O SCRISOARE PIERDUTĂ

de I.L.Caragiale
=relația dintre Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu=

COMEDIA este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care evocă
întâmplări, moravuri sociale, personaje (inferioare din punct de vedere moral, social,
intelectual) într-o manieră care stârnește hazul, având, de regulă, un final fericit și un evident
scop moralizator.
O astfel de creație este și “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, a treia dintre cele
patru comedii ale autorului, reprezentată scenic în 1884 și considerată ca tipologie o comedie
de moravuri, deoarece satirizează aspecte ale societății contemporane autorului, având ca
sursă de inspirație farsa electorală în 1883.
Din punct de vedere tematic, opera surprinde viața politică, socială și de familie a unor
politicieni corupți din ”capitala unui județ de munte”, mai exact lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, pe fundalul căreia se proiectează o intrigă amoroasă.
Titlul este semnificativ prin aceea că aduce în prim-plan obiectul care va declanșa
intriga piesei, o scrisoare de amor a prefectului Ștefan Tipătescu către amanta sa, Zoe
Trahanache, scrisoare devenită obiect de șantaj în mâna lui Cațavencu, în scopul atingerii unui
ideal politic. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pe
de o parte traseul sinuos al scrisorii, pe de altă parte sugestia unei alte întâmplări similare). De
menționat că, în contact cu scrisoarea, fiecare personaj își arată adevăratul caracter.
Reperele spațio-temporale țin de estetica realismului, plasând acțiunea “în capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”, adică sfârșitul secolului al XIX-lea.
Conflictul dramatic principal al operei evidențiază confruntarea pentru puterea politică
a două tabere: reprezentanții partidului aflat la putere “în frunte cu prefectul Ștefan
Tipătescu” și gruparea independentă constituită în jurul avocatului Nae Cațavencu. Acest
conflict se amplifică treptat atât prin adăugarea unor procedee compoziționale (răsturnări
bruște de situație, elemente surpriză, anticipări, modificări ale relației dintre personaje), cât și
prin adăugarea unor conflicte secundare. Între acestea, un element important, care constituie
chiar intriga piesei, îl reprezintă faptul că Nae Cațavencu intră în posesia unei
compromițătoare scrisori de amor menită să-i constrângă pe cei implicați într-un eventual
scandal -Tipătescu, Zoe și Trahanache- să-i susțină candidatura.
În acest context se evidențiază relația dintre Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache,
având drept principală particularitate faptul că acest cuplu este de fapt parte integrantă a unui
“triunghi amoros” sau “triunghi conjugal”, care îl include și pe Zaharia Trahanache, soțul
încornorat.
Ștefan Tipătescu este, în galeria tipologică a personajelor caragialiene, tipul
donjuanului sau al primului amorez, având în vedere că, în ciuda prieteniei cu “nenea”
Zaharia, o iubește pe Zoe, soția acestuia, încă de la începutul căsătoriei lor. Prefect al
județului, așadar stâlp al puterii conservatoare, este “iubit” de Zoe pentru statutul său,
situându-ne încă într-o epocă în care femeia nu poate accede, oricât de puternică ar fi
personalitatea sa, decât în umbra unui bărbat. Personajul cel mai puțin marcat comic în
comparație cu celelalte figuri ale piesei, Tipătescu este un om educat, instruit, având drept
carență impulsivitatea, după cum remarcă în mod direct, chiar “rivalul ” său în dragoste: ”E
iute! N-are cumpăt. Aminteri e băiat bun, deștept, cu carte.” De dragul lui Zoe, pe care o
iubește sincer, “Fănică” sacrifică o carieră promițătoare la București, nuanță pe care însă
femeia, superficială și egoistă, nu o sesizează. De altfel, el se lasă manipulat de aceasta și
acceptă compromisul politic, anume acela de a-l vota pe Cațavencu.
Zoe Trahanache este tipul adulterinei sau al femeii cochete / frivole, considerată de
ceilalți “o damă simțitoare”. În realitate, o femeie voluntară, stăpână pe sine, Zoe îi
manipulează pe ceilalți în funcție de voința sa. Bună actriță, face paradă de iubirea și
sacrificiile ei pentru Fănică (“Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit totul
pentru tine...”) și recurge la toate armele feminine (lacrimi, leșin) pentru a-și atinge scopul
persuasiv. Atunci când Tipătescu, impulsiv, îi propune să fugă împreună, Zoe, rațională,
respinge cu fermitate o asemenea soluție: “Ești nebun? Dar Zaharia? Dar poziția ta? Dar
scandalul și mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?”. În acest fel, scena discuției
dintre cei doi despre soluția la șantajul lui Cațavencu este o scenă semnificativă, deoarece
teatrul jucat de Zoe arată superficialitatea sentimentelor sale și dragostea sinceră a lui Ștefan.
Relevantă este și replica ei la întrebarea bărbatului: ”Zoe! Zoe! Mă iubești?...Te iubesc, dar
scapă-mă!”. Este ironia amară ce întărește afirmația lui Titu Maiorescu că “în genere,
îndărătul unei comedii se ascunde o tragedie”.
O scenă reprezentativă este și scena finală, a împăcării tuturor prin soluția unui
trimis “de la Centru”, la rândul său posesor al unei scrisori compromițătoare. Recuperându-și
“răvașul”, Zoe devine triumfătoare, își recapătă controlul și atitudinea superioară, dovedind o
dată în plus că ea este polul rațional, puternic al relației, context în care Ștefan se retrage, ca și
mai înainte, în umbra ei.
Făcând apel la toate mijloacele clasice de caracterizare, punând accent pe limbajul
personajelor și pe contrastul dintre aparență și esență, ca principală sursă a comicului,
consider îndreptățită afirmația lui Pompiliu Constantinescu, conform căreia “Caragiale are o
dublă intuiție a individului: a categoriei sociale și sufletești. Comedia de moravuri se
împletește cu aceea de caracter.”

