ZAHARIA TRAHANACHE –

CARACTERIZARE

O scrisoare pierdută este o comedie de

moravuri care satirizează vicii ale societății
românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
ridiculizând aspecte de viața politică și
familială a marii burghezii.
Personajele comediilor lui I.L. Caragiale nu
au dimensiune psihologică (E. Lovinescu),
sunt personaje plate, nonevolutive, realizate în
manieră realistă, prin mijloacele specifice
comicului.
Dintre personaje, o figură remarcabilă este
onorabilul Zaharia Trahanache, prin dubla
sa apartenență la tipul comic al încornoratului
și la cel al omului politic abil, adaptat
societății în care trăiește. Personaj construit cu
inteligență, subtilitate și umor, Trahanache
este protagonist al scenei politice din oraș, dar
și al triunghiului conjugal de pe scena propriei
căsnicii.
Prin raportare la tema comediei, Zaharia
Trahanache ilustrează amestecul inedit dintre
viața politică, publică și viața familială,
privată. Aflat la a doua căsătorie, Trahanache
suportă consecințele diferenței mari de vârstă
față de Zoe, soția lui. Mariajul, cu o vechime
de opt ani și jumătate, include un al treilea
membru, care de opt ani este cel mai apropiat
prieten al familiei: prefectul Ștefan Tipătescu.
Configurația generală a personajului
Zaharia Trahanache este stabilită de autor în
mod direct, prin didascalii, în prima pagină a
textului dramatic: este prezidentul unei liste
impresionante de comitete și comiții ce se
2
poate prelungi la nesfârșit și care amuză prin
asocieri ridicole: „prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetul
școlar”, etc. Portretul personajului plat se
îmbogățește prin dialog, prin fapte și prin
relațiile cu celelalte personaje.
Conflictul principal al comediei
antrenează două forțe a căror confruntate își
are cauzele în plan politic: membrii de vază ai
partidului aflat la putere (prefectul Tipătescu,
Zaharia Trahanache și Zoe) și gruparea
independentă a lui Nae Cațavencu, aspirant la
calitatea de deputat.
În acest conflict, Zaharia Trahanache pare
să aibă statut de victimă. „Tradus” de mai
tânăra lui soție cu cel mai bun amic, credul,
răbdător și bonom, personajul stârnește, la
început, un zâmbet superior și îngăduitor,
generat și de atenția pe care o acordă
3
sensibilității adulterinei. Personajul este
implicat, tangențial, și în conflictul secundar,
unde un rol important are grupul Farfuridi –
Brânzovenescu, obsedat de trădare din partea
fruntașilor partidului (deci și a lui Trahanache)
și, implicit, de pierderea nominalizării la
deputăție a celui dintâi.
Trahanache este un politician vârstnic,
obișnuit să fie în fruntea mișcării politice, din
care pare a-și face un scop în viață. Ca stâlp al
puterii locale, prieten al prefectului și consort
al Zoei, personajul are un important rol în
acțiune. În viața familială, Trahanache o
protejează pe Zoe, considerând-o fragilă, dar și
pe Tipătescu, ale cărui defecte („e iute, n-are
cumpăt”) sunt, din punctul lui de vedere,
incompatibile cu viața politică. Desigur,
această atitudine care-i scutește pe cei doi de
explicații (Trahanache chiar afirmă că „știe tot,
4
dar nu crede nimic”) nu este una
dezinteresată, pentru că prietenia prefectului îi
aduce beneficii și vulnerabilul se simte
excelent în poziția sa de conducător al vieții
politice din orașul de provincie.
Apariția personajului se produce în scena
III a primului act, în salonul locuinței lui
Tipătescu. Întors de la întâlnirea cu Nae
Cațavencu, de la care a aflat conținutul
scrisorii compromițătoare, Zaharia este agitat
și tulburat, dar se stăpânește admirabil. Efectul
comic este generat de inadecvarea personajului
la realitate: deși tocmai aflase despre adulter,
principala preocupare pe care o vădește este
moralitatea socială. Prima replică a lui
Trahanache este: „A! ce coruptă soțietate!...
Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai
e nimic: enteresul și iar enteresul...”.

