CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

ZAHARIA TRAHANACHE DIN COMEDIA

O SCRISOARE PIERDUTĂ, DE I.L.CARAGIALE

Zaharia Trahaneche face parte dintre personajele comediei O scrisoare

pierdută, de I.L.Caragiale, fiind realizat prin modalitățile de caracterizare
specifice personajului dramatic și prin mijloacele comicului utilizate de autor în
piesă.
Ceea ce îl singularizează în lumea eroilor caragielieni este percepția
contradictorie a personajului: încoronatul ridicol, naiv și ticăit sau tipul abil, care,
sub masca naivității și a ramolesmentului, acceptă din interes adulterul soției cu
prefectul pentru a-și păstra puterea în județ?
Zaharia Trahanache, şeful partidului de guvernământ, întruchipează tipul
încornoratului, dar ca om politic el îndeplineşte importante funcţii în judeţ:
„prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului şcolar,
comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii”. Şeful partidului din judeţul X,
el se bucură de o veche şi solidă autoritate, de prestigiu recunoscut chiar şi de
opoziţie „am ţinut la dumneata ca la capul judeţului nostru” (Caţavencu).

Comicul de caracter se defineşte prin însuşirile ce reies, în mod indirect,

din atitudinea, faptele şi vorbele venerabilului politician, iar în mod direct din
didascalii sau din opiniile / relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic
fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Zaharia Trahanache este un personaj ridicol, principalele trăsături

decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia
dintre esenţă şi aparenţă. „Prezidentul” partidului de guvernământ din judeţul X
este numai aparent naiv, fiind în esenţă un politician abil, care dirijează cu o mână
forte interesele partidului, deoarece „de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de
la binele ţării atârnă binele nostru...”.

Cu toate că pare „moale” şi neîncrezător în autenticitatea scrisorii, o învaţă

pe dinafară cu uşurinţă şi i-o explică prefectului cu o subtilă ironie, deşi aparent
este lipsit de energie, găseşte imediat poliţa falsificată de Caţavencu pentru a avea
o armă de contraşantaj şi chiar dacă se pare că nu ştie despre relaţia amoroasă
dintre Fănică şi Zoe, el îi este recunoscător prefectului pentru că „i-a făcut şi-i
face servicii”.

„Venerabilul neică Zaharia”, „stâlpul” local al partidului de guvernământ,

deşi susţine ideea integrităţii morale a societăţii, practică înşelăciunea atât în
familia sa, cât şi ca şef al partidului. El falsifică listele cu alegători şi, împreună
cu Farfuridi şi Brânzovenescu, calculează voturile simpatizanţilor, chiar dacă
aceştia nu mai aveau averea necesară care să le confere dreptul electoral şi ar fi
trebuit şterşi de pe liste: „Ai puţintică răbdare... Da’ dacă-l putem aduce să voteze
cu noi?”.

Atunci când prestigiul şi reputaţia lui sunt în pericol, se plânge de

matrapazlâcurile politice şi constată „A, ce coruptă soţietate, nu mai e moral, nu
mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul”. Totuşi, ambiţia
politică şi comoditatea vieţii îl fac să păstreze cu străşnicie „enteresul” de a fi
prieten cu prefectul, care „i-a făcut şi-i face servicii” atât politice, cât şi
conjugale. Politician abil, ştie că funcţia sa în partid depinde de şefii de la
„Centru” şi se lasă manevrat cu uşurinţă de aceştia. El susţine, disciplinat,
„candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg” şi aplică în practică deviza:
„de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele
nostru...”.

Zaharia Trahanache este încornorat, dar îi convine - din comoditate şi din

calcul - triunghiul conjugal, care-i asigură o viaţă tihnită în familie. Vanitos şi
ridicol prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, „venerabilul” şi paşnicul
Trahanache reacţionează brutal atunci când este acuzat de trădare politică. Deşi
senil şi ramolit, plat în gândire, el este numai aparent naiv, pentru că pregăteşte
cu abilitate contraşantajul, fără niciun scrupul. El găseşte imediat poliţa falsificată
de Caţavencu şi-l şantajează la rândul său, ameninţându-l că o va da publicităţii.

Ignoranţa personajului reiese, indirect, din comicul de limbaj, dovadă fiind

ticul verbal „ai puţintică răbdare”, iar incultura se manifestă şi prin repetarea
mecanică a unor truisme, ilustrate de frazele împrumutate de la fiul său „de la
facultate”, pe care-l citează cu emfază: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie
şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are”.

Numele său este definitoriu pentru comicul onomastic, atât de expresiv

pentru caracterul personajelor din comediile lui Caragiale. Zaharia, sugerează
zahariseală, moliciune, lentoare, iar Trahanache, faptul că poate fi modelat uşor
(trahana = cocă moale) de către superiorii „de la centru” sau de „enteres”, dar mai
ales de Zoe. Numai că, aparenta lentoare a lui Trahanache - „ai puţintică răbdare”
- este, în fond, o abilă armă politică, pe care personajul o foloseşte cu pricepere.
 Comicul de situaţie este relevant în scena 4 din actul I, când Trahanache îl
consolează pe Tipătescu, susţinând că scrisoarea de amor este o plastografie (un
fals) ordinară, deşi scrisul seamănă atât de bine, încât „să zici şi tu că e a ta, dar
să juri, nu altceva, să juri!”.

Duplicitar, Trahanache îi redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând,

aluziv, explicaţiile împrejurărilor concrete, precise, identificând exact momentul
întâlnirii amoroase dintre cei doi, amplificând cu subtilitate spaima prefectului:
„Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea
de alaltăieri seara). - Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi
de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme
ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea,
Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o
mie de ori, Fănică...”.

Dramaturgul accentuează, în mod direct, în didascalii, atitudinea aluzivă şi

perfidă a lui neică Zaharia, care stârneşte reacţia disperată a prefectului: „priveşte
lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei”. Principalele mijloace artistice de
caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în
conturarea trăsăturilor remarcându-se comicul de situaţie, de caracter, de limbaj
şi de nume. Dialogul şi monologul dramatic sunt alte modalităţi de caracterizare
indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă
fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg.

Zoe şi Tipătescu îl imploră pe Trahanache să anunţe candidatura lui

Caţavencu şi astfel să capete înapoi scrisorica de amor, dar el refuză cu
încăpăţânare, deoarece descoperise o poliţă falsificată, prin care Caţavencu îşi
însuşise cinci mii de lei de la Societatea „Aurora Economică Română”, pe care o
conducea. În acest fel, el răspunde şantajului cu şantaj şi anunţă hotărât, aşa cum
venise ordinul de la „centru”, numele lui Agamiţă Dandanache.

Prin didascalii (parantezele autorului) şi indicaţii scenice (sugestii

regizorale), care sunt adevărate fişe de caracterizare directă, dramaturgul îşi
„mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât
trăiesc şi în zilele noastre. Lângă numele lui Trahanache, dramaturgul scrie
„(placid)”, „(cu candoare)”, sugerând „zahariseala”, dar şi calmul imperturbabil
ori „diplomaţia” personajului în faţa inamicilor politici.

În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform

căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin
care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată
gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă
supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.