Curs. 6.

SÂNGELE

Sângele (latină sanguis) este un tesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului
circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrientii şi oxigenul la nivelul
tesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular,
transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul
sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de celule
specifice sângelui.
Circulaia sângelui este asigurată în primul rând prin contractiile muşchiului cardiac, ajutat de
valvulele venoase în combinatie cu contractiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă tesuturile se numesc
artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la tesuturi încărcate
cu bioxid de carbon se numesc vene.
Compozitia şi volumul sanguin
Sângele este un lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substantă fundamentală
interstitială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi
cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. Hematocrit exprimă
relatia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul
procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau
46%). Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în poriunea inferioară a
eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se direct. Creşterea numărului hematiilor pe unitate de
volum se numeşte hemoconcentraie, iar scaderea - hemodiluie.
La om volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate medie de 70 kg,
cantitatea de sânge este de 4,9 l.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub formă
de rezervă în organele (splină, unele vase abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Cantitatea
totală de sânge scade în caz de inanitie, anemii, hemoragii.
Rolul sângelui
Rolul sângelui este cel de a transporta substantele nutritive prin corp, dar în el se pot transporta şi
trombocitele ce ajută la reparearea tesutului (plăgii).
Structură şi proprietăti
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care contine (90 %
apă), proteine, săruri minerale şi substante cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze
dizolvate, şi substante nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai contin produse de catabolism
destinate excretiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de
lichide, gaze,substane solide printre care se îneleg şi celulele.
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4. Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier)
hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90%
apă, 1% substante anorganice (săruri minerale care conin ioni dintre care mai importanti sunt cei
de sodiu , clor, potasiu, magneziu, fosfor, şi calciu) şi aproximativ 9% substante organice
(proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din
volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt
albumine ca şi α1, α2, β şi γglobuline. Elementele figurate din sângele uman
Proteinele din plasmă pe lângă rolul de Denumire Numărul pe μl (mm3) de sânge
transport, joacă un rol important în apărarea
organismului prin sistemul imunologic, în 4,5-5,0 mil. la femei
Eritrocite
procesul de coagulare a sângelui rolul de 5,0-5,5 mil. la bărbai
tampon în meninerea unui pH constant şi Leucocite 6.000–8.000
meninerea constantă a presiunii osmotice din
sânge. Granulocit
Plasma care nu mai contine factorii de e
coagulare este numit ser sanguin acesta se
Neutrofile 2.500–7.500
obtine prin centrifugarea sângelui după
coagulare. Eozinofile 40–400
Serul contine 91 % apă, factori de creştere care
Bazofile 10–100
nu sunt prezenti în plasmă, 7 % proteine, restul
sunt electroliti şi hormoni, culoarea galbenă a Limfocite 1.500–3.500
serului se datorează bilirubinei.
Elemente figurate Monocite 200–800
Elementele fugurate ale sângelui sunt Trombocite 300.000
eritrocitele, leucocitele şi trombocitele.
Prezintă variatii de număr şi formă în functie de specie.
Eritrocitele (globulele roşii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de carbon.
Sunt celule anucleate, ce conin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă
dintr-o albumină numită globină şi o grupare numită hem, ce conine fier, cu rol de fixare a
oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roşie a sângelui. Unele specii
de animale au alt tip de pigment sanguin, care conine cupru şi este de culoare albastră (Octopus).
Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.
Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite şi agranulocite. Granulocitele sunt
leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile,
bazofile şi neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite
cu nucleu de formă mai simplă, negranular, şi se clasifică în monocite şi limfocite. Au rol în
imunitatea specifică.
Numărul normal de globule albe variază în funcie de vârstă, fiind mai mare la copil. Poate depăşi
valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infectii, în special bacteriene, numărul de
leucocite de regulă creşte, dar poate să şi scadă în infectii cu anumiti germeni, în special virusuri,
sau la persoane cu imunodeficiente.
Trombocitele, numite şi plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
Proporia elementelor figurate (celulare) din sânge se numeşte hematocrit. Valorile normale ale
hematocritului variază în funcie de vârstă şi sex. La bărbai, valoarea normală este între 44 -
46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcie de vârstă, la nou născui fiind de 60 %,
iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.
 Eritrocite Granulocit bazofil Granulocit neutrofil Granulocit eozinofil