5
 În didascalia din deschiderea actului III, este
surprinsă poziția privilegiată a personajului de
altă parte a baricadei decât Farfuridi și
Cațavencu, care se întrec in discursuri pentru
a-şi mulțumi simpatizanții, deoarece domnul
Nae are promisiunea prefectului și a Zoei că
este susținut în alegeri, iar Farfuridi se supune
disciplinei de partid. Situat în fruntea
conducerii locale a partidului și având
conștiința autorității sale, Trahanache îşi
permite să fie detaşat, afabil, mângâietor,
binevoitor prin ton și gesturi, răbdător, calm
prin limbaj, conducând ședința cu autoritate și
reușind să mențină echilibrul până spre finalul
ei – momentul declarării candidatului, miza
întâlnirii. Ca om politic el este obedient față de
centru din interes, dezvăluindu-și concepția de
politician abil in fața lui Farfuridi si
Brânzovenescu: „ Noi votăm pentru candidatul
6
pe care-l pune pe tapet partidul întreg...
pentru că de la partidul întreg atârnă binele
țării și de la binele țării atârnă binele
nostru.”. Fără discursuri sforăitoare, și nenea
Zaharia demonstrează că are în fond aceeași
atitudine patriotardă ca și Cațavencu și aceeași
deviză Scopul scuză mijloacele în lupta contra
inamicilor.
Prin intermediul comicului de caracter,
personajul se configurează în două modalități:
prin evidențierea unei „monomanii”
(demagogul, avarul, ipocritul, gelosul,
servilul) sau prin rolul de compoziție
(amorezul, cocheta, încornoratul, confidentul).
În cazul lui Zaharia Trahanache, primează în
mod evident rolul de compoziție, care îl
încadrează în tipologia încornoratului. Nu se
poate vorbi însă despre o „monomanie”sau o
trăsătură hipertrofiată, care să îi permită
7
definirea din această perspectivă: Trahanache
este puțin din toate (disimulat, senil, ramolit,
perfid, abil) și nimic în mod absolut.
Ca soț înșelat, Trahanache adoptă masca
inocenței în privința relațiilor dintre Zoe și
prefect. Ideea naivității intenționate este
susținută de comportamentul de scena în care
îi relatează lui Tipătescu întâlnirea cu Nae
Cațavencu, când știe conținutul scrisorii pe de
rost și îl privește lung și atent, urmărindu-l
reacțiile. Soțul înșelat nu mai are nimic din
comicul facil al altor piese, atitudinea lui este
subtilă, plină de tact, chiar prevenitoare.
Prima modalitate de caracterizare directă
este realizată de autor, în didascalii, unde
personajului i se enumeră funcțiile și
demnitățile publice. Mai puțin frecventă în
text, autocaracterizarea evidențiază
raportarea personajului la calitățile
8
politicianului și la adversarul său declarat
(Cațavencu): „Apoi, dacă umblă el cu
machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri –
(schimbând tonul). Martoră mi-e Maica
Precista! [...] N-am umblat în viața mea cu
diplomăție”.
Caracterizarea directă realizată de alte
personaje îl pune pe Trahanache într-o lumină
favorabilă. Brânzovenescu exprimă o
admirație amestecată cu invidie: „ E tare...
tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul
secretului”. Chiar și adversarul său politic,
Nae Cațavencu, îl numește venerabilul.
Mijloc de caracterizare indirectă,
onomastica ilustrează trăsături dominante de
caracter. Zaharia Trahanache sintetizează în
prenume zahariseală, ramolismentul – real sau
mimat – și comportamentul său dulceag, iar în
nume (derivat de la trahana- coca moale,
9
aluatul ușor maleabil) răbdarea, maleabilitatea
și oportunismul care îl ajută să se adapteze
oricărei „forme” sau situații noi.
O altă modalitate de caracterizare
indirectă o reprezintă faptele personajului.
Trahanache este calculat și eficient,
gestionează calm situațiile de criză pe care le
rezolvă fără panică, chiar dacă are nevoie de
timp, după cum și de ticul verbal „Aveți
puțintică răbdare”.
Deoarece în genul dramatic personajele se
înfățișează singure cititorului/spectatorului,
limbajul este un mijloc important de
caracterizare, care în cazul lui Trahanache
dezvăluie în primul rând incultura. Exprimarea
cacofonică („va să zică că nu le are”),
deformarea fonetică a unor neologisme
(cestiune, document), adaptarea cuvintelor la
pronunțarea cu accent grecesc (prințip,
10
soțietate) reflectă instrucția superficială, dar și
eșecul la adaptare la nou.
O componentă importantă a comicului de
situație este triunghiul conjugal, în care
Zaharia Trahanache deține rolul cel mai
umilitor, dar și cel mai amuzant. Trebuie
subliniat faptul că personajul se abate de la
caracterul clasic în care își are originea, pentru
că el nu este un naiv, ci mai degrabă un lucid,
care se lasă înșelat. Spre deosebire de
„omologul” său din O noapte furtunoasă,
jupân Dumitrache, venerabilul nu are obsesia
onoarei de familist și ignoră infidelitatea Zoei.
În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne
fidel propriei concepţii, conform căreia
cuvântul este cea mai sinceră exprimare a
gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate
demasca prostia, incultura, demagogia şi
fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt
vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta

11
nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde
pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

12