ȘTEFAN TIPĂTESCU – caracterizare (completare la informațiile anterioare)

- unul dintre personajele centrale ale piesei, alături de Trahanache, Cațavencu și Zoe;
- ca statut social, este prefectul județului și stâlp al puterii locale, conducătorul partidului aflat la
putere, alături de Trahanache; necăsătorit, are o relație de 8 ani cu Zoe, soția prietenului său, situație
ce reflectă lipsa de scrupule, de moralitate;
- caracterizare directă:
*de către Trahanache: ”E iute! N-are cumpăt. Aminteri e băiat bun, deștept, cu carte.”
*de către Cațavencu: ”Vampir, unul care suge sângele poporului.”
*de către Pristanda, care îl vede drept posesor al unui statut privilegiat: ”Moșia moșie, foncția
foncție, coana Joițica coana Joițica...”
-caracterizare indirectă:
*prin nume, a cărui dublă interpretare este generată fie de asocierea cu substantivul ”tip” =
junele prim, donjuanul, amorezul (fapt sugerat și de prenumele diminutivat ”Fănică”), fie de
asocierea cu adverbul ”tiptil” = ipocrizia, disimularea (evidentă mai ales în raport cu prietenul său,
Trahanache, în discuția despre așa-zisa plastografie); de asemenea, sufixul ”-escu” este o marcă a
banalității, personajul înscriindu-se în sfera omului comun.
*prin atitudine, gesturi, comportament, replici, relația cu celelalte personaje, în diverse scene
ale piesei:
= scena numărării steagurilor reflectă toleranța superiorului față de ilegalitățile
subalternului, pe care îl folosește în interes personal, în spionarea taberei politice adverse;
= scena arestării lui Cațavencu evidențiază oscilația între impulsivitate, lipsa
diplomației, încercarea de mituire și umilința acceptării compromisului de a-i susține acestuia
candidatura, cu riscul trădării propriului partid;
= scena discuției cu Zoe despre soluția la șantajul lui Cațavencu ...
= scena finală, a împăcării tuturor ...
→ Ștefan Tipătescu, în ciuda aparentei sale superiorități și a accentului comic estompat, face parte din
lumea ”fără moral și fără prințip” de care vorbește Trahanache, completând imaginea unei societăți
caracterizate prin defecte omenești / moravuri general valabile.