FIZIOLOGIA SÂNGELUI
FUNCŢIILE SÂNGELUI.
Funcţia circulatorie- prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la
menţinerea şi reglarea presiunii sanguine.
Funcţia respiratorie.
- sângele realizează transportul de gaze de la plămâni la ţesuturi, asigurând aportul de oxigen
necesar desfăşurării normale a proceselor energetice tisulare
- la nivel tisular, cedarea oxigenului este însoţită de preluarea bioxidului de carbon rezultat din
respiraţie şi transportarea sa către zona de eliminare alveolocapilară.
Funcţia excretorie - se realizează prin faptul că sângele este principalul transportor al
cataboliţilor de la nivel tisular la nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă - sângele reprezintă principalul mijloc de legătură între ţesuturile şi organele
de absorbţie a principiilor alimentare.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic - una din condiţiile fundamentale ale
homeostaziei organismului – menţinerea echilibrului hidroelectrolitic între cele trei
compartimente ale mediului intern – se realizează cu intervenţia sângelui.
Funcţia de termoreglare - menţinerea temperaturii constante a organismului (homeotermia)
reprezintă un element de bază al homeostaziei generale, condiţionând viteza şi randamentul
reacţiilor metabolice.
Funcţia de apărare.
- sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice
- această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum şi prin
intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului - sângele intervine, prin proprietăţile
sale fizicochimice şi prin substanţele active conţinute, în reglarea funcţiilor circulatorii,
digestive, excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului - realizând o cale de legătură directă între cele mai diferite
sisteme şi ţesuturi, sângele reprezintă, un mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a
organelor şi sistemelor, simultaneitate ce conţionează adaptarea la condiţiile mediului ambiant.
PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI
Culoarea. Sângele are culoarea roşie, se datorează hemoglobinei din hematii
Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită
oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu închis (datorită
hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei). Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade,
culoarea devine roşu-palid.
Densitatea.
- sângele este mai greu decât apa
- plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l
Vâscozitatea.
- valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei.
- vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase.
- creşterea vâscozităţii este un factor de îngreunare a circulaţiei.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică).
- membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea substanţei
dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei.
- fenomenul de osmoză, constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană spre
compartimentul ocupat de soluţia respectivă.
- presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune
coloidosmotică (oncotică) .
- Reacţia sângelui, este slab alcalină şi se exprimă în unităţi pH. PH-ul sanguin are valoarea
cuprinsă între 7,38 – 7,42, fiind menţinut prin mecanisme fizicochimice şi biologice
(plămân, rinichi, hematie etc.).
Temperatura.
- la om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui variază între 35oC
(în sângele din vasele pielii) şi 39o C (în sângele din organele abdominale)
- deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii
corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea
acesteia prin iradiere. Sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde se
încarcă cu căldură.
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei
osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de
maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a
eritrocitelor tinere se produce prin actiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Există un echilibru între procesul de distrugere şi cel de formare de noi hematii.
Grupele de sânge. Transfuzia
- hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice, denumite
aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici omologi denumiţi aglutinine α
şi β.
- antigenele hematice şi anticorpii plasmatici în sângele fiecărui individ sunt determinaţi genetic,
astfel încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică
omoloagă.
- prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart după
sistemul ABO în 4 grupe sanguine.
 grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar conţine
aglutininele α şi β.
 grupa II(A),întâlnită la 41% din populaţie,conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
 grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţinţine aglutinogenul B şi aglutinina α.
 grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu conţine
aglutininele α şi β
- dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei transfuzii se întâlneşte cu
aglutinina omoloagă din sângele primitorului se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor,
urmată de hemoliză.
- cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare importanţă în stabilirea
compatibilităţii transfuzionale.
 grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decât de la
grupa O.
 grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate grupele (primitor
universal).
- s-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh.
- antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
- anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
- ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh-
pozitiv.
Hemostaza fiziologică reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără
împotriva hemoragiilor. Este eficace în hemoragiile din vasele mici şi capilare.
- în cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau chirurgical.
- hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
 timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul vasului lezat se
micşorează;
 timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide lumenul vascular
deja contractat. Trombusul alb se formează prin aderarea trombocitelor de pe peretele
vascular lezat, durează 2 -4 min;
 timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară în 3- 5
min., de la producerea leziunii vasculare. Trombusul de fibrină, asigura închiderea de
durată a vasului, ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină sub influenţa
trombinei;
 hemostaza definitivă, apare după 7 zile când trombusul de fibrină este distrus prin
procesul de fibrinoliză asociat cu acţiunea macrofagelor tisulare. Spaţiile formate sunt
imediat ocupate de fibroblaşti, care secretă colagen, determinând fibroza şi închiderea
definitivă a vasului lezat.
Coagularea sângelui este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul solubil din
plasmă se transformă într-o reţea de fibrină insolubilă în ochiurile căreia se fixează elementele
figurate ale sângelui.
- coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
 faza I (formarea tromboplastinei)
 faza a II-a (formarea trombinei) durează 10 sec.
 faza a III-a (formarea fibrinei) durează 1 – 2 sec. În ochiurile reţelei de fibrină se fixează
elementele figurate şi sângerarea se opreşte.