărat. Tipătescu și soții
Trahanache fac parte din triunghiul conjugal, în timp ce în triunghiul demagogilor se înscriu
Cațavencu, Dandanache și Farfuridi. Personajele sunt prinse în ceea ce Caragiale numește „lanț al
slăbiciunilor”, o lume în care indivizii acționează conform unor automatisme, iar forma de
manifestare este vorbăria, transmiterea discursului care nu vehiculează niciun fel de informaţii.

În concluzie, piesa reflectă viziunea realist-critică a scriitorului asupra lumii înfățișate, pe care
Caragiale o definește drept „un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-
a binelea, nimic durabil.”. (articolul „Politică și cultură”) De altfel, moftul este arma cu care autorul a
combătut idealismul timpului său. „Simț enorm și văz monstruos!” mărturisea autorul, care a
evidențiat permanent antiteza dintre aparență și esență, dintre ființă și mască.
I.L.Caragiale=„cel mai mare dramaturg necunoscut al lumii“ – E. Ionesco